26.3.16

. si de la capat

Nu ai cum sa stii ce inseamna eliberarea daca nu ti-ai permis sa fii dependent sau captiv ... macar o data.

How to end a relationship

It’s a skill that’s just as important, but far less studied, than knowing how to start things off. We’re typically appalling at it. We mumble, we delay, we become strange, we hedge…
And there’s one reason we make such a mess of it. It’s not that we’re inept or dumb or cruel. It’s that we’re trying to be kind. That is the origin of all our ineptness, stupidity and cruelty.
We hesitate to be cold and try to be nice because we are sentimental. The essence of sentimentality is wanting to be liked, even by those you don’t like and can no longer be bothered with. It’s a narcissistic longing to continue to receive the emotion of love without wanting to pay for it.

But kindness has no role whatsoever to play at the charred end of relationships. Being sweet and understanding merely prolongs the torture for the other person. If we are being so tender, is it really possible that we truly mean the dark things we are ostensibly saying? Could we be so loving and at the same time, calling it a day?

We need above all to kill hope. But instead, too often, we waffle. Marcel Proust wisely observed: ‘At the end of a relationship, it is the one who is not in love who makes the tender speeches.’ Parting lovers may end up in the grotesque situation of one person crying because they are being left, and the other crying because of the distress that announcing the departure has caused them – tears that are mistaken by the abandoned party for signs of care.
The kindest way to end a relationship is to make extremely brutal speeches – of a sort that will leave the other person in no doubt at all that you’re not an especially nice person. The truly courageous way to leave is to allow yourself to be hated by someone who loves you.

There’s no excuse for delay. Don’t imagine that you’re doing someone a favour by dragging out how long they can persist in the benign illusion that you want them. Their real priority is to stop wasting their lives. Don’t imagine that they won’t ever find anyone else like you: they may believe it now and might even sweetly tell you so. But they won’t believe it when they finally understand who you are. Real kindness means getting out – even though the holiday has been booked and it will be terribly awkward to tell everyone at this late stage.

There’s nothing at all wrong with deciding someone isn’t for you. There is something very wrong with ruining large chunks of someone else’s life while you squeamishly and sentimentally hesitate to get out of the way.

School of life

22.3.16

discutie cu tine

vorbeam azi cu un extraterestru* mai uman decat multi pamanteni despre scopuri in viata ... eu am deschis subiectul atunci cand mi-a spus ca ii par un om foarte in control, care stie ce vrea.
si am stat si m-am gandit in timp ce-mi spunea lucrurile astea ... asa o fi? 

este si nu este asa

in control absolut mi-a placut sa fiu pana acum cativa ani, dar odata cu intelegerea ineptiei pe care incercam sa o fac am constatat limitele teribile pe care le are un astfel de comportament asupra vietii unui om, prin natura lui condamnat aleatoriului si nimicniciei.
cata aroganta si ineficienta sa iti inchipui ca ai acest prerogativ!

apoi, desi am incercat (futil, desigur) sa ma eliberez de tentatia de a controla tot ce se intampla in jurul meu si care avea sau putea avea legatura cu mine (ce iluzie!) trebuie sa recunosc nu doar ca exercitiul a fost unul deosebit de util - pentru ca mi-a dat devreme in viata masura a ceea ce sunt - dar mai ales ca aceasta pornire complet anapoda nu este in noi, ci ne este inoculata la fiecare pas de colegi de mediul profesional, familie, new media, cartile de tip 'cum sa' si alte non-surse de stres care ne-au anesteziat liberul arbitru ... acela timid care exista din momenul in care incepem sa fim noi.

cum s-ar spune galceava cu da sau nu control a durat ceva pentru mine... 
unii traduc acest control in planuri de a fi fericit cu ajutorul a trei copii, a unei case pe malul marii, si a unui iaht cu care sa se plimbe prin lume.
pentru mine periplul a ajuns in punctul in care cred in ceea ce merge alaturi de mine azi: fii omul pe care iti doresti sa il intalnesti!
nu te mai lupta cu toate care ti se intampla ... lasa-le sa vina, pentru ca oricum vor pleca.
pune valoare, nu ramane la a reactiona...
cand viata iti spune ceva, da-i un raspuns, nu o replica!
cred ca la nivelul acesta cu totii putem intotdeauna sa alegem, deci si sa fim oarecum in control.
in rest, amagiri care ne vor ajunge din urma negresit....chiar daca avem sau nu rabdarea pentru asta :).

asadar, scopul meu maret in viata nu merge mai departe de cele de mai sus si de suma scopurilor mici care ma construiesc de la o zi la alta
cel putin nu in acest moment, cand nu gasesc oportun sa devin mai practica, mai specifica, mai tributara investirii intregii mele energii intr-un drum lung predefinit mental.


*cititi in continuare, sunt coerenta...fiecare crede in ce vrea...iar mie unicornii mi s-au parut mereu plicticosi

19.3.16

always assume the best!

pana nu demult consideram ca, atunci cand ma intalneam pe contrasens cu evenimente sau lucruri neplacute facute de cei dragi, ele erau acolo doar sa imi faca in ciuda.
ca apropiatii mei ma provocau doar sa vada daca si cat rezist si ma ambitionam sa duc lupte infinite pentru a dovedi ca pot, pot, pot si ca 'suck it up, people!'

un eveniment m-a facut sa schimb contextul mental: desi nu locuiesc in orasul meu natal, din cand in cand ma reintorc la casa familiei pentru reinterpretarea sensului, bucuriei si a conexiunii cu lumea si cu mine insami.
ultima data, desi anuntasem ca merg acasa, am stat in fata usii doua ore (telefonul imi era descarcat si setul meu de chei ramasese la Bucuresti).
intr-un final, am inceput sa bat fervent in usa ... si foarte repede a venit sa imi deschisa tatal meu, schimbat la fata de ingrijorare.
eu eram deja in pragul unei stari apasate de nervi ... dar cand l-am vazut atat de apasat, tot ceea ce simtisem eu anterior s-a disipat instant.
dupa cateva secunde am aflat ceva ce nu stiam: tatal meu nu percepe frecventa soneriei usii de la intrare. pur si simplu nu ajunge la el.
puteam sa sun pana dimineata, tot degeaba ar fi fost ... in afara acestui mic dezacord senzorial cu lumea, simturile ii sunt absolut perfecte si chiar extrem de fine.
intr-o fractiune de secunda am uitat de suparare, de faptul ca avusesem senzatia ca m-a tinut intentionat la usa, ca m-a provocat, ca, ca, ca....

cum ar fi sa credem ca oamenii fac ceea ce pot ei ei mai bine in relatia cu noi?
pentru mine a insemnat o imbunatatire rapida a felului meu de a vedea universul, a relationarii cu cei din jur si mai ales, a vietii mele.

tu esti primul caruia iti faci un mare bine atunci cand vezi in ceilalti varianta cea mai buna a ceea ce pot fi ei la acel moment
chiar daca este un gest egoist la baza, intoarce multa energie pozitiva lumii....pentru ca noi, daca vedem ca suntem investiti cu increderea celor care vad in noi dincolo de prezent, toti vom incerca fix asta: sa fim cea mai buna versiune a ceea ce putem fi.


17.3.16

intervale de chin

uneori ma gandesc la tine ca la 'the best thing i never had'
dar imi trece repede.
cam o data la fiecare vesnicie

15.3.16

(ne)gandire

Mi s-a intamplat recent sa imi ignor in mod voit intuitia si sa decid sa merg pana la capat intr-o experienta.
Am considerat ca trebuie sa am incredere in oamenii de care al saselea simt imi spunea sa ma feresc.
Un om foarte apropiat mi-a spus 'Te-ai ambitionat sa crezi ca va fi bine'. 
Da, exact asta am facut. Dar nu asta ar trebui sa fie premisa de la care sa pornim cu totii? Ganditi-va cum s-ar schimba lucrurile si lumea daca, extrapoland, toti am face asta ... pe mine m-a naucit perspectiva si punerea in practica a puterii transformatoare pe care ti-o ofera increderea totala.

Ma amuza cand lumea imi spune ca sunt naiva si chiar ma iau de usor-fraiera cand eu aleg sa cred ce aud de la ceilalti. 
Cand de fapt ei decid ce spun si eu aleg sa ii cred pornind de la premisa ca ei stiu ce spun. 
Ce rostesc ei este un mic angajament caruia nu am de ce sa ii tai eu aripile prin scepticism. 
E datoria lor sa si-l calibreze conform cu ce pot transpune in fapte. 

Mi se pare aproape de hilar cum paradigma in care se pozitioneaza majoritatea este fix cea in care eu sunt in eroare si pasibila de naivitate cand cred un neadevar, si nu cel care lanseaza acel neadevar in univers. 
Oare cum sa devenim mai buni daca solutia la indemana pe care o gasim este sa ne baricadam de contracte si neincredere crezand ca cei care doar in baza lor se poarta mai grijuliu cu noi, o fac din convingere sau respect?

Ce credem despre oamenii din jurul nostru spune multe ... despre NOI! 

Dati in ei cu incredere pana n-o sa mai stie ce i-a lovit
Numai ea poate demola in final ceea ce neincrederea, mereu la indemana, construieste inalt. 
 

13.3.16

moment

daca am putea fi din nou cu totii, copii pentru o zi ... restul anului ar putea fi o consecinta a acesteia




poza de pe pagina de Facebook a lui Liviu Matiescu

7.3.16

tu acolo, eu aici

te simt atat de departe!

da, departarea are ochi ... si ochii ca ochii, dar privirea!
vede adanc in viitor tot ceea ce noua nu ne vine a crede in contextul prezentului
si reconstituie trecuturi adanc intrupate in cine suntem azi

ne transmite lucruri care transced realitatea gesturilor fizice si a sincronizarii alaturarilor trupurilor noastre, a gandurilor sau privirilor de care ne rezemam sperantele cele mai sincere

da, departarea este haul care din cand in cand iti transmite fiori pe sira spinarii ... fiori pe care ii simti pana in creier si inapoi in calcaie

intimidante distantele dintre noi ... pentru ca ridica semne de intrebare.
dar nici pe departe la fel de intimidante ca apropierile ... care elimina orice dubiu.

te simt atat de departe!
ca si cum ai fi pasit in afara lumii noastre...si ai fi intrat intr-a ta, in care eu nu mai am loc ...
 
iti simt lipsa privirii ... ma fixeaza.

6.3.16

Un gand

Stau la Romana la Coloane si astept o prietena.
Vad in fata mea cum scaunele cu rotile stau "in drumul nostru" si ne enerveaza, ne ferim de ele...
Cred ca daca scaunele pentru persoanele cu handicap ar fi construite astfel incat ochii lor sa fie la nivelul privirii noastre, am reconsidera multe lucruri.
Iar legile fizicii (stabilitatea scaunului ar scadea odata cu cresterea inaltimii) nu poate fi un contraargument suficient de puternic incat sa rastoarne schimbarea masiva de mentalitate in directia unei lumi mai bune.
Pentru ca da, am trai intr-o lume mai buna daca am elimina din judecata notiunile de "superioritate" si "inferioritate".
Oricum, in genunchi avem cu totii aceeasi inaltime, lucru pe care il uitam ori de cate ori stam drepti in picioare si mai putin drept in gandire.

4.3.16

Absolut

Orice figura geometrica incape intr-un punct

de pe internet

esti acul cojocului care sunt

ma cosi in fiecare dimineata pentru a avea incredere in lume si pentru a face lucruri frumoase, urmand a ma descoase apoi in fiecare seara de sensuri, idei, emotii si ganduri ... si ma desiri intr-atat incat nu mai am tinuta si nu mai pot sta nici pe umeras. Apoi in timpul noptii ma cosi la loc, pentru ca pana dimineata sa am in fata un nou orizont senin.
imi stii deja toate pliurile, de unde trebuie sa mai ajustezi cusaturi, asa cum eu stiu cand te apropii si daca pentru a tine modelul, lasi sa treaca prin tine doua fire de ata ... te simt inca de la nivel de intentie si anticipez dupa fiecare operatie ce fel de nod vei alege sa legi.
impactul cu tine pisca de fecare data, insa fara ac viata unui cojoc cred ca ar fi nu doar mai scurta, ci si mai dedata neglijentei in aparitie.

iluzia autismului

deseori ma regasesc in ipostaza de a vorbi cu diverse persoane pe teme diferite si brusc, sa ies din sfera acelui subiect si sa ma retrag in capul meu, in cautarea unui nou drum, conex cu primul.
imi zboara gandurile dintr-un loc in altul intr-un mare fel!

ceea ce pare o pauza de gandire pentru ceilalti, o cautare de replici inteligente, o ruptura in discurs este, de fapt, o crasa defocusare.
sunt defocusata.
si ma mentin cu intentie aici.
pentru ca am observat ca iesirea din colivia unei idei pre-trasate da roade pe planul dezvoltarii interioare

sigur, riscul de aparenta autista ramane
trebuie doar cantarita balanta: univers personal vs. perceptia celorlalti