27.11.12

Empiric

Sa luam un exemplu ironic al vietii, o incunostenire intre un "el" necurios si tacut si o "ea" curioasa si care comunica.

Fiecare adopta comportamentul pe care probabil ar vrea sa il vada la celalalt.
Sau invers.
Fiecare adopta tactica "nu fa altuia ce nu-ti place sa ti se faca tie".
Sau invers.

Nepotriveala de atitudini este, desi aparent iluzorie pentru ca modul de a gandi al celor doi se aseamana suparator de mult, in realitate perfect prezenta.

Cum sa fii curios despre un tacut care traieste cu teama de a ramane un neinteles si care astfel ajunge sa isi risipeasca resursele pentru, in conceptia sa, o expunere excesiva si inutila, si cum sa fii necurios raportat la o persoana care vrea sa vorbeasca dupa ce a tacut o viata intreaga, care isi pune intrebari si vrea sa dezbata orice, oricum, oricand?

Este o clara risipa de timp a naturii de a incunostinta doua astfel de suflete legate de rationamente comune dar separate de atitudini opuse. Este o tautologie rasiala. O redundanta in doi. Pentru ca unul din ele in mod necesar va suferi ca urmare a faptului ca lipsa de reactii il face sa se simta degeaba. 

Asta e. Nimeni nu a zis ca viata trebuie sa fie sincrona cu ... ce ni s-ar potrivi fiecaruia dintre noi.

26.11.12

Bine sau nu

Exista zile in care stau si ma intreb de ce imi pasa. Nu ca ar fi un liber arbitru la mijloc, oricum. Dar pe cuvant ca uneori imi vine sa-mi iau simpatiile, empatia, afinitatile si bunele intentii, sa mi le fac sul si sa mi le indes undeva, pentru ca (daca sunt) apreciate se intampla la nivel minimal. 

Mda, visez si eu cu ochii deschisi, oricum nu pot altfel decat sa ma irosesc filantrop-orgolios pe seama unor (cateodata, din nefericire) nemerituosi. Dar n-am cum sa-i aleg, ar insemna ca militez preferential pentru  un lucru in care cred din principiu.

23.11.12

Nelinistea ...

... si totodata cumplita agonie a momentelor in care te simti fara de ancora. In care pur si simplu orice ideal pare (desi poate sa nu fie) mic si neinsemnat. Si tot restul - vazut, citit, mancat, vorbit, gandit, auzit etc - devin simple automatisme incadrate in ritualul unei vieti care trebuie traite. Enervant de apasator sentiment. Si pe deasupra, plin de gol.

O zi plina de cenusa in care uitandu-ma pe strada nu vad decat papusi miscatoare care dau din maini si picioare* pentru a micsora* distantele care ii desparte de un scop. Atat.

*propriu si figurat

Actual

Fetele care se dau cu fond de ten, daca vor sa isi pastreze masca impecabila, nu au, de exemplu, voie sa planga.

Pai cum sa-mi placa formele moderne de "lustruire" a sinelui cand ele stopeaza insasi formarea lui?

21.11.12

Interviu

      Stiti interviurile acelea tip chestionar care apar din reviste glossy pana in cele mai pur stiintifice si care incep cu desteptaciunea jurnalistica "care este filmul dvs preferat?"
      Ca fapt divers, este genul de chestionar la care cred ca mi-ar fi foarte greu sa raspund pentru ca in momentul plasarii intrebarii imi vin in cap toate filmele, melodiile, trupele, actorii, cartile, si ce-o mai fi care imi plac, asa incat o alegere si un raspuns de moment pot sa nu fie relevante. Mi-ar fi greu, imi plac atat de multe!

      In fine, ieri citeam un astfel de interviu al unei domnisoare care profeseaza in domeniul artelor si incepea cam asa:
- care este inventia dvs preferata?
- dragostea neconditionata.
      Nu am mai continuat, m-am uitat doar putin in zig-zag la ce urma si am recunoscut tiparul clasic al filmelor si muzicii, asa ca am revenit la prima intrebare-raspuns si cred ca am citit-o de vreo ... patruzeci de ori.  Ce Roboscan, ce miros alb, ce unt in forma de stick, ce mers pe luna?

      Un raspuns care arata atat de bine, scris acolo negru pe alb. Oare am fi multi care sa ne putem duce  la salonul de inventica de la Geneva cu drepturi depline pentru un astfel de succes in palmares?

20.11.12

Truism


Fara fond

Stiti privirea aceea perfect goala a fotomodelelor care merg pe podium de parca ar fi in transa? Isi aleg un punct fix de care se sprijina sa nu se impiedice, si continua sa transporte carpa unui mare creator cu o mimica perfect lipsita de reactie, de aplomb, de expresivitate, de scop, de directie, si cu o privire lipsita de orice motivatie, chiar daca formata din doi ochi altfel machiati impecabil.

La ce bun o pereche de pupile aspectuoase daca ceea ce reflecta ele este un suflet gol? Daca insa il refracta,  lucrurile se schimba intrucat poate fi o imagine reala, mai mica si rasturnata :).

Sa nu divagam. Deci privirea goala. Da, mai nou o vad din ce in ce mai des cand ma uit in jur. Si o asociez caracterelor de secol XXI care parca vor sa demonstreze lumii ca Darwin i-ar fi ales pe ei drept exponenti nemuritori ai speciei.

19.11.12

Fir-ar!

      Este atat de obositor sa iti fie frica! Doamne, iti vine sa strangi de gat aerul!

      Insa unul din lucrurile care aduc un minim de onorabilitate fricii este ca se constituie cumva in opusul indiferentei. 
      Este un barometru al faptului ca simti, ca tii la ceva ce (macar aparent) ai si poti pierde. Este esential sa simti macar o data in viata acest sentiment pentru a verifica faptul ca ai avut dreptul la (sau ca cel putin ti s-a oferit din suflet) ceva, orice, cat de mic*.

      Odata, insa, ce elimini sursa de stres, te simti eliberat, te simti din nou aparat si la adapost de vicisitudinile ... pe care ti le pot arunca in fata toti ceilalti odata ce le oferi "munitia" propriilor tale slabiciuni, poti sa te simti din nou stapan pe tine, poti chiar sa faci din nou pe desteptul (daca iti sta in fire acest comportament).
      Dar ce nu poti face la adapostul zidurilor si a straielor care iti ascund "ascunsul"? Portile ti se (re)deschid brusc.

      Ce ramane si va ramane mereu, insa, este realitatea ca numai tu stii prin ce ai trecut si cat de tare te-ai temut de expunere, chiar daca "in scena" nu a fost urcata decat enuntarea la microfon si in lumina reflectoarelor a emotiilor tale celor mai profunde. 
      Proclami deseori ca viata nu se traieste decat cand simti, ca infranarea si negarea nu sunt cai de urmat, dar fata in fata cu reactiunea ... parca ai prefera confortul anonimatului sau al lui "dar daca nu va intelege? lasa, mai bine tac". Singura forma de aparare pe care ai mai avea-o, odata aflat pe firmament si fara vreo posibilitate de a te mai ascunde, este intocmai inversul fricii, si anume instinctul de conservare si gandirea ca "in definitiv, asta sunt eu, nu fac decat sa pun in practica ceea ce am tot sustinut in teorie".
      Ironia face ca la final, dupa ce ai scapat de pericolul expunerii, iti revine in cap deja cunoscutul fapt ca DA!, nu traiesti decat atunci cand simti si aproape ca iti pare rau ca totul s-a sfarsit pentru ca vei continua sa traiesti un soi de farsa, sa te ascunzi din slabiciune si scepticism. Ti s-a oferit ocazia sa te ascunzi din nou si nu ai refuzat. Fir-ar sa fie! Om demn de mila sau individ care nu reuseste odata sa creada TOTAL in cineva? Cat isi doreste sa traiasca aceasta complicitate a increderii reciproce!
      Asa ca da, ai voie sa pozezi in ipostaza unui om tare, fara insa a uita ca pentru a pastra alaturi de tine lucruri si persoane la care tii nu poti fi decat moale si vulnerabil. Tine de noi, oamenii, sa ne aparam cu ziduri si frica garda lasata jos numai in fata celor care ne castiga.

*atata timp cat nu e ceva abominabil ori condanmabil prin prejudiciile pe care le poate aduce

18.11.12

Familiaritate

In principiu imi place sa constat, in diverse conjuncturi, ca ma duce capul. Atata doar, ca nu e cazul intotdeauna. :D

Exista momente in care gresesc, stiu ca gresesc, simt ca gresesc, mi se dovedeste mai mult sau mai putin dureros ca gresesc, sunt corectata si ... desi ma zgandare putin pe moment, nu ma deranjeaza. Aproape ca ma bucura. Sunt acele clipe in care cei de care nu ma tem si in fata carora nu imi este frica sa nu fiu cea mai desteapta imi transmit un linistitor "poate ar fi mai bine sa...". De ce linistitor? Pentru ca uitandu-ma in ochii lor le sunt recunoscatoare pentru a-mi oferi cu cele mai bune intentii discretea unei complicitati care-mi sopteste "nu-i nimic, acum stii". Deoarece numai aceste soapte si priviri "de-ale casei" iti pot oferi, vreodata, confortul de a simti ca a gresi nu este un capat de tara, si totodata ca ai norocul sa gresesti in fata lor, a celor care te pot indrepta printr-un gest firesc, natural si lipsit de orice urma de repros, speculatie ori abuz.

"Good friends avoid each other after they've been humiliated, great friends pretend nothing happened in the first place".


17.11.12

Despre dor

Incep sa cred ca dincolo de literatura, oamenii stiintelor exacte dau cele mai frumoase definitii.
Despre cuvantul "dor" stim cu totii ca este intraductibil si, deci, specific limbii romane. 

Asta seara am asistat, dupa difuzarea unui film din cadrul Lux Prize 2012, la o dezbatere gazduita de Irina Margareta Nistor si Cristian Tudor Popescu. Discutia a inceput pe marginea filmului portughez "Tabu" si a divagat, in stilul specific* dnului Popescu, spre sfere dintre cele mai diverse. La un moment am auzit cea mai buna definire de pana acum a intraductibilitatii cuvantului "dor", cand s-a facut apel la oarecum echivalentul acestuia din portugheza, "saudade". 

"Dom'le, orice ai face, oricum ai incerca sa traduci dor in orice limba a pamantului da cu rest, lasa mereu ceva in urma, un ceva care ramane in sufletul celui care simte si care intelege romaneste". 

Mi s-a parut de exceptie sa definesti acest sentiment facand referire la indivizibilitatea lui la sensurile cuvintelor obisnuite, de dictionar. Superb.

In aceeasi ordine de idei s-a facut o succinta caracterizare a filmelor europene comparativ cu cele americane, in sensul in care primele reusesc sa lase in inima spectatorului o idee, o senzatie, o amintire, reusesc sa ii suscite imaginatia, il fac sa gandeasca, in comparatie cu filmul american care se inscrie perfect in dictonul lor mult iubit "what you see is what you get". Totul ti se ofera pe tava astfel incat nu este nevoie sa iti pui mintea la contributie in vreun fel, o pleiada de efecte speciale vin in intampinarea privitorului si il fac sa vada completitudinea unor scene altfel doar imaginabile. Echipa regizorala isi imagineaza totul pentru noi, astfel incat noi nu trebuie decat sa mergem sa luam produsul finit de-a gata. Faceti comparatie cu o carte ale carei randuri nasc in cititor dorinta si urmarea de a "vedea" mental cadrele descrise. Ei bine, europenii au orgoliul de a da nastere unor creatii regizorale care pot fiinta doar in complicitate cu imaginatia privitorului, aidoma unei creatii literare. Acel privitor care dupa ce se termina pelicula continua, inertial, sa ramana pentru o scurta perioada in senzatia indusa de film.

La un moment dat s-a lansat afirmatia "neindoielnic, avem nevoie si de block-buster-e, insa haideti macar o zi pe saptamana, ca sunt destule, sa alegem si un film adevarat". Acest "ca sunt destule" m-a facut sa realizez cat de la indemana ne este apelarea la un act cultural si poate tocmai datorita acestei accesibilitati, nu recurgem la ea. Ni se ofera tot ce ne trebuie, insa dintr-un inconstient si subconstient act mental, decretam parca plini de aroganta fata de cartea de vizita primita de la birou: "Nu, n-am timp de prostii!".

Cei care se identifica titlului inscris sub numele lor pe cartea de vizita mi-ar spune: "unii trebuie sa si lucreze in lumea asta". Si eu as replica: "absolut, este profund nerentabil sa ai o societate formata numai din intelectuali"

*o spun in sensul bun

Secvential

      Deseori imi amintesc de un cuplu vazut in autobuz acum cativa ani de zile, la intoarcerea de la aeroport. Doi tineri de 20-25 de ani, ea in carucior cu rotile, extrem de slaba pe fondul unei afectiuni gravisime, cu ambele tipuri de membre si cu corpul in sine atrofiate, insa cu crestetul de marime normala (deci prin comparatie cu restul corpului, foarte mare). Avea rasta, era imbracata modern si foarte dragut aranjata si machiata  - rocker-este dar nu deranjant - avea o mimica placuta si o privire care te indoia de la genunchi prin expresivitate. El, un baiat obisnuit, foarte dragutel, cretofolin si cu o atitudine vadit optimista. Eram in autobuz cand au urcat ei; in prima faza m-am uitat la el cum a urcat caruciorul, cum l-a asezat sa nu stea in drum, cum  vorbea cu domnisoara care atunci statea cu spatele, cum radea cu ea - mai mult el se auzea, ea nu. Apoi, din motiv de comoditate, probabil, s-au intors. O tinea aproape tot timpul de mana, o pupa pe crestet si pe maini, ii povestea lucruri si o facea sa zambeasca, o iubea din priviri. Un cuplu induiosator care la un moment dat statea si se uita pe geam, el cu capul pe capul ei parand ca cea in neputinta este de fapt pilonul celui puternic, si in final, al amandurora. A fost un moment in care mi-am dat seama de cat de usor afirmam uneori ca iubim, fara insa a fi ajuns la momentul de a o si face
      Cel mai comod context in care iti poti afirma verbal "iubirea" este sa fii ori tanar, in putere, frumos, cu conditii financiare bune, ori singur si cu teama acuta de singuratate si cu speranta ca doar o astfel de afirmatie iti va asigura compania pe termen lung. Da, cand ai totul ori cand nu mai ai nimic de pierdut poti propovadui iubirea pana la sfinti si inapoi.
      O pereche tanara vizavi de care oricine i-ar fi vazut ar fi afirmat: "vai, si are toata viata in fata baiatul asta!" Da, o are, si alege sa o petreaca iubind-o pe fetita miniona cu ochii caprui si expresivi. 

Decalog


16.11.12

Tintind viata

Azi am fost la tir.
Bestial!
Concluzii, pe scurt:
- primul glont mi s-a dus fix in centru. Aproape ca nu mi-a venit sa cred. Eram extrem de relaxata si stiam ca nu aveam ce pierde, eram acolo for fun, am tintit si bang! 
- pe masura ce trageam mai multe focuri de arma, mana incepea sa-mi tremure, semn, probabil, ca am obosit si ca incep sa rationez procesul: cum tii mana, ce trebuie sa faci, sa-ti tii respiratia, cum sa fixezi tinta, sa iei pozitia potrivita etc. Cu cat gandesti mai indelung un proces, cu atat mai mult creste presiunea pentru lucrul bine facut si elimini elementul de instinct, de impuls, cel care adesea poate face din tine un castigator.
- pe masura ce ma apropiam de final, constientizam ceva destul de ciudat: aveam tot ce imi trebuie sa trag bine insa ratam punctul central. Eram inca in zona de centru, dar nu nimeream centrul centrului. Vedeam cum imi tremura mana in timp ce-mi fixam tinta si nu aveam ce face, nu ma puteam controla pentru a ramane nemiscata. Nu puteam, vedeam punctul tintit miscandu-se sub ochii mei. Nici in proiectele de viata nu poti tinti cateodata scopurile exact asa cum ti le-ai dori, desi te poti declara foarte multumit din punctul de vedere al munitiei personale. Pur si simplu nu te poti relaxa pentru ca ajungi uneori sa iti doresti din ce si din ce mai mult sa atingi tinta si, deci, sa incepi sa tremuri. Lucru care nu de putine ori te indeparteaza intr-un mod trist de esenta.
- inainte de ultimul glont mi-am dat seama ca exista posibilitatea sa nu fi tintit bine ultimele ... multe gloante. Nimerisem in zona centrala (cu exceptia catorva luari urate pe aratura), dar aproape la aceeasi distanta si pe aceeasi directie fata de centrul centrului. Asa ca am modificat punctul de raportare si am tintit altundeva. Superb, aproape am atins din nou centrul. Nu de putine ori in viata mi s-a intamplat sa umblu dupa cai verzi pe pereti crezand ca este ceea ce caut cand de fapt tinteam complet aiurea. 

Dincolo de filosofii, da, este o activitate recreativa foarte draguta, care insa poate deveni usor viciu ... pentru caracterele potrivite :).

14.11.12

Hmmm...

Poti purta respect unui lucru pe care nu il intelegi?

Nu ma intereseaza un raspuns de genul "da, daca e vorba de ceva ce face/zice/gandeste o persoana pe care o  respecti" pentru ca nu asta intreb, nu ma refer la inductie.

La coafor

      O zi nasoala. Din nou. Energie negativa nerecomandat de multa. Si am zis ca nu se mai poate. E timpul pentru putin rasfat. Nu sunt adepta bibilelilor, a briz-briz-urilor, a frichi-frichi-urilor, dar cand vine vorba de a-mi umbla cineva in cap, sunt fanul nr. 1, asa incat ma uita Dumnezeu cu orele. Ma relaxeaza extraordinar de bine si ma ajuta sa ma eliberez de tensiune ca nimic altceva. Asa ca am zis sa dau o fuga la coafor. Si nu la oricare, ci la "the" coafor. Este singurul loc in care ma duc cu placere pentru ca aici pretul spalatului pe cap (evident, etapa esentiala pentru mine in lantul spalat, uscat, tuns, aranjat, coafat) chiar se justifica. O tinerica simpatica, cu niste maini de aur te face sa te simti catapultat instant in rai. Mangaie, atinge, roteste, trage, impinge, maseaza, iar mangaie, spala, clateste, face nefacutele pentru o senzatie de vis. La finalul unui nou regal spalatoricesc i-am spus "Ma mai poti spala o data? Nu vreau sa plec de la tine" S-a uitat inspre mine si a zambit usor, vadit magulita de complimentul meu indirect. Si m-a luat la tura doi :). Muzica de fundal te transpune in universuri paralele pline de speranta, bine si frumos, peste tot in jur vezi numai lucruri si aranjamente de bun gust, mirosurile sutelor de produse iti inunda simturile pana le face sa cedeze intru ireal, lumea este foarte amabila, serviabila si profesionista, serviciile acopera toate vrutele si nevrutele si, cel mai important, sunt ireprosabile. 

      In timpul tunsului am inceput sa vorbesc cu cel care detine afacerea (de fapt conceptul pentru ca vorbim de servicii care incep cu salon de coafura, masaj pana la salon tatoo si aranjamente florale) de unde lasasem conversatia de data trecuta, de acum vreo patru luni de zile. I-am remarcat apreciativ un aranjament nou si i-am spus ca i-am vazut logo-ul intr-o locatie de pe Calea Victoriei. Mi-a spus ca s-a extins, intr-adevar, dar ca va vinde totul cu exceptia unui singur element la care a tinut dintotdeauna si la care va tine mereu: pensatul. Say what?! Socata, mai ales pentru ca il stiu de cand isi cauta locatii pentru salon, de cand isi cauta colaboratori care i-au dat niste tepe teribile si de cand participa la concursuri internationale si nationale pe care le castiga lejer, l-am intrebat "cum? vinzi atata munca depusa? de ce nu vrei sa iti culegi roadele?" Raspunsul lui: "eu nu ma atasez de lucruri". Ok, nu ma asteptam la raspunsul asta. M-am facut ca ii dau dreptate spunand "da, adevarul ca daca vinzi e bine sa vinzi cat esti sus" si m-a aprobat, dar nu am putut sa nu revin la "dar totusi!!". Si mi-a zis: "nu, daca nu fac ce imi place cel mai mult atunci cand pot si nu am nici o restrictie, o sa uit ce imi place in drumul spre ceea ce cred ca vreau sa fac". A, nu v-am zis. Are 25 de ani, este de o modestie rara, frumusel ca dama, de pica :), arata neglijento-impecabil (cu mentiunea ca fata de alti stilisti a reusit sa isi mentina alura de barbat!) si este extrem de imaginativ. Si in mod evident, valoros.

      Cand am iesit pe usa am avut senzatia ca atunci imi incepea ziua. 

      Da, in universul serviciilor care li se ofera femeilor in ziua de azi am avut norocul sa il fi cunoscut pe el si echipa lui, eliberandu-ma astfel de chinul de a ma duce, la nevoie sau din placere, la un coafor ticsit de figuri fandosite si cu barfa la purtator pentru toata perioada cat au de stat la "infitosare". 

      Redau un extras de la fata locului fara de care am insistat (si am primit si acordul "boss"-ului) sa nu plec. Absolut minunat!


13.11.12

Radical

      Relativ periodic si pentru intervale foarte scurte de timp imi privesc nu cu ochi buni apartenenta la jumatatea "slaba", dar cu adevarat puternica a omenirii, aceea a femeilor*. Noroc cu tot restul timpului in care imi reamintesc clipa de clipa ca universul m-a privilegiat. Asa, deci aceasta perioada scurta e cu suferinti, priviri razbunatoare, suduieli in gand si foarte multa revolta. Azi e perioada aia. Nu, nu e mit ca in astfel de momente iti vine sa ii iei pe toti la pumni, picioare, palme si dumnezei doar pentru ca au ... doi ochi sau pentru ca respira. Doar nu degeaba ne-am castigat apelativul tendentios "ah, femeile!". Clipele se dilata si fiecare minut se transforma intr-o ora de agonie nenorocita in care iti doresti sa te urci, la propriu, pe pereti. A sta pe scaun e crima, a merge este o sarcina crancena iar a vorbi frumos e practic imposibil. Cine nu intelege este un fericit si vreau sa nu mi se arate la fata intr-o astfel de perioada in care nu vreau sa ranesc inutil pe nimeni si in care nu suport sa vad zambete pentru ca eu nu sunt in stare, decat cu o scrematura inumana de care ma crut, de unul prezentabil si non-tamp.
      Asa...carevasazica perioada misto. Azi, dupa indelungi ore la birou in care nu mai stiam cum sa sed si sa nu se vada ca imi vine sa imi pun capul unde imi stau picioarele, am zis ca nu mai sunt in stare sa merg pe jos acasa. Asa incat am apelat la serviciile unui taximetrist. Am mai povestit de norocul meu cu soferii de taxi, si seara asta nu a facut deloc exceptie intrucat am dat de o panarama de om care incerca sa imi explice ca strada unde locuiesc nu este unde ii explic eu ca este. Ok. Va dati seama cat calm mi-a indus aceasta discutie, acum, la finalul unei zile absolut delicioase. Intr-un final i-am zis sa ma duca pe strada mea, indiferent unde crede el ca este. Mi-a mai povestit el niste nimicuri la care nu am replicat nimic si iata ca s-a terminat si calatoria, cum altfel decat apoteotic, cu replica "aaa, dar nu am rest, uitati-va!" Am crezut ca nu aud bine. Ma si mir cum m-am ridicat frumos de pe scaun, am iesit din taxi si am plecat.

      Dar nu fara a propune, macar in sinea mea pentru a ma descarca in gand:
- sa fie reclamati (cu sanctionare de retinere din salariu) la compania de taxi soferii care "nu au" rest sau care refuza curse altfel acceptabile la tarife incalificabile.
- taxa prohibitiva pe circulatia cu masina si curse gratuite ale mijloacelor de transport in comun pentru zonele 1, 2, 3 ale Bucurestiului
- amenda de 100 de ori pretul zonei/ mp pentru suprafata de trotuar din fata amprentei apartamentelor pentru balcoanele/ geamurile cu iesire la sosea si care afiseaza rufe puse la uscat.
- amenda pentru cladirile cu fatadele nereconditionate; adica Olanda isi ancoreaza fatadele istorice in chingi si noi nu suntem in stare sa dam cu un strat de var?
- sa cream si pe trotuare benzi de circulatie, pe viteze crascatoare dinspre perete spre bulevard; m-am saturat sa stau la rand dupa mocaiti. aici glumesc, (non)evident.
- sa fie scurtcircuitati in talpa cei care sunt inregistrati cu stationare mai mare de 10 secunde pe partea stanga a scarilor de la metrou. Pe stanga se circula, nu se sta!
- sa fie amendati cei care imprastie pliante promotionale in cutia postala fara a avea un acord prealabil al destinatarului.
- sa nu mai fie detasati politisti rutieri acolo unde exista semafoare functionale. Fie se scot acestea din uz pe perioada amplasarii fiintei in mijlocul intersectiei, fie maimuta ramane la birou.
- masinile care circula cu o singura persoana inauntru platesc pe loc o taxa egala cu valoarea taxei de prima inmatriculare a acelui tip de masina sau in maxim 30 zile de 10 ori aceasta taxa.
- persoanele gay care defileaza si isi "falfaie" public orientarile si preferintele comportamentale trebuie sa cotizeze lunar o suma de bani (sa zicem salariul minim pe economie) unei case de copii. Nu am o problema cu nimeni, atata vreme cat nu ma obliga sa le tolerez expunerea publica a indecentei. Sa-si traiasca optiunile in privat.
- barbatii prinsi de orice camera de luat vederi stradala ca se scarpina intre picioare ostentativ, ca scuipa sau ca isi sterg nasul "intre degete" sunt amendati cu echivalentul salariului sotiei. Daca nu are sotie sau aceasta nu are salariu, doua salarii medii pe economie.
- sa fie castrati fara anestezie toti doveditii violatori.
- sa fie obligate primariile si inspectoriatele teritoriale de munca (prin parteneriate cu angajatori privati locali) sa incadreze in munca toti cersetorii cu putere de munca.
- oriunde exista scari in spatiul public sa fie prevazuta si o zona de acces pentru persoane cu handicap. Daca nu, autoritatile locale sa fie amendate guvernamental cu cate 10% din PIB-ul zonei pentru fiecare zona astfel descoperita.
      Ma mai gandesc si completez ulterior, simt ca mai sunt. Mai ales ca azi e si marti si 13 ...

      Sunt convinsa ca asa s-a nascut radicalismul: cand intr-un moment total nepotrivit un individ a fost scos din sarite de un oarecare.

      Las' ca e ok, maine imi trece si o sa fiu iar painea lui Dumnezeu.

*stiu cateva cazuri care ar admonesta aceasta apreciere :)

Atingere


"Lumina zorilor, când răsare, îndrăzneşte. Să încerci, să sfidezi, să stăruieşti, să fii statornic, să-ţi fii credincios ţie însuţi, să te iei la trantă cu destinul, să uimeşti dezastrele cu sângele tău rece, să înfrunţi puterea nedreaptă, să insulţi biruinţa care s-a îmbătat, să nu-ţi pierzi cumpătul şi să ţii piept."
V. Hugo

sursa foto: http://claudiatanasescu.com/

Invers

Cum ar fi sa traim in sens invers, de la batranete la maturitate si apoi la tinerete si in final, pruncie? N-ar fi mai chinuitor decat ceea ce este deja programat sa se intample?

Asa ca ia sa nu ne mai plangem ca vai, ce rau e ca vom imbatrani! Este, nu zic nu, dar sa devii din cunoscator si strateg indelung* antrenat al proprieti vieti un exponent cu drepturi depline al singurei rase de animale care are nevoie de un an pentru a face primii pasi in viata?

Nu, nu avem cum sa "evoluam" dinspre intelepciune spre nestiinta, chiar daca lantul logic al celor doua extreme nu exclude involutia firescului si inversarea limitelor.

*ma rog, in contextul inversului, "indelung" nu prea isi mai are sensul

12.11.12

Destinatar: Expeditor.

Draga eu,

Intrucat stiu ca nu ai darul de a te putea privi ;) si nici de a te uita obiectiv in oglinda, iti scriu din postura de privitor din afara al propriei tale personalitati. Daca este de tras vreo concluzie, decizi singur.

Te placi, dar decat sa te flatezi singura preferi sa auzi motivele pentru care ceilalti te plac, motive pe care apoi, desigur, le vei combate, analiza, rumega pana la refuz, atata timp cat au fost deja validate prin rostire.
Astepti uneori invitatii pentru a le putea onora cu un "nu" de natura sa te faca sa te simti "in control".

Alternezi energia debordanta cu lipsa de chef acuta. Tranzitia se face, de regula, si pe nervii celor din jur, neanuntat.

Crezi in cariera pe care o lasi pe plan secund cand in personal se intrevede ceva de anvergura, asa cum lasi personalul in plan secund atunci cand profesional trebuie sa te dedici in plus. Carevasazica, te reechilibrezi functie de context, fara insa a-ti reprioritiza abrupt viata. Daca ar fi de ales intre cele doua, ti-e mai mult decat clara treaba.

Dupa indelungi rumegaturi ale unei idei, spui lucruri celor din jur fara a te gandi la faptul ca ei nu cunosc rationamentul din spatele frazei scurte pe care o expui in fuga si te iriti cand constati ca nimeni nu intelege la ce te referi sau ce vrei de la el. Tot ce iti vine in cap atunci este "nu am timp sa iti explic, fa ce-ti zic si intelegi dupa".

Iti place atat mirosul florilor de camp primavara cat si mirosul parfumurilor dintre cele mai scumpe. Daca ar fi, insa, sa alegi a ce sa iti miroasa parul, pielea ori la ce sa inspire privirea-ti, optiunea castigatoare ar fi mai mult decat evidenta.

Esti trista fara mereu un motiv foarte bine definit. Nu pare sa te deranjeze foarte tare asta, cred ca ai ajuns sa te obisnuiesti cu acest "dat".

Iti place sa socializezi si deopotriva sa stai singura. Diferenta intre cele doua activitati este ca prima s-a dezvoltat ca o nevoie, in timp ce a doua se desfasoara firesc, fiind ea insasi o nevoie.

Speri si vrei sa nu mai speri pentru a nu cadea mereu din ce in ce mai de sus. Insa gasesti o mare voluptate in faptul ca mai poti spera.

Lucrurile care azi te pot motiva mai tare decat orice altceva maine pot constitui cauze ale renuntarii. O dualitate prin care te crezi speciala, chiar daca pentru altii aceasta atitudine inseamna ciudatenie sau nestatornicie. Iti stii atat limitele cat si taria angajamentelor care reclama stabilitate .

Te sensibilizeaza dramele altora insa povestile tale triste te lasa aproape rece, considerand insa ca fiecare din ele isi are rolul ei, deci le asumi ca pe niste mici poveri binemeritate.

Cand razi o faci din suflet, fara sa iti pese daca te aude, vede sau judeca lumea ori daca te displac invidiosii. Iti respecti atat rasul cat si motivele care ii dau nastere.

Cand plangi o faci din suflet, fara insa a te auzi ori vedea lumea si nu pentru ca nu vrei sa te judece ci pentru ca regasirea de sine pe care o traiesti cand suferi nu lasa loc privirii curiosilor. Exista si momente in care iti vine sa plangi cand altii sunt prezenti ... si tentatia de a te lasa prada emotiilor este mare. Pentru ca ce nu plangi cand simti nevoia sa reporteaza.

Iti pui asteptari in oameni desi te scoate din sarite cand constati adevarul din "nu te astepta la nimic pentru a nu fi dezamagit".

Esti impulsiv si desi esti constient ca nu se iau decizii "la cald" le iei deseori. Este interesant totusi ca nu le regreti niciodata, se pare ca le nimeresti si impulsivitatea este o aparenta pentru o judecata mai profunda.

Iti plac copiii dar iti e teama de adevarurile lor. Ca de animalele care simt frica. Iti e teama sa te joci cu ei, cu ele si iti este rusine. Parca nu indraznesti. In schimb ai sta si i-ai urmari cu privirea ore intregi.

Iti e teama de intimitatea oferita dar neimpartasita si care te lasa dezgolit inutil.

Lasi garda jos cand simti incredere insa te aricesti cand vezi ca si celalalt incepe sa renunte la "ziduri". Lumea vede in asta ceva negativ, vede o strategie de lupta. Tu nu o faci decat din dorinta (pe alocuri, maladiva) de a corija, de a scoate la lumina un potential nefolosit, de a-ti manifesta dur umanitatea si dorinta de a incuraja pe celalalt. Cu toate astea, cand este nevoie, stii si sa "lovesti" cu vorbe bune pana la knock out.

Gasesti suficiente motive pentru a te placea, insa stii ca a o afirma public denota aroganta si prost gust. Stii insa a o semnala atunci cand lumea nu iti intelege autoironiile si chiar are impresia ca atunci cand zici ca nu te suporti vorbesti serios :).

Ai masti si iti ridici in juru-ti ziduri nu din nevoia de a te ascunde si de a nu fi vazut cu adevarat, ci pentru a te apara si a te pastra la adapost de curent. 

Nu intelegi de ce lumea isi incepe deseori raspunsul la o intrebare "sincer, cred ca ..." si te intrebi daca nu cumva in rest minte. Oricum, din punctul de vedere al veridicitatii, barezi din start aproape tot ce ti se spune, analizezi, judeci si decizi ulterior si singura daca ceea ce ti s-a spus poate fi adevarat.

Desi esti dezamagita de persoane de la care te asteptai si consideri ca meritai mai mult, continui sa crezi in ei si chiar sa le oferi circumstantele atenuante care sa-i fi condus la aceasta deziluzie. Aproape ca uneori le gasesti scuzele mai bine decat si le formuleaza ei. Dar tot asa, cand au impresia ca au fost iertati si li se urca la cap, stii sa ii pui pe branci.

Mai ai de invatat cum e cu iubirea de sine si cu increderea in propriile forte. Te lasi prea usor doborata de viermi, serpi, vipere, rame, tenii si alte vietati care se tarasc.

Iti stii valoarea, dar preferi sa te mentii modesta pentru a ti-o si certifica. Rabufniri de egoism exista, insa, in momentele critice.

Te cunosti dar uiti sa te si potentezi.

Cu drag,

Al tau eu.

11.11.12

Tare de demult

Tin minte cand imi numaram pasii. Era o activitate "intelectuala" care nu stiu de la ce a pornit dar imi era clar ca nu puteam scapa de ea, devenise aproape un automatism si ajunsesem sa aproximez orice distanta din numarul de pasi. Stiam, de exemplu, ca pana la alimentara am de parcurs 92 de pasi, pana la chioscul din intersectie 124, pana la bunici 314, cu fluctuatia aferenta starii de spirit. Asa am dedus eu ca atunci cand esti trist distantele par mai mari si numarul de pasi creste (pentru ca ii faci mai mici).

Tin minte cand nu suportam sa ma ia rudele la pupat in vizitele de sarbatori sau zile de nastere. Era un supliciu sa ti se traga de pielea relativ sensibila a obrajilor "cu dragoste si atasament". Dar isi luau revansa cand puneau prajituri pe masa, atunci ii iertam pe toti. Nu intelegeam de ce nu incepeau cu dulcele inainte de chin.

Tin minte ca imi doream sa am parul lung si pentru ca nu il aveam, imi puneam helanci pe cap pe care le lasam sa atarne. Manecile si bluza in sine erau pentru mine cel mai apropiat surogat pentru par lung.

Tin minte cand din dorinta de a avea trupa treceam in fiecare zi prin alt rol: odata imi faceam chitara din paleta de badminton, apoi baterie din mai multe oale intoarse cu fundul in jos si niste linguri de lemn carora le puneam vata in capat (daca le sarea smaltul aia eram!), apoi imi faceam percutie din niste spite de fier la care atasam niste clopotei din instalatia de Craciun, apoi imi faceam microfon dintr-o bucata de lemn din marginea ramasa de la pusul parchetului, un microfon, leocoplast si suportul de fier de la brad in care bagam batul:).

Tin minte ca mare parte a copilariei mele s-a invartit in jurul simturilor: mirosul de grajd, gustul placintei cu mere, a slaninei cu ceapa, a ciorbei de cartofi, imaginile mereu noi, auzul muzicii populare, senzatia data de arsita pe pielea neprotejata de nici o crema extra-ultra UV-oasa, durerea de maini dupa curatat porumb, mirosul de fan proaspat adunat, usturatura palmei autoritatii tutelare :) ... 

Tin minte un alt tip de automatism: urmaream indoitura din spate din dreptul genunchilor la pantalonii oamenilor care mergeau in fata mea. Aproape fiecare indoitura era altfel, mai ca imi venea sa cred ca erau unice, chiar daca pantalonul isi formeaza grosier urmele flexarii. Ma fascinau pantalonii de stofa: nefiind lipiti de corp aveau potentialul maxim de a-mi incanta privirea intrucat mereu se zbarceau altundeva.

Tin minte cand ma uitam in caleidoscop si ma intrebam cum este posibil ca ceva frumos sa nu se mai repete niciodata. Ce faci daca il ratezi?

Tin minte cand imi faceam cazemata din doua umbrele peste care puneam o patura. Stateam inauntru cu o veioza mica, Era locul meu.

Tin minte cand miroseam foile cartilor vechi, cand le luam pe cele din biblioteca si le rasfoiam pentru a intra in atmosfera lor. O fac si acum. Nimic nu se compara cu o carte, din nici un punct de vedere.

Tin minte cand ma intrebam cum poate fi iubirea dureroasa: ori iubesti, ori nu, cum adica sa suferi?

Tin minte cand ma uitam cu coada ochiului la cei din jurul meu pentru a nu ma vedea ca ii vad. O fac si acum si ma amuza teribil cand ii vad si pe altii ca fac acelasi lucru crezand ca nu ii vede nimeni.

Tin minte cand  imi auzeam bunicii spunandu-si rugaciunile seara. Aveau o singura rugaciune comuna, pe restul cred ca si le alesesera ei in functie de ce or fi invatat si ei de la parintii lor. Nu i-am intrebat niciodata. Si apoi mi le spuneam eu. Concluzia la care ajunsesem atunci era ca exista rugaciuni pentru barbati, pentru femei si pentru copii :).

Tin minte cand asistam la descantecul de deochi si o intrebam pe bunica mea ce zice acolo si ea imi zicea ca descantecul nu se invata, se fura, iar eu ii spuneam atunci sa descante mai rar si mai tare ca sa pot fura. 

Tin minte cand ma uita Dumnezeu uitandu-ma la cer. Nu stiam nici o constelatie si nici nu am avut un interes special in a citi despre ele vreodata, insa de fiecare data cand aveam companie care imi povestea despre Orion, Carul Mare sau Mic si multe altele ascultam cu senzatia ca mi se dezvaluie un secret.

Tin minte cand, in vacantele de vara, imi venea sa ma impusc atunci cand trebuia sa duc mancare la porci. Erau manjiti pana si in ochi. 

Tin minte cand a ars CAP-ul aflat la doua ulite de casa mea si cand s-a strans toata lumea la marginea satului. Ce frica mi-a fost! Si ce inspaimantati erau toti! 

Tin minte cand am asistat la fatarea a 11 purcelusi. Scroafa mare, nu gluma!

Tin minte cand auzisem ca pentru a chiuli veridic de la scoala nu trebuie decat sa mananci sapun. E bine, totusi, ca nu am cedat tuturor ispitelor :)

Tin minte cand ascultam povesti de pe discuri de pick-up. Sau cand imi cumparam casete audio pe care le terminam cu derulatul inainte si inapoi pentru a descifra versuri. 

Tin minte cand scriam in jurnale pe care le ascundeam atat de bine incat nici eu nu le gaseam. 

Tin minte cand ma suparam ca trebuia sa merg seara in casa, dupa o zi plina de jucat in spatele blocului. Veneau parintii si ma strigau pe geam de la vecini, pentru ca balconul meu avea vedere in partea opusa. Si cand ii ignoram suficient de mult, dintr-o data ii auzeam strigandu-ma de mai aproape: coborasera dupa mine. Eam paralizata de teama, desi niciodata nu as fi patit de fapt nimic. Stiam insa ca gresisem si mi-e teama ... de greseli.

Tin minte perioada cand eram fan Kelly Family. Eram "the" fan. Cand corespondam cu alti fani din Romania, cand primeam cate o scrisoare prin posta (inca le mai am pe toate), cand iesea cate un nou single sau album, cand gaseam cate o revista din Germania pe la cate un anticariat prafuit si cand imi tineam alocatia pentru timbre postale si articole. Cat de intens te face sa simti devotamentul fata de ceva in care crezi si care nu te dezamageste niciodata!

Tin minte cand pictam pentru orele de desen, foarte bucuroasa de combinatiile de culori pe care reuseam sa le fac in peisajele de toamna. Eram mandra de mine.

Tin minte cand ma uitam la colegele mele de clasa, volubile, comunicative, distrandu-se in anturaje mari si marsaluind printre baieti cu mare fast, gandindu-ma "oare asa e bine sa fii? si daca da, eu de ce nu pot?"

Tin minte cand imi placea sa "pastrez" priviri cu privirea mea: pana acum nu am intalnit pe nimeni care sa poata sa clipeasca mai tarziu decat mine.

Tin minte cand aveam de citit in liniste 2-3 pagini pentru a le comenta apoi cu voce tare in clasa si cand auzeam ca unii colegi dau deja pagina si eu inca nu o terminasem pe prima ma panicam, fara sa ma gandesc la posibilitatea ca poate eu citesc mai atent. 

Tin minte cand auzisem ca daca dormi pe spate risti sa te ineci in somn, si apoi ca daca dormi cu picioarele intinse ai sanse sa cresti in inaltime. Si daca nu as fi auzit nimic din toate astea, tot cum dorm acum as fi ajuns sa dorm, sunt convinsa. Desi cred ca subconstientul reactioneaza la frica.

Tin minte cand colectionam timbre. Am adunat doua clasoare. Si surprize de la gumele Turbo. Si de la niste gume cu imagini cu dinozauri. Si apoi adunam ambalaje de toate tipurile, culorile, texturile. Apoi citate. Cred ca imi sta in fire sa colectionez pentru a avea.

Tin minte ca imi placea sa incerc sa fac puzzle-uri dar ma suparam pentru ca nu am rabdare. Asa ca de atunci, cand ma intalnesc cu rabdarea undeva, ii daruiesc un puzzle pentru a o intretine inteligent.

Tin minte cand tata se juca cu mine si ma facea sa rad. Da, atunci eram fericita. Ce nu tin minte este exact momentul in care am incetat sa fiu. Vreau sa-l identific. Este posibil sa fi fost cand a inceput cu adevarat viata? Dar viata e tot timpul, as zice tot eu.
Oricum, pana izolez perimetrul acestui moment pentru o investigatie riguroasa, VREAU SA TIN MINTE si faptul ca absolut nimic nu e intamplator: nici ce ne oferim noi insine, nici ce ni se ofera. Pentru ca inconjurata de atatia "de ce?", "poate", "depinde", "cand?", "oare?" sau "daca", tind, din pacate, sa uit.

Similitudini

v-ati uitat vreodata atent la un pufulete in sectiune?
eu nu, pana azi.
parca e zahar cristalizat ...
sau parca simuleaza increngaturi neuronale
sau angrenaje complexe
sau ... componenta atomului
sau ... o imagine de mitocondrii la microscop
sau ... bule de aer interdependente prin partile loc comune, peretii.
dar cum sa aiba perete o bula de aer? Ce-i prostia asta?
pai are, pentru ca aerul se propteste pe aer. Ce nu se vede cu ochiul liber nu inseamna ca nu exista*. Nu?


*inchipuiti-va cum ar fi daca aerul ar avea culoare. 

Prietenie

sa iti scrii secretul cel mai mare si cel mai intim pe o foaie de hartie, sa il pui intr-un plic si sa il inmanezi unei perechi de ochi care iti inspira incredere cu mentiunea "nu-l deschide inca, vreau sa mai ramana putin secretul meu".

o senzatie de usoare eliberare si totodata de incredere in pastrarea in anonimat, dar in maini bune, a propriului of.

situatie-exponent pentru cand increderea bate scepticismul, cand curiozitatea nu rezista in batalia cu respectul si cuvantul dat tacit, cand nevoia ta de a impartasi recunoaste si primeste nevoia de a impartasi a celuilalt, cand vulnerabilitatea suprema este dezavuata gingas si fara consecinte.

milionimea de indoiala ca plicul ar fi deschis la un moment dat paleste in fata faptului de a nu avea pe nimeni caruia sa ii inmanezi vreodata plicul.
neincrederea din principiu, desi posibil motivata de trecut, este lasitate, solitudine, deformare emotionala, introspectie maladiva.
fara sa stie, aceasta neincredere solicita discret o bresa.
pe care numai niste ochi care inspira incredere si care cauta o alta pereche de ochi care sa le inspira incredere o poate repera si oferi.

schimb reciproc de adevaruri inchise in spatele unui sigiliu fragil ca puful dar tare ca un munte. complicitatea unei amicitii care nu necesita discutii zilnice pentru a se valida.

meanings

"There is no past that we can bring back by longing for it. Only a present that builds and creates itself as the past withdraws."

"The measure of success is how we cope with disappointment."

"The only real failure is the failure to try."  

" - I'm not sure what I should do. Nothing here has worked out quite as I expected.
  - Most things don't. But, you know, sometimes what happens instead is the good stuff. "

" But it's also true that the person who risks nothing does nothing, has nothing. "


" All we know about the future is that it will be different. But perhaps what we fear is that it will be the same. So we must celebrate the changes.  "

10.11.12

ca atunci

cand poti, stii ca poti dar nu vrei sa mai poti (sa te abtii)
pentru ca viata e altundeva
(este viata acolo unde este si tentatia inimii? sau invers? nu spunem noi ca fugim de tentatie suficient de incet cat sa ne poata prinde?)
viata este altundeva. este acolo unde cedezi si lasi loc pentru suflet
asculta-ti inima dar ia-ti si mintea cu tine!
asa ca n-ai ce face, continui sa poti fara sa vrei sa poti

ax

cred ca
..............................................
amanam sa facem lucruri
purtam masti
ne complacem in activitati care nu ne fac placere
acceptam sa primim mai putin decat meritam
ne facem planuri
ne dam silinta
avem credinta
facem promisiuni
le ducem la indeplinire
sau nu
..............................................
pentru ca stim ca dupa noi omenirea va continua sa existe.
pentru ca exista "consecinte", un cuvant care se potriveste doar vietilor cu final neasteptat, deschis.

Daca am sti ca maine vine sfarsitul lumii nimic nu ar mai conta la fel. Si suferintele s-ar redefini atat conceptual cat si faptic.
Vad insa doua posibile suferinte adevarate: odata constientizarea faptului ca momentele petrecute cu cei dragi se termina (insa ar exista o consolare in faptul ca nimeni nu va ramane sa sufere) si apoi ca nu mai ai timp pentru a face lucrurile pe care nu le-ai facut la timpul lor din teama.

Singurii pentru care a fi sfarsitul lumii nu ar presupune modificari majore sunt cei care nu ar schimba nimic din teama si scepticism ca "sfarsitul lumii" s-ar putea dovedi o teapa si ar putea fi nevoiti sa traiasca urmarile a ceea ce nu au indraznit niciodata sa faca, pana acum. Mda, ei sunt singurii care nu ar concepe o reprioritizare, sunt singurii care intr-adevar isi traiesc viata asa cum si-ar dori sa o traiasca in ORICE conjunctura: amagindu-se. 

In rest ... am agoniza frumos "traind clipa".
(ca aici)

Da, exista o constiinta a lucurilor pe care le facem doar pentru ca stim ca nu vom mai revedea persoana respectiva, sau ca nu vom mai trece prin locul acela, sau ca nu ne stie nimeni din cei care au fost de fata ... exista un confort al incognito-ului asimilabil unui posibil sfarsit al lumii care exclude orice asumare a consecintelor. 


the extra mile

we go to find the perfect gift.


- Te iubesc.
- Ca oamenii mari?
- Nu, te iubesc cu adevarat.


strategie

a te abtine, daca e greu si nu-ti sta in fire, se poate realiza si prin a pune pe celalalt pe fuga.
faci sa para ca el detine, de fapt, fraiele.
si teoretic, te ajuti pe tine, dar de fapt iti faci un pic mai mult rau pentru ca aproape ajungi sa crezi ca fuga celuilalt nu a fost indusa de tine.
nasol sa cazi in propria-ti plasa.
asa gandesc oamenii tristi. cei care si cand (daca isi dau voie, din slabiciunea unei clipe optimiste) reusesc sa fie multumiti, vin atasati de un disclaimer de "vreme rea".

mda, intr-adevar, faci sa para ca el detine, de fapt, fraiele
  • cel superficial o va lua drept un succes
  • cel destept si cu radar pentru "facaturi" va riposta in fata unei astfel de false maguliri


"you can't fight the tears that ain't coming" 

moment

uneori te trezesti prea tarziu ... ori pentru ca ai luat o hotarare prea greu ori pentru ca te-ai decis, gandind retrospectiv, ca de fapt nu ai avut timp

totul costa

De principiu

cand spui "sunt un om al extremelor" la te referi cu adevarat? la faptul ca poti fi sau ca in mod structural, necesar, esti? 
sau cand spui "sunt caracterizat de dualitate"
sau "regula minim-maxim"
sau "sunt mai autocritic decat criticat" 
sau "cred in Dumnezeu"
sau 
sau
.....


pentru ca daca esti astfel pentru ca iti sta in fire, este in regula. 
daca insa poti fi am usoara impresie ca alegi convenienta de tip "alba-neagra", cand da, cand nu, ca esti oportunistul propriei persoane, ca alegi traseismul principial functie de conjunctura, ca faci rabat de la si ca te dai drept un exponent al unui principiu doar pentru ca suna bine sau interesant. un impostor. si nu-mi suna a fi in regula. 

cu riscul unui extremism (aparent), ori ca ca, ori ca ca!

Munca

       Oamenii muncesc in general prea mult pentru a mai putea fi ei insisi. Munca este un blestem.
       Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil.
      Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.
     Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se mai intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei.. Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara.
      De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza...
     Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca.
     Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce, ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea.
      Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic.
      In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi - nu in sens de egoism, ci de crestere interioara - a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara.


optica lui Emil Cioran
     

"practic" si profan

ieri am incercat sa caut pe cineva prin skype insa fara sorti de izbanda pana la un anumit punct cand am realizat ca sistemul nu-mi gasea ID-ul solicitat intrucat profilul meu era setat pe invisible, deci ascuns "audientei".
astfel incat am trecut in available si totul s-a rezolvat, reperarea facandu-se aproape automat.

una din regulile nescrise ale vietii este realitatea simpla din spatele principiului de functionare al oricarei oglinzi: trebuie sa te lasi vazut ca sa poti vedea cu adevarat. 

aleg 
sa ma las vazuta si sa-i privesc mai mult de doua secunde doar pe cei care intr-un fel sau altul ma fac sa vibrez.
ii aleg pe cei care mi-ar placea sa ma traiasca, eu deja traindu-i
si daca ei nu ma aleg la randu-le, ma rezum la a ma multumi cu a-i fi cunoscut.
aleg
sa traiesc langa cei carora le pasa.
si nu (numai) pentru ca viata mea ar fi prea pretioasa pentru a o rata impartind aerul cu persoane nepotrivite, ci (si) pentru ca ... dezacordurile care se nasc din amestecul unor corzi care vibreaza cu unele care nu pot sau nu vor sa vibreze este coplesitor.
atat de coplesitor incat risca sa le faca pe cele care VOR sa se simta nemeritorii de a fi parte, vreodata, a unei simfonii reusite.

cand ma uit deasupra liniei pe care o trag periodic stiu ca alegerile mele nu sunt gresite.

8.11.12

Gluma

unii se apara de viata prin tacere, altii prin alegerea singuratatii sau a vietii monahale, unii prin muzica, altii prin urlet, unii prin nesimire si sarcasm, altii prin tunete si fulgere, altii prin alegerea unei vieti imorale si pline de vicii.
eu ma apar de viata prin gluma si autoironie.
mi se pare ca are cele mai non-atacabile gloante.
este un pic frustrant sa ti se spuna, cu seriozitatea debordanta a unui adult imatur pe alocuri, "termina cu prostiile".
o sa glumesc in gand, doar nu crezi ca imi pot propune sa te ascult ! :)



7.11.12

in taxi

- Buna seara! spun eu dupa ce deschid usa din fata a masinii.
De parca as avea raie, mi se face un semn nesimtit sa trec pe bancheta din spate. Respect semnul si il execut cuminte.
- Unde mergem?
- Pe strada X, va rog. Este imediat langa ...
Sictirit, plictisit de viata si flegmatic domnul sofer ma intrerupe brusc:
- Stiu, domnisoara, dupa ce m-am nascut m-a invatat mama si mi-a aratat Bucurestiul, alea-alea.
- Da, nici nu credeam ca nu sunteti altceva decat bucurestean, imi fac eu damblaua fiind sigura ca nu are cum sa ma ia la bataie daca nu intelege ce zic. Plus ca fiind comanda telefonica, nu risca.
- Pe unde vreti sa o iau?
- Pe unde e mai liber ...  nu v-a invatat mama? spun eu razand, in aceeasi intentie de a evita bataia.
Razand si el cu pofta, imi spune:
- Pai ba da, dar nu e nici o regula, domnisoara!
Mai facem doua semafoare si continuam frumusetea de discutie:
- Aveti bani mari?
- Nu. Si pe deasupra sunt si putini, deci sper ca ati ales drumul bun.
- Va grabiti?
- Da.
- Cand trebuia sa ajungeti?
- Acum o ora.
- Aaa, e bine, avem timp. Nu v-am intrebat cum va cheama, sa nu fi luat pe altcineva.
- M-am uitat eu la numarul masinii, sunt cine trebuie.
- Pftiii, ce bafta am la clienti empertinenti, sa-nnebunesc!
- Eu v-as felicita pentru ca ma aveti client.
- Ce-i ala?!, intreaba tembel.
- Da, norocul nu ni-l facem mereu, ni se mai si arata.
- Asa-i, domnisoara, aveti dreptate. Pana la urma, aveti ceva in cap. Hai ca mi-ati facut pofta de o tigara. Fumati?, imi spune aprinzandu-si deja tigara.
- Nu mai fumez de doi ani, dar pentru ca m-ati intrebat, nu ma deranjeaza fumul, puteti fuma linistit.
- Vai, unde mi-s manerele, dar-ar in ele?
- La mama!
Rade zgomotos, vadit amuzat si mandru de el si familia lui.

In orice dialog, fiecare intelege fie ce vrea, fie ce poate.

Tac

Ti-as spune multe. Si te-as intreba multe.
Tranzitive. Intranzitive. Reflexive. Personale. Generale.

Ti-as spune orice. Te-as intreba orice. Si nu putine.
As vrea sa vorbim. Mult. Pana la lipsa de aer si de argumente.
Asa e cand si atata timp cat simti ca poti avea incredere. Ti se deschide mintea. Si ideile incep sa misune.

Ti-as adresa intrebari grele, dure, incomode. Pentru ca eu nu cred in interogatiile de tip "ce faci?", nu implica nimic (poate doar un automatism), din partea celui care raspunde.
Ti-as face lucruri non-simple, complicate, care lasa urme si amintiri placute. Pentru ca nu cred in pozitiile si experientele clasice decat ca punct de referinta si reper.

Stii diferenta dintre imaginatie si fantezie?
Sta intr-o nuanta.

"Iubirea este atunci cand tu imi furi ciocolata din ghiozdan in fiecare zi si totusi ... o tin in acelasi loc".

Dar nu intreb si nu spun, ci tac. Tacerea incorseteaza mai putin gandurile ... nu le lasa sa se rasfire, le tine captive in subintelesuri nerostite, le pastreaza vagi, nedefinite si adapostite de priviri care reusesc sau nu sa nu se dea de gol. Cand lucrurile devin finite, exprimate, sunt cuantificabile. Si nu vreau sa ma masor(i). Nu acum. (Nu tu)

Iti pot spune atat: Ma enervezi, dar imi esti drag!
Ti-ajunge!

De nezis, de nedescris

cu toate ca doare, sunt suparata, trista, nervoasa...

... mi-e dor de clipele de dinainte de a ma enerva cu adevarurile tale.
pe care oricum le stiam si stii ca le stiam
cum sa nu le stiu?

da, mi-e dor de clipele de dinainte de a ma nedreptati cu nedreptati. era liniste. pe fond, revolta fata de desincronizarile de moment, ca na, viata ne imbranceste in cine si ce nu e cazul, dar totusi liniste. suficient calm cat sa am loc pentru zambet, macar.

nu mi s-a omorat timpul*, dar mi-e dor de prezentul meu! prezentul meu cu zambete ...

doare mai tare adevarul formulat in fraze clare decat cel care merge pe aer?
uneori da. pentru ca brusc, capata forma. devine ferm. prea ferm.
cuvintele incorseteaza si limiteaza, ele fiind unul dintre cei mai veritabili combatanti ai sufletului (de altfel, nelimitat, a-form) alaturi de actiune si priviri. 

poti sa speri la ce nu meriti, dar nu si dupa ce s-a formulat cu voce tare ca nu meriti.

da, mi-e dor de agitatia sufleteasca nerostita care refula prin zambet si care, odata pusa pe masa, isi face din el o masca

singurul aspect pozitiv al faptului ca totul e la lumina este faptul ca nu mai trebuie sa ma ascund**. iar ceea ce fac poate intra sub auspiciul adevarului impartasit.
totul e sa nu apuce sa imi treaca adevarul la un moment dat, dar tu sa continui sa interpretezi tot prin prisma lui!

no, deci pana una alta cum se traieste fara prezent?

*din frumosul vers "Mie mi s-a omorat timpul, Onorata Instanta!" al lui Marin Sorescu
**nu, nu e pleonasm

De clipa

      Tin minte ca am avut discutii interminabile cu cineva, acum mult timp, despre ce inseamna sa fii un bun lider. Nu manager, nu sef de echipa, nu director, LIDER. Da, o discutie frumoasa, plina de sensuri si semnificatii, ale carei stenograme se pierd inevitabil odata cu timpul.

      Stateam azi, uitandu-ma mental in stanga, apoi in dreapta (dar fara a avea ceva de vazut cu adevarat pe directia asta), apoi scurt in fata, la fel de scurt in sus inspre Dumnezeu* si in final retrospectiv, in viata, intrebandu-ma daca am avut vreodata onoarea de a cunoaste un adevarat lider.

      Este o intrebare** buna care in cazul raspunsului afirmativ si doar pentru cei cu cap, fler, ochi, minte, suflet, se numeste noroc. Uneori viata ti-l ofera suficient de discret incat sa ramana de nepretuit.


* ca la un lider simbolic si atipic, de ce nu?
**retorica sau nu

Factura de servicii

      Carevasazica, dupa inundarea spatiului meu vital a celor de la Enel , a venit si vremea facturii de regularizare. Regularizare adevarata, in sensul biblic al omonimului! Jale! Cat peste o suta de pausale. Dar stiti ce e cel mai interesant? Nu ma apasa. Sunt momentan relativ imuna, pentru ca dupa ce imi voi fi revenit din aceasta lento-nepasare sa incep sa sudui ca in Tara Fagarasului.
      Stiti cum actioneaza corpul la impact? In cazul unei lovituri sau leziuni cumplite, elibereaza endorfine si adrenalina care din punct de vedere mental si fizic paralizeaza corpul: spre exemplu, imediat dupa o fractura, te doare zona de iti vine sa te sui pe pereti si apoi gata! Durerea se estompeaza si previne intrarea in panica daca, de exemplu, esti singur, deoarece chimia corpului face in asa fel incat sa te ajute sa rezisti pana treci de momentul limita si cineva apare sa te ajute, deci se autointretine pana te poti relaxa. Este un moment extrem pe care trupul nostru il parcurge utlizand proprii compusi anorganici, pentru ca odata trecut hopul sa te readuca in simtiri si sa iti vina din nou sa te urci pe pereti de durere. Dar atunci, cel putin la modul teoretic, esti deja asistat de cei din jur, tu nu mai trebuie decat sa ... suferi. 
      Asa si eu. Ma doare fix in ceafa de factura Enel. Pentru moment. Sunt amortita.

      Imi aduc aminte de cand hraneam gainile la tara. Cand aveam mai mult curaj decat sa le pun boabele in trocuta, le dadeam sa manance din mana. Puteau fi destul de enervante pentru ca nu stiau sa fie gingase, erau repezite si dadeau din cap rapid astfel ca nu de putine ori ma muscau de palma. Inainte de a le da boabele, le alegeam sa fie mai mari, scazand astfel riscul de a fi muscata. Ei bine, cand vedeam ca imi alegeau cele mai mari boabe si tot ma prindeau de piele imi venea sa le dau una peste creasta si sa le admonestez, in loc sa inteleg ca ele nu pot manca altfel. Nu, eu vroiam sa schimb regnul animal astfel incat sa pot face gainile sa manance asa cum vreau eu!
       Cand eram mai mica si existau ocazii in care trebuia sa imi servesc colegi, rude, prieteni cu bomboane, prajturi, fursecuri, saleuri, orice ... dar nu vroiam sa le dau pe cele mai bune si parintii imi spuneau cu intelepciune "invata sa fii intotdeauna generoasa!" si eu ripostam in gand "da' nu vreau sa o dau pe aia cu ciocolata!!!" si totusi, fortata de imprejurari,  o adaugam in multimea dulciurilor pe care le intindeam pentru a fi servite, ma suparam (tot in gand) pe cel care o alegea fix pe aia care speram eu sa imi ramana mie. Ce vina avea saracu' om ca a ales din multimea care i-a fost pusa la dispozitie?
       Concluzie? chiar daca ti se ofera ceva de care tu te bucuri sincer si in spatele caruia vezi intentii onorabile, nu intotdeauna faci bine. Cred ca revin la gandurile mele de altadata (pe care oricum le am in mine din paranoia) in care este bine sa ramai rezervat in privinta a ORICE pana la limita in care risti sa nu mai fii tu. Tre' sa te opresti fix inainte!

        Ceva, orice, poate lua nastere spontan pentru ca ulterior sa evolueze firesc, timid, sincer, putin ascuns, gingas, cu ceva zambete de fundal si de impact, cu un disclaimer de "nu va dura" dar si cu senzatia unui prezent placut. Un prezent din care, pentru veridicitate, iti alegi numai aspectele care nu implica afect.
       Ca parametri temporali, exista trecutul, prezentul fara viitor, prezentul cu viitor finit si previzibil, prezentul cu viitor continuu, viitorul. La fel cum exista anturaje, evenimente, rutina de zi cu zi care te consoleaza pe zona de "prezent fara viitor" astfel incat, atunci cand acesta este greu de acceptat aproape ca il face suportabil.
        Navoadele zonelor de timp finite care dezvolta emotii si pe care inevitabil ai vrea sa le prelungesti - sub forma actuala - un pic mai mult decat este oricum clar ca se vor termina (un soi de perpetuum mobile) te prind fara sa vrei. Pentru ca ori sunt intinse de asa natura incat sa te prinda, ori te momesc per se asa cum magnetul 1 atrage magnetul 2. Si ulterior se intampla vocal ceea ce se reproseaza mental atunci cand dai de mancare din palma la gaini sau ca atunci cand servesti pe cineva cu dulciuri: ti se poate aduce in vedere intr-un mod usor neelegant, arogant prin faptul ca detine fraiele, ca de fapt te-ai agatat ca prostu' imoral de ceva ce ti se insinuase flagrant si totusi timid. "Stop! Tin minte ca in data de ... ti-am spus ca ... si apoi atunci ca...si apoi in seara cutare ca ... ". O foarte clara expunere rationala a unor argumente parca dinainte pregatite pentru o pledoarie pusa la pastrare pentru a fi la indemana in momentul cheie cand acelasi personaj, prostu' imoral, indrazneste sa spuna ca "te purtai ca si cum..." chiar daca urmat de "desi stiam ca..." Se bucura de un prezent comod, inofensiv si pastreaza in maneca putinele argumente forte care contravin celor multe (setate in) soft numai cine stie ca nu este corect, dar totusi ofera ciocolata fara sa fie pregatit sau in stare sa o faca fara repros ulterior cuiva care nu ar lua niciodata nimic daca nu da inzecit la schimb.
         Alambicat? Ca viata celor care chiar au una :)
         Ti se poate amaneta viitorul, ti se poate frange axa prezentului fara viitor sau si mai rau, a celui cu viitor continuu, dar sa ti se smulga din viata prezentul! Cam dur.
         Nu ai voie sa incurajezi un delir!

         Un lucru e sigur: un robot nu va putea lucra niciodata cu un alt robot, chiar daca impart un numitor comun: conductivitatea. Fier pe fier nu merge, risca sa se zgarie, zdruncine, raneasca, scrijeleasca luciul si in final sa se "lase rece" reciproc. Dar fier pe piele ... ca un dus rece pentru piele, ca o soapta calda pentru fier. Ca sa nu mai spun de conductivitatea termica daca pielea este macar putin impamantenita!

         Uneori doare sa citesti anumite priviri. Sau daca nu le poti citi, sa ti le imaginezi inmagazinand o regularizare pentru ultima jumatate de an. Este un contor dat peste cap care, odata citit, te costa de te ustura!


6.11.12

care.pe.care?

sa fie 
INDIFERENTA
sau 
CALMUL
adevaratul antonim al

INDIGNARII?


daca nu uit, o sa ma mai gandesc la intrebarea asta.



Nod gordian

Unde gasim esenta tuturor lucrurilor? Baza bazelor si minimul minimului?

in numitorul lor comun?
in factorul comun?

in numarul prim?
in sirul Fibonacci?
in 1 sau in 0? sau in numere complexe? ok, complexe, dar subunitare sau supraunitare?

in zona mediana?
in spatii?
sau in subspatii?

in integrala?
in derivata?
in intersectia a cat mai multor multimi de origine diferita?

in axul central al unei spirale?
in centrul de greutate?

in cel mai mare divizor comun?
(adica mergand de la parte la intreg?)
sau in cel mai mic multiplu comun?
(adica mergand de la intreg la parti componente?)
in produsul dintre cele doua elemente?
adica in produsul celor doua directii?
cum inmultesti doi vectori? nu stiu. dar parca nu suna a fi esential...


in femur sau in scarita?
deci in maxim sau in minim?

in sinus?
sau in cosinus?
in tangenta, cotangenta?
in unghiul drept?
in cateta, ipotenuza sau numerele pitagoreice?

in apus?
sau in rasarit?
in linia orizontului? dar ce te faci ca cei de la munte o vad altfel decat cei de la mare...adica franta.

in ochii negri, verzi, caprui sau cameleonici?
in parul castaniu, negru, blond sau vopsit?
nuuuu, ne indepartam...

in clopotul lui Gauss?
deci in simetrii ...
sau asimetrii?
in intensitatea = tensiune / rezistenta? da, devine caldut :)
caldut ca si cel care simte fractionarea sufletului conform raportului
(mare Ohm, nenea asta!)
in jumatatea plina sau in jumatatea goala a paharului?
cred ca mai degraba in linia imaginara care separa cele doua jumatati.
da, esenta sta in orice suscita imaginatia!


luati exemplu de la cei ce stiu:

Se ia o bucată de piatră
se ciopleste cu o daltă de sânge,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se răzuieste cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor :
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat!*

      Mereu perfectiunea risca sa treaca neobservata pentru ca este banala, neinteresanta, simpla.
      Da, simplitatea este nivelul la care ne raportam cand judecam complexul, la fel cum simplitatea este cea pe care ne-o dorim... cand speram. Adevarul este prin excelenta simplu! Il complicam doar cand ne aducem aportul prin minciuni.
      ... in schimb perfectiunea ciobita ... ooo, va naste mereu intrebari, nevroze, depresii, tulburari, nelamuriri, dorinte, pasiuni, umori, bucurii, multumiri, fericiri! In toate acestea si in tot ceea ce rezulta din ele prin combinatorica sau permutari stau si vor ramane mereu esentele.


* Nichita Stanescu - Lectia despre cub

Intrebare

Stie cineva cum este sa poti urla, cu capul sub apa fiind? Cum este sa poti violenta moleculele aerului dislocat de apa, urland surd? Cum este sa simti ca ti se rupe maxilarul de chin si oftat sau ca ti se ridica parul din cap de la presiunea intracraniana? Cum este sa iti simti orbitele jumatate iesite din lacasul lor protector? Cum este sa opui rezistenta linistii care iti inunda suparator urechile, si mai ales cum sa te descarci fara sa il incarci pe cel de langa tine? Stie cineva daca este acesta un gest eliberator sau, din contra, si mai impovarator pentru cel ce il face? Stie cineva cum este sa te revolti in vid? Pentru ca mie ... mi-e putin frica de apa. Nu pentru ca este uda :) ci pentru ca adera prea periculos la suprafata corpului uman, devenindu-i mulaj. Si deci, mi-e teama de un potential inec prin obstructia cailor vitale de ... acces la singurul mod de fiintare pe care il stim: acela al imperfectiunilor desavarsibile, dar niciodata ireprosabil oranduite.




"Ca şi cum s-ar sparge o frunză
şi-ar curge din ea
o gârlă de ochi verzi."*

*N.Stanescu

2.11.12

De baza

      Doamne, cat de bine poate fi sa te intinzi! Pur si simplu sa tragi de tine, sa te impingi inspre extremitatile fizice, sa te destinzi, sa lasi oxigenul sa isi intre in drepturi si organe, sa iti aerisesti creierul si sa deschizi gura mare ca si cand nimeni nu te vede (si daca te vede, ce?), sa-ti detensionezi muschii altfel incordati, sa respiri prelung, profund si sa mimezi ca imbratisezi universul. Cateva secunde in care nimic altceva nu mai are loc, nu mai conteaza.
      Cat secret, cata plinatate existentiala in doar cateva secunde!


1.11.12

Teama

de lipsa de interlocutor pe termen lung. O teama aproape organica.

Consolare

"Invidia e religia mediocrilor! ... Le ingaduie sa-si justifice meschinaria si lacomia pana cand ajung sa creada ca sunt niste virtuti. Fericit cel la care latra cretinii, caci sufletul sau niciodata nu le va apartine".

Jocul ingerului, Carlos Ruiz Zafon.

Relativitatea unui optim

      Gandurile care te parcurg de dimineata pana seara fac sa circule informatia, fac sa se lege sinapse, fac sa se ajunga la concluzii, sa se adune intrebari, nasc raspunsuri, mentin un "du-te vino" ideatic aproximativ constant, fluctuatiile majore aparand ca urmare a unor eventuale socuri informationale.

      Viteza cu care aceste ganduri circula prin circuitele neuronale depinde de ritmul cu care fiecare om simte si/ sau intelege viata si lumea. Constanta aproximativa a acestei viteze coroborata cu limitele personale (asimilabile circuitului sangvinic inchis) fac sa se nasca un anumit puls emotiv, o anumita tensiune sufleteasca.

      Vrem, nu vrem, constiinta noastra este un sistem presurizat. Astfel ca, o data incarcata si in conditiile unui psihic ce se doreste frumos, apuca sa se dilate si sa inceapa sa impinga pe peretii sinelui creand hipertensiune. Simptome? Cele clasice :D : cefalee, oboseala, tiuituri in urechi, ameteli, dureri musculare. Tratament? Patru variante: inhibitori, rugaciune, autoconsult periodic sau yoga* mental.

*yoga (aici) = invatarea acceptantei de sine