30.10.12

Inegalabil

Ce sentiment frumos sa fie cineva care sa te astepte acasa la finalul unei zile pline! Sau pe care sa astepti. Cineva drag, doi ochi iubiti, un suflet care sa locuiasca fiecare coltisor de acasa pana in punctul in care oriunde te-ai uita sa simti ... misterul celei mai sincere si complice reciprocitati lumesti. Cineva la care sa te intorci, stiind ca odata ce vei fi trecut pragul casei vei incepe sa traiesti a doua zi pe ziua de azi.

Utopic ar zice unii.
"Impossible is nothing" ar zice altii.
Ce bate filmul* este faptul ca uneori aceleasi persoane le sustin pe ambele :)




*ca sa nu fie confuzii, ma refer la viata aici

28.10.12

baraj de "acumulare"


Mda...definitiv...sunt
zile in care imi vine
sa umblu pe strada
cu un banner cu


Solstitiu

Ce-mi place ziua cu 25 de ore! Aproape ca ai senzatia ca poti recupera timpul pierdut sau petrecut aiurea in celelalte zile ale anului. Aproape.

Sau din contra, sa te gandesti ca "ohooo, azi am o ora de pierdut".

Ma enerveaza!

      Dar rau, nu asa! De data aceasta etichetele cu pret lipite de comercianti pe produsele cumparate in scopul de a fi oferite cadou. Si de fapt lipite in general pe carti, cutii, pungi, brelocuri, tricouri etc. Zau daca nu am uneori senzatia ca le lipesc in ura, special sa nu le poti dezlipi decat lasand in urma o lipiceala groaznica si sa le dai cadou impreuna cu produsul dar nu oricum, ci ori cu cate un pocinog, ori scris puternic peste cu carioca neagra, ori scrijelit in ultimul hal, ori rupt de-a dreptul. Cu atatea inventii destepte facute in ultima vreme si atata vreme cat cineva s-a gandit sa creeze untul la stick, ma gandesc la faptul ca poate reusim sa scoatem pe piata un tip de eticheta care cand se rupe nu ia cu ea parte din produs. Asta daca se dezlipeste defel.
      Ultima cumparatura luata recent pentru a o da cadou continea, atentie, da?, eticheta lipita pe dedesubtul foliei transparente care ambala produsul, fiind astfel nevoie sa rup ambalajul pentru a sterge pretul (!). Deci, da? Ma uit la vanzatoare si o intreb pierduta: "nu va suparati, as dori sa cumpar acest set pentru cineva, aveti cumva un exemplar fara eticheta cu pret?" "toate sunt la fel", imi raspunde sec. "Poate gasim, atunci, un set cu eticheta lipita in afara, sa o pot dezlipi usor?", "ce n-ati inteles ca toate sunt la fel", zic, in intentia de a o induiosa "il ofer cadou, va rog", "domnisoara, luati sau nu". Intrucat m-a scos din pepeni amabilitatea domnisoarei infipte inutil in spatele tejghelutei dedicate clientilor*, ii spun, pentru ca nu ma pot abtine "v-ati gandit mult pana ati lipit pretul pe interiorul ambalajului"? Imi spune, zambind si aproape mandra de inventia librariei in care isi pierde vremea: "este noua moda". Am crezut ca ii arunc eticheta lipita pe sub folie, cu tot cu produs, in fata. Dar am preferat sa platesc, sa plec acasa, sa rup folia, sa "sterg" cu pixul pretul, si sa las ruptura foliei ... in aer. Ce am uitat sa spun destinatarului este ca e de ultima moda...dar in mod sigur isi va da singur seama, dupa unii e aproape la mintea cocosului.

*ce-i drept, nu avea pe ea insigna cu "azi zambesc pentru dvs", deci n-avea motiv.

27.10.12

Intr-o sambata

      Azi m-am plimbat. Nu mai mult decat in alte zile, nu mai putin ca in alte dati. O vreme splendida de toamna si o zi despre care am citit ca ar fi "ziua impulsului". M-am plimbat pe artere principale ale Bucurestiului, pe stradute laturalnice, prin centru, am primit un carnetel de la un ONG care promoveaza emanciparea femeilor (le-am zis "dar eu sunt multumita de prezenta actuala a femeilor in lume" si mi-au raspuns "nu conteaza, cum va numiti?" si m-am gandit "mda, alt proiect pe fonduri"), am intrat in magazine, am iesit din ele, m-am uitat in vitrine sa vad de ce simt ca elasticul de par mi s-a slabit si mi-am dat seama ca vantul isi spusese cuvantul asupra frezei mele, mi-am aranjat-o si mi-am continuat drumul, am dat binete unor persoane care mi-au zambit fara sa inteleg de ce, am ajuns intr-o alimentara din care mi-am luat batoane cu susan si miere, cu ele cu tot asezandu-ma apoi pe o banca in parc. Ma uitam in jur gandindu-ma "vaai, ce bine era sa am o carte cu mine", pentru ca in secunda urmatoare sa apara o domnisoara care impartea un ziar gratuit "Bucurestiul meu". Surprinsa placut de coincidenta, am intrebat-o "nu cititi ganduri, nu?" si s-a uitat la mine ca la ultima ciudata care vrea sa i se citeasca in cafea. Am lasat-o sa fie siderata si mi-am omorat urmatoarele minute citind niste articole despre planul urbanistic al Bucurestiului, si apoi am ramas pironita cu ochii asupra copiilor si mamicilor din jurul meu. Stateam pe o banca on mijlocul unui loc special amenajat pentru cei mici. Sunt minunati cum incearca ei sa descopere tot, sa inteleaga, sa puna mana, sa puna gura, sa vada ... au simturile treze si nu se rusineaza deloc sa faca uz de ele. Sunt adorabili pana incep sa urle; atunci s-a terminat! Inca ma intreb cum pufosii astia mici au atat plaman cat sa socheze un parc. Eu daca as urla cred ca cel mult l-as speria pe cel de langa mine. Si poate si pe urmatorul. Stiu, stiu: pentru ca dupa ce nu am mai fost mici am fost invatati cum sa cerem lucruri pentru a nu mai fi nevoie sa plangem pentru a le obtine; asa ca nu mai avem exercitiul cu care ne inzestreaza natura la nastere: sa opresti lumea in loc pentru doleanta ta, prin urlet, si sa le provoci un "ce mai vrea si asta?". Bine, unii reusesc in continuare sa naste intrebarea asta. Da, am stat ce am stat si mi-am dat seama ca nu am un pusti dupa care sa ma uit in mod special si pe care sa-l iau de la joaca sa mergem acasa si ... mi s-a facut racoare. Asa ca m-am repus in miscare. 
       In drum spre casa am intrat intr-o alimentara pentru ceva de mancare; vitrina cu produse era, spre nemultumirea mea, undeva in spatele tejghelei si produsele dispuse pe raft cumva sa nu le poate vedea clientii. Poate e o noua regula de marketing pe care nu o inteleg eu.  Am intrebat-o pe doamna: "nu pot sa ma apropii sa vad ce aveti acolo"? si mi-a raspuns "nu. spuneti-mi ce doriti", "pai nu stiu exact ce aveti", "intrebati si va spun daca avem". Dincolo de retorica lui "nu poti sa intrebi despre lucruri pe care nu stii ca poti sa le intrebi pentru ca nu stii ca exista" si pe care nu vedeam rostul sa i-o explic atunci, m-am blocat. Din obisnuinta de a alege de multe ori "la fata locului", m-am trezit acum ca habar nu aveam ce vroiam. Autopenitenta pentru o asemenea ingustime personala a insemnat sa ii spun doamnei "spuneti un numar de la 1 la 10" la care doamna imi spune "domnisoara, nu am timp de prostii", zic "nici eu. si nu scapati de mine daca nu-mi ziceti un numar de la 1 la 10". "Sapte", spune mirata doamna. Zic "si mai alegeti intre stanga si dreapta". "Dreapta", alege ea, deja intrata in joculetul meu. Ii spun in final "atunci dati-mi va rog a treia caserola de la stanga". Macar daca nu pot alege "la fata locului" sa ma iluzionez, asa, de sambata, ca nu aleg altii pentru mine. Dar nu, nu este deloc bine ca nu am stiut ce sa vreau sa mananc* si ca mi s-a parut greu  sa aleg. Macar am facut o ghidusie. Si doamna a zambit intr-un final si m-a salutat cu un "vedeti ca nu le avem mereu in aceeasi ordine". Cred ca i-am lasat senzatia ca asa aleg(em) unii (din noi) ce manca(m)...


*este adevarat, nu imi era foame, ar fi fost ceva de mancat pentru mai tarziu

inceput de dialog de miez de noapte

tocmai m-a intrebat cineva cu care nu am mai vorbit demult: "ce mai faci, traiesti?" ai am raspuns usor amuzata si ca din reflex "da, dupa cum vezi" ca si cum intrebarea apartinea tautologiilor. Nu, poti respira si daca doar supravietuiesti. Ori eu fusesem intrebata daca mai traiesc. Si am raspuns bine ca da.

25.10.12

Limita de la 0 la infinit din o(h)m

      Deci limite, da? Avem. Toti. Pozitionate mai sus ori mai jos, mai restrictive sau mai laxe, mai urate sau mai frumoase, mai subtiate sau mai ingrosate, mai catolice ori mai ortodoxe, toti le avem si zacem intre ele cu aplomb si plini fie de sfiala, fie de mandrie.

      Nu de putine ori ne privim limitele in ochi pentru a le transmite ranchiuna noastra, frustrarile noastre, improscam cu nisip si foc in numele unor infrangeri pentru care pe ele le consideram responsabile, in fine, le transmitem vizual urarea noastra de dulce si un plin de ura "dispari si lasa-ma sa fiu mai tare decat tine!"

      Haideti sa facem un exercitiu de imaginatie si sa ne inchipuim ca am trai vesnic, ca am avea libertatea si posibilitatea de a face ce, cand, unde, cu cine ne dorim, ca am putea fi doar prin puterea gandului ceea ce putem fi noi mai bun. Si singura motivatie (de care oricum nu va fi vreodata nevoie in aceste conditii) ar fi, pentru orice, "de-aia" sau "pentru ca pot".
      Acest scenariu este aproape echivalent cu a auzi gandurile tuturor celor din jurul tau. Lucru pe care trebuie sa recunosc, mi-l doresc uneori, mai ales in cazul persoanelor care dintr-un punct de vedere sau altul imi suscita un interes, dar care reusesc sa ascunda orice emotie, gand, idee.
      Dar sa pot auzi gandurile tuturor? Cosmar. As innebuni instant. As fi coplesita, nu as mai sti sa folosesc prioritizarea, nu as mai intelege ce vreau eu pentru ca as fi ocupata (obligata de imprejurari) sa constat ce vrea tot restul lumii, nu ar mai conta cine ce valoreaza deci toti am ajunge sa valoram fix zero barat, nu mi-ar mai iesi frazele pentru ca nu as mai putea gandi, urechea mea ar duce-o dintr-un tiuit in altul si zgomotul de fond al vietii mele ar fi una cu purgatoriul: nici iad, nici rai, dar posibilitate marita pentru ambele, ignoranta ar ajunge la cote paroxistice, iar haosul ar deveni o babilonie abracadabranta.
      As purta un dor sincer fata de limite. Pentru ca vreau sa prioritizez, vreau sa valorez, vreau sa ma agit pentru ceva sau vreau sa ma bucur de liniste. Nu poti face nimic eficient cand totul ti se pune la dispozitie. Si mai mult decat atat, nu ar exista evaluari, deci evolutia ar fi eliminata dintr-o astfel de formula a vietii. Iar oamenii ar ajunge finalmente la trasaturi si comportamente similare, din pacate. Vreun sens? Nu vad.  

      Ce imi place la noi, oamenii, este ca avem limite din cele mai diverse. Ce nu imi place este ca deseori nu avem ocazia sa ni le pozitionam sau definim corect. Si traim cu iluzia fie ca nu putem face un lucru pe care l-am "dovedi" imediat, fie ca putem face un alt lucru care ne va pune pe branci.
      Cum faci sa iti definesti limitele? Complicat. De scris o carte. Pe scurt si fara prea multa teorie: te pui la incercare. Dar nu ca prostu'! Nu stiu daca ati avut vreodata o fractura, entorsa sau alte indoituri de ligamente si strambaturi de oase. E naspa si it vine sa te urci pe pereti de neputinta. Ideea este ca dupa un astfel de eveniment nefericit stai calm si inghiti in sec pana te refaci, urmand ca de la un moment dat sa reincepi sa te misti normal, firesc. Iata cuvantul magic: "firesc" inseamna tot ceea ce sta in tine dar sufera fisuri temporare si este un atribut pur subiectiv: firescul meu e diferit de al tau. Asa, si din punctul de la care nu te miscai deloc pana la cel in care trebuie sa te misti normal faci incercari marunte si dese incercand sa treci succesiv prin etape. Cum? Ajungand mereu pana la limita durerii! Mai incerci putin, te doare, te opresti. Apoi mai incerci o data, te doare din nou (dar niciodata in acelasi punct!, pana si sufletul are o memorie si sufera imunizari inevitabile in timp, daramite un muschi), iar te opresti. Si tot asa pana constati ca faci miscarea finala fara pic de durere. Ceva ce la momentul fracturii parea imposibil brusc devine realitate aproape fara sa iti dai seama.

      Prima mea intrebare: este rentabil omenirii sa ne cunoastem toti limitele?
     As raspunde: Asa cum o societate are nevoie de oameni fara carte, tot asa omenirea are nevoie ca aer de persoane care nu stiu pe ce lume traiesc, care nu stiu cat pot duce si care se dau cu capul de pereti incercand sa faca ce nu au capacitatea sau care raman cu potential nefolosit. Un alt fel de selectie naturala.

     A doua mea intrebare: cum s-ar defini cel mai bine feedback-ul pe care il cerem de la ceilalti (dupa o prezentare, dupa organizarea unui eveniment, dupa expunerea unei pareri etc)?
- intentia nemarturisita de a ne intrece aceste limite (autodepasire)
- nevoia de confirmare (deci nesiguranta de sine)
- dorinta de imbunatatire personala (provenita din implicare sau perfectionism, de la caz la caz?
      De ce intreb? Pentru ca:
1. ma enerveaza cand sunt obligata sa dau feedback fara sa vreau. Nu este clasicul exemplu al unui lucru pe care il faci pentru ca trebuie, ci este vorba de cersirea oficiala a unei pareri proprii cu care nu vreau sa alimentez nici orgolii, nici perfectionisme, nici sa elimin frustrari.
2. imi place ca oamenii vor sa stie cum sa se imbunatateasca.
      Exista in substrat un element necesar si suficient pentru ca motivul 2 sa il scoata din ecuatie pe 1. Iar substratul sta in faptul ca o argumentatie emotionala a celuilalt (vreau sa fiu mai bun, ajuta-ma, te rog, si spune-mi ce parere ai) ma determina sa imi inving o limita: aceea a egoismului in fata fortarii de a-mi ceda din energie pentru binele altcuiva de care nu ma intereseaza* si a unui "trebuie" impus de altcineva.

*sunt limitata, deci trebuie sa prioritizez, nu-mi poate pasa de toti :)

Limitele nu mint niciodata!
Si integrala de la zero la Ohm inseamna ca ne putem deriva oricand potentialul inspre mai bine....inspre a fi mai om decat ieri si mai putin om decat maine...


23.10.12

fara linie de sosire

cat de usor pot vorbi cateodata despre ... ecartul emotional.

pentru ca alta data, in ce stare de invinetire sa ma aduca ping pong-ul dintre peretii maximului si minimului ... primesti ghiontul si te duuuuci ... pana-n urmatorul zid. care iti da un ghiont si te duuuuci ... inapoi la celalalt... ca un perpetuum mobile, ghionturile se autointretin si nu ajungi la a sta locului pentru ca toate colturile cu care te-ai nascut sau pe care ti le-ai format singur de-a lungul timpului ajung sa se rotunjeasca si treptat sa dispara, astfel incat mingea ce vei fi devenit va fi jucaria perfecta a greutatii gravitationale si a fortei centrifuge. pete. fuge. da, centrifuge.
poate ai scapa doar daca te scoate cineva din raza de actiune a vitezei imprimate de acesti pereti. carevasazica, cineva care sa te scoata de pe orbita.


v-ati lovit vreodata la cap? 
mda, nu e tocmai acelasi lucru cu a primi o mangaiere.
doar atat, ca fara lovituri brutale nu le poti aprecia pe cele blande.

22.10.12

pe locuri!

Traiesti, traiesti, treci prin hopuri, neplaceri, greutati pentru ca in final sa te ridici, sa recuperezi, chiar sa iei avans si la un moment dat apare o trecere de pietoni semaforizata. Si, chiar daca te oftici, tre' sa lasi in urma avansul si sa te opresti.


Exista momente in care contrasensul vietii tale se populeaza de omuleti semaforizati, de buline "rosii" care nu-ti dau voie sa traiesti sau care te tin in loc. Ii apreciez, pe undeva, pe cei care nu accepta sa piarda vremea si care gasesc resorturile, deci butonul pentru pietoni, care face culoarea semaforului sa se schimbe in verde. Dar doar pe undeva, ei fiind acei oameni care in termeni uzuali se numesc "imuno-comozi": imunizati de viata, aleg sa o traiasca, bunaoara, comod.

21.10.12

si cand colo

cata deznadejde, cata lipsa de speranta, cata deziluzie, cata tristete se aduna in zambetul celor care trebuie sa rada singuri!

cei care aleg sa fie tristi in mijlocul multimii pot fi gelosi, pentru ca autenticitatea este de fapt in alta parte ....

ce vezi?

si ziceam ca ochii sunt oglinda sufletului

puneti la zid 100 de perechi de ochi
nu le spuneti nimic ... lasati-i sa lumineze asa ... inerti.
cautati-le apoi numitori comuni
pe baza carora faceti echipe

apoi luati echipele si probati-le:
emiteti o teorie si verificati pupilele
mai emiteti una si verificati din nou
se comporta la fel ochii membrilor echipei?
tare mi-e ca nu!

sufletul si privirile au nevoie de catalizatori pentru a fi ce pot fi
au nevoie de scanteie
de motiv
de scop
de oglinda
altfel, risca asocieri nepotrivite, inhaitari in gasti cu care nu impart nimic in afara de, poate, o inertie imbracata in destin.

energie de duminica

       Azi n-am avut, nu am si nu voi avea chef sa vad lume. O zi cam nesuferita. Si totusi, in mijlocul lecturii unui roman ciudatel ... suna la usa. Am crezut ca mor. Cum pot face ca cel care suna sa nu ma auda, sa para ca nu sunt acasa si sa fiu penibil de salbatica? Gandeam: "Acum sa-mi sune mobilul, sa vezi facatura!". In timp ce mergeam tiptil catre vizor, aud "dra Ralucaaaaaa". Ups! Care ma striga pe nume duminica, pe casa scarii, in amiaza mare, fi-ti-ar mutra de indiscret ce esti? "Dra Ralucaaaaa" din nou. Intreb "cine e?" Raspuns "lumina".
      Ok, astia de le Enel mi-au trimis zeci de biletele in care ma "somau" sa le trimit citirea contorului pe mail, pe telefon, la sediu, oriunde, numai sa le-o trimit. Intentionam de ceva timp sa fac treaba asta, doar ca n-am reusit niciodata sa ajung la ei in program (si trimiterea contorului prin telefon nu este ceva in care sa cred - nu v-am zis ca sunt paranoica?). Oricum, au pausalu' contractual la indemana, sa mi-l factureze in continuare, ce ma deranjeaza cu "cetirea" lor cu tot, mai ales intr-o zi in care nu tin neaparat sa vad la fata exponenti ai aceleiasi rase cu mine?      
       Mda...concluzionez rapid si foarte perspicace ca trebuie sa fi fost lipsa mea de reactie in sms-uri, vizite sau telefoane care l-au trimis pe acest domn in pragul usii mele. Deschid (ochind in treacat o arma alba pe care sa pun mana daca se dovedea a fi vreun dubios) si intreb destul de mirata "Buna ziua. Duminica?" Domnul intra si imi raspunde in timp ce nota ceva in carnetel si facea poza contorului: "aaa, cred ca este a patra oara cand vin ... pai da, si duminica ... oho, avem viata grea, f***-i mama masii de capitalism...ca am zis ca o sa ne fie mai bine, dar incep sa ma intreb pentru cine dracu'...bine era in comunism, bine era, vai!" 
       Deci nu numai ca nu vroiam sa vad oameni, dar se facu sa imi calce pragul un pui de comunist nemultumit de viata (poate pe drept cuvant). Macar prin comparatie, romanul a parut dintr-o data ceva mai bun decat imi parea inaintea acestei vizite de doi lei, dar care, ptiii!!, tocmai mi-am dat seama ca ma va ustura ca sarea pe rana la urmatoarea factura. Si ce, am vreo sansa sa evit asta? Nu imi iau posta luna asta, luna viitoare, dar tot o s-o iau la un moment dat, asa cum tot o sa vorbesc cu oameni mai devreme sau mai tarziu si tot o sa revad priviri ... pe care acum le evit si pe care maine le caut ... pentru ca orice am face, tot ne ajunge viata din urma ... 
      Mda, clar, o zi cam nesuferita ... 

19.10.12

care, cum?

inca, si usor retoric, ma intreb daca este mai puternic omul care isi tace nemultumirile sau cel care isi nemultumeste tacerile, cel care spune cu voce tare ce trebuie sa spuna pentru ca ii implica pe altii, sau cel care tine totul pentru el din teama de a nu parea slab, cel care musca din el pentru a nu impartasi un sentiment sau cel care isi verbalizeaza in soapta trairile care ii justifica pulsul si privirea, cel care iubeste trist sau cel care se intristeaza cand nu poate iubi, cel care vrea ca lumea sa ii spuna sincer cum este si cum pare sau cel care vrea sa fie mintit cu cuvintele potrivite ...

raman la parerea ca este mai puternic cel care, din sinceritate fata de propria persoana, incearca sa isi calce peste orice slabiciune pentru a putea trai cu sine*.
degeaba traiesti cu ceilalti daca, sub masca unei false pudori, pe tine te iei peste picior.

asadar, care, cum ...


*fara a rani pe cineva!

?

cica "ai rabdare, se va intampla cand nici nu te astepti" ... daca ma astept mereu la orice nu inseamna ca imi influentez negativ probabilitatile? 

18.10.12

viata la promotie

      Sunt pe drum si ma opresc pe o straduta din Piata Romana in fata unui cadru superb de toamna tarzie: temperatura ideala, printre blocuri se intrevede o semiluna perfecta, un felinar stradal face sa para ca s-au nimerit in acelasi timp si loc soarele si luna, legatura dintre ele fiind trasata celest de cablurile de inalta tensiune, pe fundal aud "I did it my way" a lui Frank Sinatra, un avion cu reactie brazdeaza cerul linistit si fara nici un nor, un interior cochet de cafenea face publica intalnirea unui cuplu care vrea intimitate, miros de ciocolata calda, si drept in fata, la confluenta realitatii cu visul, un mesaj:
"trimite motivul tau de a crede intr-o lume mai buna". 
      Producatorul uneia dintre cele mai mari orori de pe piata (Coca Cola) a contribuit decisiv la un moment personal de regasire. Cu toate acestea, si desi viata de azi a transformat apetenta fiecaruia dintre noi de a-si gasi resortul inaintarii intru scop intr-un posibil concurs, nu le voi scrie motivul meu pentru a crede intr-o lume mai buna; consider a fi suficient ca m-au facut sa ma gandesc la el.  Si este foarte probabil ca in viitorul apropiat, cu fiecare inghititura din bautura fara acid si coloranti a concurentei, sa le multumesc in gand ... pentru ca aveam nevoie ca de aer sa imi aduc aminte de asta.

        Pe undeva imi pare rau ca nu am facut o poza...dar mi s-a parut un gest prea vulgar: cum sa faci vietii o poza cu mobilul? 

17.10.12

gratia chinului

“A avea pentru cine tremura nu-i un chin care te mistuie, ci o povara dulce, care-ti da puteri s-o suporti”.
Henriette Yvonne Stahl

"Emoțiile noastre trebuie să fie la fel de educate precum intelectul nostru, este important să știm cum să simțim, cum să răspundem, și cum să acceptăm viața astfel încât să ne poată atinge."
Jim Rohn

15.10.12

paloarea unui alt verset amagitor

Poti primi o unghie. Si surprinzator, nu in gat. Si desi sceptic la inceput, la un moment dat accepti si mai mult decat atat, aproape ca inviti si degetul. Patrunde. Neasteptat de adanc. Sta bine, pe mult moale si nedefinit. Dar nu poate patrunde de tot in tine pentru ca e legat de alte patru degete. Si nici nu poti cere toata mana. E absurd, neelegant si nu ti-ar sta in fire. Asa ca pastrezi, cat poti si cat timp ti se permite, degetul agatat nu doar de restul mainii ci si de tine.

Intrebare neadresata: e bine?
Raspuns refulat: daca ai sti! 
Intrebare neadresata: nu te zgarii cu unghia?
Raspuns refulat: ma faci sa simt. mi-ajunge. pentru moment.

Un deget-punte intre doua teritorii straine dar totusi foarte apropiate. E un deget care sta intr-o rana....pana cand devine un corp strain.



Definitiv. Fiecare lacrima inchide o strofa de viata. Sau ii scrie primul vers? Ca nu stiu niciodata ... 

------------------------------------------------------------------

retoric

Oare nu cumva, daca ne-am teme mai putin spre deloc de durere, suferinta ar fi cu mult mai mica?

14.10.12

din cand in cand

       Am constatat ca viata mea are un mic tipar nesuferit. Indiferent daca sunt vesela* sau nefericita, imi aproprii, imi respect si imi aloc un anume timp tristetii si singuratatii. Cam ca atunci cand sunt recunoascatoare pentru ce am si in gand lansez in toate directiile multumiri infinite, tot asa las loc sobrietatii si nostalgiei triste. Este tot un fel de reality-check, sa stiti!
      Pot fi ani cu cate un sigur astfel de moment, sau pot fi saptamani cu zeci de astfel de momente. Important este ca ele sunt. Ma intreb daca vor fi mereu. Eu sper sa respir si simt un raport multumitor al emotiilor care sa proclame "nu este timp pentru tristeti!", chiar daca eu vreau sa ii fac.


*vad fericirea ca pe ceva rarisim, asa ca nu voi irosi cuvantul in fraze ocazionale

efemer

      Iesi mi-a crapat Firefox-u'; m-am chinuit cu neintelesele pentru mine Ctrl Panel, dezinstalat si reinstalat, Ctrl+Alt+Del si gasit .exe, run program, si de la capat. Tot primeam un mesaj repetitiv si suparator care imi zicea "nu reporniti Mozilla pana nu inchideti aplicatiile deja deschise". Cam ca in viata cand zici "nu trece mai departe pana nu iti trece de tot" :). M-am gandit sa sun "un prieten" care ma mai sustinea moral si practic in astfel de situatii dar n-am facut-o din respect fata de vorba liberala "prin noi insine". Asa ca intr-un final cand soarta-mi fu crunta si mi-am acceptat nestiinta in ale IT-ului, am zis sa incerc Explorer-ul (singura alternativa instalata si cu care aprioric stiam ca o sa-mi fac nervii de pe lume).
      Nu mica imi fu mirarea cand am constatat exact asta, ca Internet Explorer exista degeaba. Are sigla misto, ce-i drept, dar ... atat.  
      Asa ca am fost nevoita sa redescopar Opera (pentru asta trebuie sa multumesc Explorer-ului care m-a ajutat cu download-ul - deci in lumina ultimei afirmatii "degeaba" devine relativ). Gradul de satisfactie pe care mi-l da noul motor de cautare este de neexprimat - merge repede, imi incarca paginile corect si nu se gandeste sa inoveze dpdv design, nu da erori, ma ajuta cand am nevoie si altele mai personale de nu vi le zic aici :P. In ceea ce priveste sigla, o tristete fara margini, arata groaznic. Dar hei, nimeni nu-i perfect!
     Nu pot spune aici ca Opera este mult mai bun decat Firefox pentru ca ceva tot mai are instalat pe aici si o va lua personal. Si si daca n-ar fi asa, tot n-as putea spune pentru ca daca nu se gandea sa isi ia jucariile sa plece nu-mi puneam problema de a schimba ceva in inertialul momentan. Eram multumita. Ce-i drept, mereu exista loc de mai bine si niciodata nu stii, dincolo de micul progres individual constant, cand este nevoie sa incepi sa il cauti, chiar daca aceasta inseamna folosirea unui mijloc de tip "Explorer" care sa te duca la un scop de tip "Opera".
      Ah, sa nu mai zic de faptul ca am pierdut tot ce am cladit impreuna in toti acesti ani - toate bookmarks-urile au disparut in vantul naprasnic al eterului nemilos.
      Cu toate astea, mi-e putin teama sa nu il uit pe Firefox...as putea macar sa il pastrez intr-un ungher emotional, doar ne-am inteles atat de bine ani de zile ... pana cand n-a mai vrut si a plecat fara o minima explicatie.
       Sa ma simt vinovata pentru ca nu am renuntat la internet?

13.10.12

calare pe viata

      Am fost nu demult la o sesiune de calarie la un complex turistic din Rasnov. Nu intru in prea multe detalii organizatorice, pentru ca nu la ele intentionez sa ma refer aici, asa ca ajung direct la momentul in care mi-am adjudecat calul si am fost luati in primire in manej de un instructor de echitatie. Mi-a fost atat de teama cand m-am urcat pe ditamai fiara de nu va pot spune. Bine, nu era tocmai un elefant, dar tot era un armasar de toata frumusetea care stralucea ca in filme in lumina soarelui si care, dupa cum am aflat ulterior, cantarea cam cat un jeep juma' :) (deci inca mai cred ca e o greseala pe undeva). Dupa ce m-am urcat mi-a luat ceva - vreun sfert de ora - sa ma obisnuiesc cu mentinerea echilibrului in sa, cu uitatul in fata mea si nu in jos, cu statul drept nu cocosat, cu a nu schelalai cand mi-e teama pentru ca sperii calul, cu a strage saua puternic intre picioare fara insa a fi paralizata de teama. Dupa ce m-am obisnuit cu statul in sa, instructorul mi-a dat ok-ul pentru a incepe sa-l strunesc. Am primit haturile si mi-a explicat cum trebuie sa ii lansez calului semnalul ca vreau sa o iau intr-o directie sau alta, cum sa il opresc, cum sa vorbesc cu el pentru a ma simti aproape. Fiecare instruire pentru o noua miscare se termina cu "dar sa fii ferma, altfel calul te duce unde vrea el". Ma facusem ca inteleg. No bun, si apuca-te si trage tu de haturi, la cele 50 kg ale tale, o bestie superba la zeci de kg. Si  nu oricum, ci fa-o ferm! In momentul acela de strunire a armasarului am simtit rusine.
      La un moment dat calul s-a gandit sa imi faca figuri de tipul micului nechezat-pufait* si a lasatului capului in jos si deci, a tragerii de haturi pana la pamant, moment in care din instinct si aproape din frica (credeam ca il ranesc) am lasat hamurile moi. Mi s-a spus "nu, trage de ele si tine-le bine, te testeaza sa vada daca il poti stapani". Nu stiu daca a fost adevarat sau nu, cert e ca pe moment m-am facut una cu calul si am simtit ca am de-a face cu un bestial cu care ma pot intelege de minune :)
       Senzatia aceea ca ce iti poate fi potrivnic, cu cuvintele si gesturile potrivite, iti poate deveni tovaras de viata.
     M-am simtit, pe de o parte, mica in fata unui munte de muschi, si pe de alta parte importanta pentru ca puteam sa-l fac sa ma asculte. Mi s-a parut o mica minune sa simt cum se misca sub mine un superb exemplar fioros si care isi testa "incarcatura". 
      La final mi-am luat calul in brate, i-am multumit pentru ca nu a fost prea dur cu mine :) si mi-am  promis in gand sa ne revedem. M-a lasat sa il mangai si s-a uitat la mine cu ochiul stang. Negru, mare, bland. 

      O experienta atat de desprinsa din viata!


*va rog sa apreciati limbajul specializat :)

corset

Imi intreb o prietena casatorita cu care n-am mai vorbit de ceva vreme, ce mai face. 
Raspuns: "petrec un weekend romantic cu sotul. Wish me luck!"
Eu (fara sa ma pot abtine): ce poate iesi rau daca va iubiti? 
Ce?! ce-am zis rau?
Puteam sa ii spun "Good luck", doar nu ma durea gura, dar nu i-am inteles intru totul raspunsul. Intrucat am ramas intre cunostinte printre putinele (a se citi "singura"*) tipe necasatorite sau in curs de, nu putine au fost remarcile de tipul "e greu sa fii casatorit", "e stresant sa incerci sa iti iasa totul perfect", "mergem in x loc cateva zile. sper sa fie bine si sa ne intelegem" sau "nu mergem singuri, mergem cu un grup. ce vrei, sa ne plictisim?". 
Este adevarat, odata ce nu ai incercat pe propria piele nu pricepi si este posibil sa fie valabil si pentru mine pentru ca la fiecare din replicile de mai sus eu veneam cu "why bother getting married?". Chiar daca pare imposibil, trebuie sa va spun ca o exprimam mai diplomat de atat :).
Nu sustin ca odata cu juramintele s-a terminat cu greul in viata, planetele s-au aliniat si totul va fi roz, ca orice ai face vei fi apreciat, ca indiferent de aportul tau in cuplu vei primi totul de la celalalt. Nu. Dar departe de mine sa cred ca o casatorie se asimileaza tinutului respiratiei si numaratul invers cat esti "in doi" si revenirea la o respiratie normala cand esti cu ceilalti. 

Stiu deja pe cineva care mi-ar spune "las' ca vezi tu".
Si da, sunt inca la varsta (la care sufleteste sper sa raman mereu) la care pot spune "decat asa, mai bine ma lipsesc".

Iar prietenei mele pe care am intrebat-o ce face i-am spus si "good luck" pentru ca stiam ca are nevoie sa auda asta, dar nu inainte de a-i spune si ce vroiam eu sa auda. Ca asa-i corect cand ti-e prietena, nu?


*sper ca va dati seama ce presiunea masii e pe capul meu din pricina asta :D

ca asa-i in tenis

Am stat si m-am gandit: care este cea mai buna metoda de a evita o posibil iubire imposibila, o dragoste cu final previzibil, o iubire care va provoca suferinta?

Sa pleci departe, sa te mentii ocupat, sa te uiti dupa altcineva intru preaslavirea lui "cui pe cui se scoate", sa citesti mult doar-doar reusesti sa-ti uiti propria poveste, sa te plimbi pana simti ca ti se exfoliaza muschii de pe os, sa eviti sa ramai singur cu gandurile tale si brusc, sa socializezi cu toata agenda din telefon. 

Si am ajuns la o concluzie foarte desteapta: nu exista.

de la simplu la complex

Vreau sa nu mai cred in eroi si sa gasesc motivatii suficiente pentru a crede in oameni simpli. Numai in oameni simpli. As economisi multe resurse astfel. 
Dar ce ma fac atunci cand cunosc oameni simpli in care cred si pe care nu pot sa nu ii consider, in anumite momente, eroi? Sunt fara scapare si oricat as evita, trebuie sa ma consum. 

Legenda
Erou = el: suflet inzestrat cu puteri superioare mediocrilor
         = pentru restul: echivalentul sperantei
Om simplu = el: mediocru
                   = pentru ceilalti: echivalentul partial al fatalismului
In momentul in care speri, fara sa vrei, te ridici in gandire, in actiune, in motivatii.
Daca te rezumi la fatalitate, ramai unde esti si poate-poate drobul cu sare nu iti pica in moaca.
Odata ce un suflet intra in sfera eroilor primeste automat dramul de incredere asimilabil, pentru toti ceilalti, sperantei. Deci risca sa fie rapus de reponsabilitatea pe care i-au pasat-o muritorii, oamenii simpli. 
Pai sa nu-ti vina sa fii indiferent in conditiile astea, sa risipesti orice farama de incredere pe care oricine ar avea-o in tine? Tentatia este mare si viata ta s-ar simplifica teribil. Ca sa nu mai zic, bunaoara, ca ai face un mare bine celor care credeau in tine crutandu-le caderea de foarte sus?

Dar care ti-ar fi statutul in aceste conditii? Pai sa zicem "sarac cu duhul". Da.