31.7.12

La vot!

     Suntem un popor impartit in doua parti profund inegale. O parte din el este formata din oamenii celor 3i (inapti, inerti, inepti), care afiseaza o indiferenta maladiva in fata oricaror valori democratice demonstrandu-si astfel postura de oameni amortiti, inertiali si in extenso, morti, de oameni invalizi si nevalizi intelectual, moral, empatic si structural, care privesc tamp in zare intrebandu-se de ce pomii sunt mereu cu "verdele in sus", de oameni care ar trada oricand li s-ar parea rentabil pentru ei insisi, de oameni care cel mult se opun fara insa a propune o alternativa, de oameni fara pareri, crezuri, idealuri si gandire, de oameni care conjunctural s-ar face frate cu dracul pentru ca "o viata avem" sau care dau vina pe conjunctura nefavorabila pentru incapacitatea lor de actiune si gandire. Cealalta parte este reprezentata de oameni cu ochii migdalati si cu privirea vie si plina de speranta, care pun pret pe drepturile si obligatiile pe care le au ca cetateni, care cred in valorile unui stat de drept, ale democratiei si mai presus de orice, in cele ale neamului din care fac parte, oameni care nu se tem de nimeni si pentru care solidaritatea nu este o corvoada, care isi asuma o parere si o sustin in fata oricui orice s-ar intampla, care au constiinta civica si cred in apartenenta la o comunitate, care au simtul raspunderii fata de ei, fata de cei din jur si fata de cei care le urmeaza lor.
      Acum: cele doua parti sunt masurabile prin media aritmetica simpla in cazul oricarei numaratori "la gramada", insa au o puternica disproportionalitate daca ne gandim la impactul actiunilor lor la nivel societal. Nu este corect sa fie asa, insa democratia, ca sistemul imperfect cel mai bun din cate s-au inventat pana acum, mentine aceasta stare de fapt. La orice nevoie de actiune sau problema civica, politica sau economica ne-am facut un obicei sa facem apel ca niste dobitoci pavlovieni la drepturile omului (si nu numai). Aceleasi drepturi ale fiintelor vii care supun oamenii riscului de imbolnaviri grave din cauza cainilor vagabonzi aparati de ONG-uri fantoma care nu misca un deget dar care stiu doar sa se opuna oricui atinge un "ham-ham" turbat, aceleasi drepturi care protejeaza romii de la "discriminare" atunci cand tratamentul corector aplicat acestora este acelasi cu cel aplicat oricarui roman care fura, bate sau scuipa, si aceleasi drepturi absolut formale dar care sunt formulate juridic-imbatabil si care in loc sa ne largeasca orizonturile ni le ingusteaza in cel mai frumos mod: prin pretentia si iluzia de evolutie umana. Traim epoca unei inversiuni in gandire, judecata si vietuire considerand mai evoluati mental si mai destepti americanii cu 5 carduri de credit si datori vanduti decat taranii autentici care nu au datorat in viata lor un ban si care nu ar cere niciodata nimanui ceva fara sa returneze ceva considerat echivalent, pentru ca "asa-i randuiala a corecta".
      La votul pentru referendumul de duminica, 29 iulie 2012, zi pe care in mod simbolic o consider una de doliu national, "jumatatea" celor 3i a dominat triumfal prin autismul si indiferenta cu care a acceptat sa le fie condusa viata de cei carora le pasa pe care, insa, i-a tras in jos in cel mai abject si nedemn mod cu putinta, dar cu mandria omului simplist (nu simplu!) si fudul care proclama sus si tare "nu am fost la vot, am avut treaba".
      Oamenii celor 3i sunt cei pentru care drepturile s-au castigat inutil in istorie, sunt aceia pentru care liberul arbitru este o vorba aruncata in vant, sunt aceia pentru care luptele pentru civilizatie si evolutie se duc in zadar si sunt cei responsabili pentru incremenirea in starea de obiect a omenirii ori de cate ori ea poate evolua dar nu poate fara consimtamantul lor. Evident, din aceleasi ratiuni ale drepturilor omului aplicate preferential din Africa pana in Japonia. De ce drepturile omului nu ii protejeaza pe cei inchisi in spitalele de boli nervoase si care fara a mai fi in deplinatatea facultatilor mentale sunt abuzati de medicii "curanti" sau de ce drepturile omului nu ii apara pe cei care dau pe gat pastile produse de companiile farmaceutice "agreate" de cine trebuie? Probabil de-aia.
     Privitor la oamenii-3i, noroc cu faptul ca nu este nevoie de acordul lor insile pentru a trai, pentru ca din nestiinta, ignoranta, ingustime neuronala si micime sufleteasca nu ar sti sa si-l dea fie pentru ca ar fi prea ocupati, fie pentru ca nu ar avea ce alege.
      Cele doua parti de popor roman sunt egale in fata legii dintr-un singur punct de vedere: fiziologic, exceptand aici marimea si densitatea structurii encefaliene. In rest, si deci prin ceea ce ne defineste ca oameni, suntem profund diferiti. Din fericire*. Pe scurt: legea ne trateaza egal din punct de vedere al animalelor ce suntem, pentru diferentele dintre noi si pentru ceea ce ne defineste ca fiinte rationale ramanand ca locuri de manifestare spatiul public. Nu este de mirare ca unii din noi arunca tigari pe jos si altii nu, ca unii din noi scuipa si altii nu, ca unii din noi fura si altii nu, sau ca unii din noi raman animale sub apararea data de litera legii, iar altii se ridica cu onoruri la rangul de oameni si in particular, de cetateni.
        Foarte adevarat spunea cine spunea ca masele de oi dau nastere unor conducatori-lup.

      A se consemna: singura varianta in care accept si chiar incurajez non-votul este situatia boicotului national in cazul unui abuz politic care nu se poate valida decat, absurd dar posibil, prin vot. Atunci da.
       Si da, absurdul devine posibil asa cum la referendumul de duminica am avut de-a face cu un paradox: un dictator putea castiga alegerile doar prin neprezentare la vot a cetatenilor.

      In momentul acesta consider populatia Romaniei la jumatate din cat este, cealalta jumatate, a celor 3i, fiind nici mai mult nici mai putin decat o padure de copaci anemici, ciuntiti de vijelii si nestatornicii, cu privirea in gol si cu saliva in coltul gurii. Cu toate acestea, insa, in nici un caz nu as taia aceste uscaturi ci as incepe sa le ud constant si in doze mici dar sigure. Si as incepe prin a introduce in lege obligativitatea votului pentru toti cetatenii, in caz contrar aplicandu-se o amenda: pentru cei activi, de o suta de salarii medii pe economie iar pentru someri, de munca in folosul comunitatii pentru perioada unui mandat corespunzator scrutinului pentru care nu si-au manifestat in mod oficial punctul de vedere. De ce? Pentru ca m-am saturat sa vad cum ne-o furam singuri ori de cate ori avem sanse de mai bine, pentru ca m-am saturat sa ma duc la vot pentru ca in final sa valoreze mai mult non-votul celor care nu inteleg pe ce lume traiesc doar pentru ca sunt majoritari, pentru ca m-am saturat de cei care au senzatia ca intr-adevar cred in haos si ca anarhia ar fi cel mai bun sistem politic din lume, si pentru ca m-am saturat sa fiu pusa cu semn egal alaturi de un pur-animalic non-cetatean inapt, inept si inert.
        Ma ambitionez sa cred cu tarie ca noi, romanii, nu suntem prosti, ci doar limitati in a ne vedea orizontul si limitele reale.

        Vreau sa traiesc momentul in care dupa ce ni se va cere sa avem pareri (ca singura modalitate de a iesi din lentoarea de neam care a dat nastere celui mai potrivit inceput de imn), sa ne placa si ulterior sa ne obisnuim sa le avem singuri. Altfel degeaba ne laudam cu ideea de libera exprimare.



*preluare partiala dintr-un dicton comercial.

26.7.12

Hey!

Stii, poate nu ti-ai dat seama, dar imi placi. Cam mult, asa. Suficient cat eu, fata fiind, sa initiez aceasta semi-incurtenire-ritual-de imperechere cu riscul unui reject de zile mari. Imi placi cand te uiti la mine, imi placi mai ales cand nu te uiti la mine pentru ca iti pot admira profilul (ai fruntea usor tesita, dar esti simpatic foc), imi placi cand se vede ca gandesti intens o idee, un proces, un plan si imi placi tare mult cand zambesti. Ti se lumineaza fata si automat eu ma fac una cu florile care dupa o indelungata seceta primesc un fir de apa. Nu am indraznit sa-ti vorbesc pana acum pentru ca nu-mi place sa fiu din nou cea care sa incep discutii fara final si pentru ca inca speram ca la un moment se va gasi barbatul finut dar indraznet care sa-mi vorbeasca timido-ferm. Te-am vazut discutand cu multe femei dar neagreand in mod special pe una din ele, ceea ce ma face sa cred ca stii sa te imbraci in respect si mai ales ca iti sta bine dar si ca nu faci parte din hahalerele de doi lei care umplu balta de pesti beti. Of course, I ment it as a compliment :D. Nu-ti cunosc aproape deloc nici viata personala nici cea profesionala, dar pari genul de om care se dedica si implica in ambele. Pari rational, cu capul pe umeri si umerii ancorati bine in realitate, ceea ce mi-ar completa perfect nu doar visele de zi cu zi, dar cu siguranta si spiritul logic, practic si rational la care apelez in timpul liber :). Ieri am vazut o promotie exceptionala, zic eu, la un city-break la Berlin. Esti primul om cu care as fi vrut sa ma consult vizavi de voucherul de reduceri si cred ca si primul cu care as fi vrut sa merg acolo. Nu am indraznit sa te intreb pentru ca mi-a fost rusine. Si teama de rusinea mea. Asa ca a expirat. Azi la ora 12:00. Trebuia sa vin la tine, sa te trag de maneca si sa iti zic: uite, crezi ca ne-am intelege 72 de ore impreuna? Ce aveam de pierdut? Puteai sa ma refuzi instant, dureros si de un penibil atroce, m-as fi inrosit si simtit groaznic dar mi-ar fi trecut ... intr-o juma' de an si as fi revenit la ale mele fara sa am nici un regret ca nu am incercat. Sau ... am fi impartit trei zile. Ce nu-mi place sa nu indraznesc si ce nu-mi place sa mi se para ca stau dupa cineva care nu indrazneste. Dar inca nu regret nimic...mai am timp :).

Pentru voi dar mai ales pentru mine

     Am nu putine cunostinte (chiar prieteni exceptionali) plecati in strainatate din Austria pana in Canada sau Japonia, toti cu studii superioare si inrolati in activitati socio-culturale si economice intelectuale dintre cele mai onorabile. Sunt foarte onorata sa ii pot considera prieteni pe multi dintre ei, si imi face o deosebita placere sa ma bucur de compania lor in rarele ocazii pe care ni le mai ofera viata. Lor le scriu aceasta scrisoare, convinsa de faptul ca daca discernamantul de viata le-a coordonat toate deciziile bune de pana acum, tot la el vor face cu intelepciune apel pentru a judeca obiectiv si rational punctul meu de vedere.

      Dragele mele si dragii mei,

     Ati plecat din tara din cele mai diverse motive, de la faptul ca v-ati saturat de ea si romani, pana la faptul ca ati vrut o soarta mai buna pentru voi si societatea noastra nu v-a putut-o oferi. Nu v-am judecat niciodata pentru asta, v-am respectat deciziile si daca a fost nevoie si am considerat necesar, chiar v-am sustinut in demersul vostru pentru ca mai presus de orice, am tinut si tin la voi si prietenia noastra. Dar pentru ca eu nu va judec, am pretentia sub-auspiciului presupus de om, si cu atat mai mult de prietenie, de a nu ma judeca nici voi pe mine.
      Am vazut ieri un film exceptional pe care il recomand oricui are puterea de a crede in viforul argumentelor. Este un film care mi-a ridicat multe semne de intrebare si care m-a facut sa vibrez la logica motivatiilor elevate, pertinente, emotive si puternice pentru ca niciodata nu am rezonat la pumni cat la vehementa cuvintelor gandite. Ei bine, dupa indelungi cochetari cu o idee aparent extremista, carevasazica dupa ce m-am gandit de doua ori inainte de a scrie aceste lucruri, am ajuns aseara la o concluzie pe care tin sa v-o comunic: nu v-as mai lasa, pe voi, cei plecati peste hotare, sa imi votati soarta de roman. Consider ca v-ati lepadat de acest drept odata cu parasirea Romaniei si pana la o posibila reintoarcere. Si da, a continua sa va exprimati votul inseamna a ne judeca pe noi, cei ramasi in tara.
      Nu este deloc complicata argumentatia mea pentru acest mod de gandire si este suficient sa va doriti sa o intelegeti:
- ati ales benevol sa traiti in alta conjunctura economica, sociala, politica, educationala. Foarte bine, ramaneti cu bine in ea.
- chiar daca ati mentinut relatia cu cei ramasi "in urma", nu inseamna ca le traiti conditia.
- chiar daca cititi presa romaneasca, acesta nu inseamna ca traiti evenimentele pe care aceasta, in mod subiectiv ca oriunde in lume, le exprima.
- chiar daca voi considerati ca ati plecat la ceva mai bun, nu inseamna ca aveti intru totul dreptate sau ca acest lucru va indreptateste sa judecati viata noastra si "raul" in care traim, gandim, iubim, mancam, invatam, vorbim. 
      Ati plecat pur si simplu la "altceva" si vreau sa cred ca daca ati ramas, este pentru mult consideratul bine al vostru.
- nu cred ca va face cinste atitudinea de tip "eu am fost dincolo", "stiu cum se traieste normal" si/ sau "deci, sunt mai destept decat tine". Desteptaciunea la care faceti apel din cand in cand si in intentia de a ne minimaliza puterea neuronala a noastra, a celor ramasi in tara, la fel ca modestia, raul, binele, curajul, corectitudinea, dreptatea sunt concepte subiective. Si faptul ca nu traiti in Romania pentru a vorbi despre ele nu inseamna ca detineti monopolul obiectivitatii sensului lor.
- a ne crede manipulati pe noi, romanii din tara, este echivalent cu a va crede noi pe voi aroganti. Nici una din cele doua atitudini nu va/ ne face cinste, asa incat poate ar fi bine sa ne efortam inspre mai mult constructivism.
- a va da cu parerea in mod oficial (=prin vot) pe niste subiecte care nu va mai influenteaza viata in mod direct, care nu va chinuie sau bucura existenta concreta, care nu va pune oprelisti sau impulsioneaza in demersurile personale cred ca este injust si implica pericolul de a intra pe teritoriul lui "aveti nevoie de sfaturi". Pentru ca nu, nu avem. Nu de acest gen de sfaturi condescendente, oricum.
      Gradul pana la care imi mentin parerea de a vi se interzice dreptul la vot sta sub auspiciul celor trei limite:
- aveti drept de resedinta in Romania
- platiti impozite in Romania
- aveti persoane in intretinere in Romania
iar in extensia limitei (interdictia putand fi ridicata)
- doriti sa va reintoarceti in tara.
      Daca cele trei limite de mai sus exista (respectiv la momentul intrarii in vigoare al celui de-al patrulea punct) atunci da, cred ca este justificata exprimarea publica prin vot a constiintei voastre publice. Pana atunci, consider ca parerile voastre trebuie sa ramana la nivelul discutiilor la o bere sau al dezbaterilor amicale. La fel cum raman parerile noastre despre regimurile in care ati ales voi sa traiti; ati vazut sa ne fi cerut "dreptul" de a vota pentru tara in care prietenii nostri au ales sa traiasca, doar pentru ca noi credem ca avem un cuvant de spus?
      Personal iau in foarte serios dreptul la vot al unui cetatean, si pana acum nu mi-am pus niciodata problema sa nu merg la vot, desi trebuie sa admit ca nu mereu am votat cu cel pe care l-am vrut cat mai degraba impotriva unui celui pe care nu l-am vrut. Dar asta este un alt subiect. Ce vreau sa subliniez este ca am considerat ca datoria mea de a vota sta cu mult mai presus de aceea de a nu arunca hartii pe jos, de a nu bate pe altcineva, de a nu discrimina pe motiv de etnie etc.
     In alta ordine de idei, trebuie sa spun ca ma consider suficient de luminata emotional si intelectual pentru a duce pledoaria acestei scrisori pana la capat spunandu-vi-o cu mare drag fata in fata. Am fost si eu plecata in alta tari chiar daca nu pentru a trai acolo; stiu cum se traieste "normal" si reperez incoerenta punctuala a plaiurilor mioritice, stiu ce inseamna cultura, spirit civic, trai in comun, prejudecati culturale si lipsa lor; si mai stiu ca am vazut pe alte meleaguri niste anormalitati care pentru romanii "de rand" ar insemna inumanitate dusa la extrem.
      Stiti care cred eu ca este cea mai trista ironie constitutional-civica a momentului? Faptul ca voi aveti dreptul de a vota pentru noi, voi cei care considerati ca citind ziarele online inseamna sa traiti romaneste, in timp ce noi, cei care chiar traim in tara, nu suntem obligati de legislatie sa o facem asa incat, ori din scarba, ori din sictir, ori din plictiseala alegem sa mergem in mall in loc sa dam un vot. Ironic, trist si revoltator.
      Asadar, da, cu mana pe suflet apelez la mintile voastre luminate pentru a interpreta mesajul meu exact asa cum l-am intentionat, si anume sa va invit cu prima ocazie la o iesire in oras - fie cand reveniti in tara, fie cand vin eu la voi - pentru a ne povesti reciproc experientele ultimilor ani si nicidecum pentru a ne crede unii mai cetateni decat altii doar pentru ca traim sub presedinti diferiti. Sa nu incurcam lucrurile: suntem toti oameni, dar nu cetateni ai acelorasi state.

25.7.12

Care?

Ma intreb care: mintea sau sufletul, este martorul mai multor experiente intr-o viata de om, si care: mintea sau sufletul, asista la mai multe confruntari ori lupte, si care, mintea sau sufletul, este mai obiectiv atunci cand subiectivitatea (atasamentului ori ratiunii) nu ii caracterizeaza decat pe cei slabi? Ma intreb.

Minciuna

Am citit acest articol despre cat de mult si bine constientizam minciunile de zi cu zi. Foarte bun si sugestiv chestionar...totusi... Bun, si? Care sa fie ideea? Nu avem voie sa mintim? Nu este bine sa mintim? Nu este recomandabil sa mintim? Si nici macar nu o facem pentru ca si altii o fac ci pentru ca de multe ori provoci mai putine neplaceri evitand adevarul, sau facand un mic lucru interzis, sau pur si simplu voaland si nuantand realitatea facand-o mai ... digerabila. Motivatii pentru minciunele gasim, in schimb nu cred sa gasim vreodata motivatii suficiente pentru adevarul absolut si in toate imprejurarile posibile. Ce ramane important este sa poti tine socoteala propriilor minciuni si sa nu cazi in capcana automitomaniei.

Constatare

Am observat ca ma inteleg foarte bine cu unii oameni daca nu amintesc de afinitatile politice, pe principiul modei sau al gastronomiei ca "gusturile nu se discuta". Ulterior insa, cand ne aflam reciproc preferintele, se strica jucaria si incep dezechilibrele comunicationale. Ca intr-un cuplu in care la un moment dat a avut loc o cearta cumplita pe o tema majora*, tot asa, odata in conflict doctrinar, mai greu se releaga discutiile. Si parca descopar (sau inventez, cine stie?) noi motive de ruptura empatica, dintr-o clara si recunoscuta autosugestie care reclama "unde ti-e ratiunea?". Cu toate astea, am prieteni foarte buni fata de care politica este subiect tabu dar carora le-am inlocuit aura cu disclaimer-ul "rezerva pe fond de irationalitate neasumata".


*pentru mine, afinitatea fata de una sau alta dintre doctrinele politice denota daca nu altceva, cel putin inteligenta si responsabilitate in gandire si actiune. Reformulez: deci este importanta.

Romanesc

      Din cand in cand evit TV-ul, ziarele, barfele, presa si in general media vremii, alegand sa revad mental sau video, evolutia Nadiei la Montreal in 1976, a lui Ivan Patzaichin in 1972, a lui Nastase si Tiriac, a bunicii mele cand facea prajituri sau a taiatului porcului, a autenticitatii vietii la tara de cand eram copil, il reascult pe Toma Caragiu si recitesc pe Caragiale, stau de vorba cu vanzatoarele de la case care nu se grabesc sa scaneze nebun codurile de bare si care ascund povesti de viata nebanuite, citesc bancuri cu olteni, ardeleni, moldoveni si rad atent sa nu ma inec, mananc ciocolata Rom si Eugenii, oftez la vazul cate unei Dacii vechi si parcate obosit langa un semn "de vanzare", ma plimb precauta pe strada stiind ca in Romania "norocul" sta la panda pe toate strazile, zambesc enervata dar toleranta la auzul lui "ce faci, papuse?" cand trec pe langa santierele bucurestene impanzite cu tineri doritori de bine feminin, ma bucur cand vad putina dezordine urbana ca simbol al faptului ca dresajul intitutional are scapari, mi se umple sufletul cand vad pret-a-porter-ul creat de mainile pline de amintiri ale taranilor, admir sincer pe cei care confruntati cu hatisul vietii de roman se "descurca" inteligent fara a incalca nimic din spiritul eticii si legilor. Puneti un student suedez sa negocieze o camera cu un administrator de camin, sa vedem, se declara instant oripilat de societatea ex-comunista? Pentru ca noi cu siguranta putem sa ne descurcam cu ordinea :).
      Nu-mi place sa imi ridic singura ziduri si motive de nemultumire atunci cand urmaresc realitatile prezentului, obscurantismul politic si economic, fecunditatea infractionalitatii si coruptiei, incapacitatea sociala intru solidaritate. Nu. Aleg sa vad ce se intampla bine sau original, si atunci cand totul face sa para ca nu am motive sa-mi iubesc tara, caut si gasesc foarte rapid o multime. Chestie de perspectiva de viata, de neam, de mine insami si de selectie a lucrurilor romanesti cu care vreau si aleg sa ma asociez. Si spun cu toata sinceritatea si ca am afinitati politico-economice, si ca ma enervez frecvent din cauza conationalilor, si ca imi vine sa urlu cand am de-a face cu functionarii publici, dar in mod clar nu fac rabat de la mine si de la principiile dupa care imi ghidez viata cand aleg sa ignor mizeriile pentru a vedea valorile. A face contrariul pentru a justifica abandonul cred ca in final se numeste, galant, demotivare fortata. In termeni mai duri ar insemna "lasitate", "comoditate", "unilateralism cerebral de tip o viata avem", dar daca as aminti de asa ceva as fi acuzata ca judec prea aspru, deci nu zic:).
      Nota de subsol: nu ma refer (doar) la cei care parasesc fizic tara, ci la cei care cu o inexprimabila sila se dezic de ea si aleg sa o paraseasca emotional pentru nici ei nu stiu ce. Poate pentru ca nu li se pare cool sau, mai rau, rentabil, sa fie romani.

n-as fi zis pana n-am constatat: impresionant tablou
Muzeul National de Arta - Bucuresti

24.7.12

Imemorialul uitat

M-a intrebat cineva cine mi-a facut o anumita poza. Raspunsul meu a fost "the love of my life back then". De abia dupa ce am raspuns cu voce tare mi-am dat seama, dincolo de patetismul exprimarii :d, de cat adevar sta in vorbele noastre cand spunem simplu "atunci". Alt timp, alta gandire, alti parametri mentali, un alt mod de a iubi, parca alta viata...Da, in limitele acelui atunci, conform sentimentelor mele si a felului meu de a gandi, credeam ca "fotograful" imi definea standardele acelui mult visat "pentru totdeauna". Si mi le definea. Atunci.

23.7.12

Realitate deliranta

de vis

Din pacate, cred in ceea ce vad. Si anume ca daca nu iti iese ceva ce iti doresti din toata inima, oricat ai incerca sa ignori acest fapt, tot ajunge sa iti influenteze asimptotic etceterismele pe care le faci in rest. Si nu cred ca are sens sa fie altminteri; altfel, ar insemna ca dorinta ta este cel putin neinsemnata, daca nu chiar irelevanta.

22.7.12

Ghilotina II

      Cumva in completarea Ghilotinei, stau azi si ma gandesc la cauze.
      De ce las ca unele lucruri sa ma intristeze in loc sa zic "vax albina, go away and leave my karma alone", de ce ajung oamenii sa isi piarda (=gasesc, dupa unii) mintile, de ce nu pot sa ma gandesc decat in zilele-exceptie ca exista timp pentru munca si timp pentru dragoste, ceea ce nu mai lasa loc pentru altceva, de ce totul ramane posibil doar atata timp cat nu iei o decizie, de ce cand lucrurile merg bine ne autosabotam, de ce ne lipseste increderea in noi, de ce avem prea multa, de ce ghimbirul e intepator la gust, de ce orezul, desi are multe fibre, constipa, sau de ce ne lasam prada momentelor de furie in care in incercarea de a ne elibera si descatusa, lasam sa prinda contur verbal cuvinte grele care nu vor putea fi luate inapoi niciodata?
      Si nu pot, asadar, sa nu ma intreb daca nu cumva lipsa de idei si raspunsuri marete ne face sa ne falim cu retusurile accesibile, comode, neinteresante, mici. De pilda, oare de ce a devenit cool sa scriem altfel decat s-a incetatenit ca fiind corect? De ce "tine-mi" a devenit demult "tine mi", "tine'mi", "tine/mi", "tine_mi", "tinemi" etc? In ortografie sa stea camuflata, oare, plictiseala noastra cotidiana sau constientizarea lipsei de viziune?

21.7.12

Pe plus cu santierul vietii

Trebuie sa fi trecut macar o data prin senzatia aceea surda in care dupa o zi intreaga de stat langa un santier, sau langa un aeroport, sau in sfarsit, langa o sursa de zgomot puternic si relativ constant, in momentul in care galagia se opreste sa fii putin debusolat. "Stai, unde s-a dus? Ce s-a intamplat? De ce e totul ok?" Din obisnuinta de a gandi pe un fundal de zgomote, aproape ai uitat cum e sa fie liniste ... Este ca si cum ai avut probleme cu vederea cu un ochi care dintr-o data se vindeca intregind perspectiva celor 180 de grade, sau ca si cum o rana crancena s-a cicatrizat instant: simti cumva nevoia de a schiopata, din obisnuinta, insa iti dai seama cu o placuta surprindere ca nu mai motive sa o faci! :)



18.7.12

antagonic

avem azi o multime de carieristi in "wedding planning" si "wedding photographers" si divorturile sunt in floare. locurile astea de munca ar trebui sa fie trecute in economia gri de nesustenabilitate :)

Utilitati si expectante

Da, din multe puncte de vedere dragostea si relatiile de cuplu se aseamana cu principiile economiei. Iar motivul pentru care ma gandesc acum la aceasta analogie este drumul facut la un moment dat cu un taxi, drum de-a lungul caruia soferul mi-a povestit cate in luna si in stele. Una dintre povesti se referea la cum s-a facut el cu o gramada de bani intr-o zi doar pentru ca o doamna l-a rugat sa-i duca o cutie cu doua pisici din punctul A pana in punctul B si pentru care i-a "lasat 100 lei pentru un drum de 10!". Ca in hotararea pe care o iei la un moment dat, dintr-o subiectivitate de tip "imi place" mascata de obiectivitatea lui "asa e bine si normal sa se poarte cu tine", alegi uneori ca in ciuda "pretului de piata" sa platesti un "pret" mult superior acestuia si bazat 100% pe valoarea subiectiva pe care simti sa o acorzi unui om la un moment dat. Despre asta este vorba: crezi ca cineva iti merita toate resursele.

De "azi imi merge bine" :)

15.7.12

Autor necunoscut*





Nu mă interesează numele tău.
Vreau să ştiu după ce tânjeşti şi dacă ai îndrăzneala să visezi la împlinirea dorinţelor inimii tale.
Nu mă interesează ce vârsta ai. Te întreb dacă vei risca să pari un prost pentru dragoste, pentru vise, pentru aventura de a fi viu.
Nu mă interesează ce planete sunt în cuadratură cu Luna ta. Vreau să ştiu dacă ai atins Centrul Inimii tale, dacă ai fost deschis la trăirile vieţii ori ai devenit contractat şi închis de frica unei noi dureri.
Mă întreb dacă poţi să trăieşti o durere, a mea sau a ta, fără să faci nimic pentru a o ascunde dar acţionând pentru a o micşora sau pentru a o transforma.
Vreau să ştiu dacă poţi să trăieşti o bucurie, a mea sau a ta, dacă poţi să dansezi sălbatic şi să laşi extazul să te umple din cap până în picioare fără să ne atenţionezi să fim atenţi, realişti sau să ne aminteşti de limitările unei fiinţe umane.
Nu mă interesează dacă ceea ce îmi spui este adevărat. Vreau să ştiu dacă poţi să dezamăgeşti uneori pe cineva pentru a rămâne sincer faţă de tine însuţi, dacă poţi suporta acuzaţiile oamenilor şi să nu-ţi trădezi propriul suflet.
Vreau să ştiu dacă poţi să trăieşti un eşec, al tău sau al meu, şi totuşi, să stai pe malul unui lac liniştit şi să strigi către luna argintie "Eşti atât de frumoasă!".
Nu mă interesează unde locuieşti şi câţi bani ai. Vreau să ştiu dacă, după o noapte de durere şi disperare, istovit, rupt, te poţi ridica şi face ce este necesar pentru Viaţă.
Nu mă interesează cine eşti şi cum ai ajuns aici. Vreau să ştiu ce te susţine din interior, când toate celelalte se prăbuşesc. Vreau să ştiu dacă poţi să rămâi singur cu tine însuţi şi dacă îţi place cu adevărat propria-ţi companie în clipele de singurătate.


 *da, si pe mine ma enerveaza asta cu anonimii misto

Imprumut

Imprumuta-ma si pe mine
cu un pic de fericire.
spun "un pic" fiindca stiu
ca picaturile de fericire
se masoara in infinituri.
Sa nu-mi spui ca n-ai!
Crezi ca n-am vazut
cand ai ascuns in buzunar
coltul ala de zambet?
Stiu eu ca mai ai rezerve
si e bine sa faci economii,
dar pur si simplu, nu reusesc;
asa sunt eu: risipitoare,
dar iarta-ma
si imprumuta-ma si pe mine
cu un pic de fericire
si am sa-ti inapoiez cu dobanda.


(Amalia Uba)

Furaje cu samburi si alcool

      Dupa ce m-am foit toata noaptea de caldura (aprox. 33 grade), m-am trezit dimineata pe la 7 si ceva mai obosita decat ma pusesem in pat de cu seara, dar totusi am zis "wow, ce zi lunga am in fata, e bine!" si mi-am facut cafeaua. Apoi am mancat o punga de curmale si cu un elan de zile mari m-am pus sa citesc. Cred ca nu trecusera mai mult de 20 minute dupa care am adormit intr-un asemenea stil incat fiare daca taiai pe mine nu reactionam. Asa ca m-am trezit la 12, am constatat" wow, ce zi lunga puteam avea!" si m-am decis sa imi fac ceva special de mancare. Simteam ca merit:). Pentru ca ma cunosc nu a fost nevoie sa verific curentii nestingheriti de alimente din frigider, asa ca am purces la cumparaturi.
      M-am invartit in toate directiile printr-un anticariat cu o bibliografie impresionanta in materie de gatit si desi fiecare carte (~150 pagini, grafica si calitate impecabile) era aproximativ 30 lei, am considerat ca e un pret mare in conditiile in care online gasesti tot ce vrei si ce nu vrei. Asa ca am plecat, inghitind in sec dupa sutele de retele gustate mental in fata rafturilor. Am ajuns la un alt anticariat, in retea cu primul si am zis sa incerc si aici. Cred ca de fapt intratul asta in anticariate avea la mijloc dorinta mea de a simti miros de carte veche ... Aici am dat de alte carti de gatit, toate la pretul unic de 9.99 lei. Dupa un mic soc urmat de "cat de tare, de aici iau tot!" si vreo jumatate de ora de rasfoit si inghitit in sec a urmat imediat un "ne, nu iau nimic" si fara nici o remuscare asupra lui "care o fi fost logica din spatele gandirii mele" am decis sa parchez lateral intre rafturile de la Carrefour. Pare rau ca nu am gasit sparanghel, eram deja experta in retete care il contineau :). Dar m-am descurcat combinand mental ce vedeam printre rafturi asa ca a iesit asa ceva:

susan, alune de padure, rosii, salata verde, lamaie, otet balsamic, ulei masline, coaja de lamaie rasa, rucola
      Si pentru ca arata cam trist, am adaugat niste lichior de ciocolata si alune, pentru un plus de culoare, gust si personalitate.
Alta viata!

Ironic

Ori de cate ori vad cate un  cersetor mai mult sau mai putin indraznet si mai mult sau mai putin umil indreptandu-se inspre mine pe strada, invariabil: ori imi mut privirea, ori ma uit in pamant.

14.7.12

14.07.2012 // 11:02 pm

Incep sa am dubii ... 

Intre 1.a fi catalogat, posibil chiar la propriu, nebun pentru ceea ce faci si exprimi public, dar bucuros interior si 2.a fi respectabil social dar frustrat si oarecum complexat vizavi de restrictiile autoimpuse, este evident ca:
- din punct de vedere uman si mental, este preferabil sa fii in cazul celui "nebun" pentru ca faci ceea ce iti doresti si asta te implineste si face fericit,
- din punct de vedere social, si mai ales daca iti doresti sa te integrezi in lumea in care traiesti si in care exista oameni cu care iti face placere sa iti imparti timpul, este preferabil sa fii in categoria celui privit bine de anturaj, dar, deci, sa pui capul pe perna lasand frustrarile sa joace ping-pong in capul tau. 
Trag linie si cumulez ambele planuri. Si? Cum ma mentin sanatoasa mental si social?

Acum ceva timp afirmam ca daca simti nevoia sa faci ceva despre care stii ca nu vei putea ulterior vorbi cu cineva iubit (decat in baza unei minciuni la care refuzi sa apelezi), este un semn ca lucrul acela nu trebuie facut.
Acum ma intreb din nou daca este asa. Pentru ca tu iti doresti, dar esti (auto)infranat de sentimente, dar tocmai in baza lor netrebuind totusi sa poti face orice pentru ca ei ar intelege? Cineva oricum ramane cu probleme: ori tu ca ai ramas cu dorinta lucrului nefacut, ori celalalt care afla ca daca ai facut ceva-ul, sufera.
Ce este mai important, sa nu dezamagesti pe cei care te iubesc, sau sa fii sincer fata de tine? Ca doar la finalul zilei capul tau il pui pe perna, nu al altcuiva ... 
Asa ca nu stiu ce vrea viata de la mine :D.

(va urma)

Iluzia din oglinda

Acum vreo cateva saptamani mi-am luat pantofi cu toc de 15 cm. Nimic mai normal, "decat" ca eu eram innebunita ca in copilarie sa umblu desculta pe ulitele satului bunicilor mei, la scoala primara m-am civilizat cu adidasi, in generala cu niste papuci ortopedici moartea-pasiunii, in liceu cu bocanci si cizme, in facultate cu bocanci si cizme, si acum cochetez cu slapii pentru ca nu mai gasesc nimic sa nu ma roada. Deci nici o treaba cu expunerea marcanta a feminitatii mele. Dar in fine, mi s-a pus pata pe pantofii astia, pata insemnand clasicul "gotta have 'em" si asta a fost. Nu m-a ajutat nici faptul ca aveam cardul la mine, o mare inventie idioata a secolului nostru - macar daca nu ai bani (cash) stii o treaba. Nu, cu cardul ai mereu bani, pana in momentul in care din lipsa de dramuire si urmarire a traseului lor, iti dai seama ca "fonduri insuficiente" si te crizezi. In fine, alta discutie. Deci, pantofii.  Pentru cand si daca va veni ziua in care ii voi purta, in ideea de a evita sa par o gasculita rupta de spate, fara rotula si cu IQ subunitar, am decis sa ii port prin casa pentru a ma acomoda si cu ideea si cu ei. Arat misto, ce sa mai! :) Si mai mult decat atat, sunt convinsa ca in curand o sa par nascuta in ei, exact ideea chinului pe care il accept acum cu o mutra asezonata de un zambet simpatic si tamp. Iata insa o consecinta neanticipata: dupa ce fac eu ture infinite prin camera, si dupa ce ma admir penibil in oglinda in timp ce imi beau cafeaua de dimineata, ma duc la baie sa ma spal pe dinti. Ia chiuveta de unde nu-i, ca sa zic asa: eram cu 15 cm mai inalta fata de pozitia curenta a picioarelor mele, motiv pentru care a ma apleca deasupra chiuvetei pentru a nu stropi in jur a fost mai dificil decat de obicei pentru ca trebuia sa ma efortez deranjant de mult in acest sens. Ma rog, intr-un final mi-am gasit noua pozitie optima de stat deasupra chiuvetei, dat fiind training-ul de mers corect pe enormitati pe care vroiam sa il promovez. Dupa ce ma spal pe dinti si pe fata, dau sa pun periuta la loc pe etajera, moment in care in incercarea de a ma indrepta de spate, dau un cap de toata frumusetea de bucata de sticla infipta in dibluri, mai mai sa simt si vad stele de un verde crud rarisim. Ce fir-ar sa-nnebunesc in pisici e asta? Cine mi-a mutat etajera, frate, si cand s-a intamplat asta? Va bateti joc de mine?! Intre timp se dusese si planul de a nu imprastia apa pe pereti ca deh, cand mi-am scuturat mintile am reusit involuntar sa dau drumul la robinet la maxim. No bun, zic, asta e, mergem inainte, stiam de ceva timp ca viata nu e simpla nici cand e. Asa ca dau sa ma sterg pe fata de toata udatura creata fara voie. Cu ochii inchisi intind mana spre unde stiam eu din memorie ca e suportul de prosoape si ce reusesc: sa imi infig mana in el, anticipandu-i prost pozitia si astfel provocandu-mi o durere care m-a facut sa tresar si sa revad aceleasi stele de un verde crud.
Concluzia: bag picioru' in tocurile care ma fac sa arat bine in fata altora, daca asta inseamna sa nu-mi mai recunosc spatiul vital si, implicit, pe mine insami. Nu merita migrena de a-mi redecora baia si de a-mi ajusta sufletul pentru asta, asa ca traiasca slapii si chiuveta acolo unde este ea acum!

Cica

forma vasului depinde de golul dinauntrul lui.
a se intelege, deci, ca cele vazute depind de cele nevazute...

13.7.12

Breakage

One of the best moments in life is the one in which you gently grow out of the damaging feelings you think you wish to last for a lifetime.

Gura de aer proaspat

      Am trecut prin multe lecturi in cursul scolii, al facultatii si apoi al vietii in general, am facut niste balansuri destul de abrupte trecand de la Cioran, Eliade sau Sartre la Kundera, Spinoza si apoi la Pascal Bruckner sau Octavia Paler. Diferiti, complet dementi* fiecare in felul lui, dar deloc si niciodata neinteresanti. Ridica intrebari, probleme, mingi la fileu, motive suficiente sa revin asupra scrierilor lor din cand in cand.
      Facultatea a fost o perioada in care am alternat cu succes atat lecturile pur beletristice cat si cele orientate pe tematica educationala studiata. Desi agream povestile mai mult sau mai putin iluzorii citite in timpul liber, imi gasisem o noua pasiune in textele de profil, ajungand in scurt timp sa mananc pe paine teoriile, doctrinele si conceptele economice. Delir. Eram mandra de mine pentru ca ma preocupa "ceva valoros si care merita", spre deosebire de multii si multele colege care preferau sa isi petreaca timpul liber bifand .. nimicuri, as fi zis eu. Chestie de gust si prioritati, pana la urma. Dorinta de aprofundare a materiei predate la facultate a avut doua surse: faptul ca mi-a placut sa studiez domeniul, si faptul ca mi-a fost inculcata in cel mai inteligent mod cu putinta aplecarea inspre studiu de catre niste profesori remarcabili. Asa ca am inceput sa citesc, sa studiez la biblioteci ce nu gaseam la facultate, si ulterior sa imi procur o intreaga bibliografie pentru ca tineam ca unele carti sa ramana "ale mele" si pentru ca incepand cu un anumit moment de cotitura, mi-am dat seama ca nu mai pot citi nimic fara sa incep sa subliniez pe carte**.
      Ulterior facultatii mi-am inceput viata profesionala, convinsa fiind de faptul ca imi va placea la nebunie sa imi aplic desteptaciunea teoretica in care, alaturi de altii, aveam incredere. Nimic mai fals; am intrat intr-o viata in care aplicabilitatea avea prioritate (cand nu visez cu ochii deschisi riscand sa ma prabusesc, inspir si expir rigurozitate, structura si logica) insa pentru aceasta trebuia sa fac un training serios cu viata reala. Un proces nu foarte scurt, dar intens, frumos si care mi-a facut o deosebita placere. Era ceva nou si binevenit.  Un nou tip de manusa. Nu mi-am dat seama decat dupa cativa ani ca viata profesionala, daca iti place si ajungi sa i te dedici din suflet, inghite treptat – pana la complet - ungherul literar al existentei. Oricata poezie sufleteasca ar exista in continuare in mine, mi-am dat seama ca am nevoie sa-mi revin din punct de vedere emotional si sa ma reintorc la lecturile "ciudate" si pline de viata paralela in care obisnuisem sa traiesc la un moment dat, intr-un trecut care cu greu imi revenea in memorie dar de care, desi imi dadeam seama partial, imi era dor. Si sa fiu complet sincera, de care cred ca vroiam sa mi se faca dor. Asa ca am mai “scapat” la cateva carti revoltator de misto :), dar pentru ca acea viata reala in care intrasem imi luase multa din energia cu care eram obisnuita, am inceput sa balansez inspre filme si bloguri. Este mult mai usor de urmarit actiunea unui film decat o lectura, la fel cum este mai usor sa citesti 1000 caractere – mai ales ca statul la birou cu ochii in monitor devenise obisnuinta – in loc sa dai 100 pagini pana la capitolul doi.
     Nimic nu ma convinge mai mult, din punct de vedere literar, decat sa citesc carti. Nu online, nu pe tableta, nu sub forma de ebook, nu printate pe foi. Carti cu miros de vechi, carti cu iz de tristete, de fiori amorosi, carti cu pagini ingalbenite si indoite de timp si greutatea continutului, carti pline de tot, chiar si de acarieni. Iubesc anticariatele pentru asta, te transpun in ceea ce lectura inseamna (pentru mine) cu adevarat. Singura problema este ca trebuie sa rup obisnuinta capatata de a ma rezuma la bloguri si filme. Nu mai am rabdare sa citesc sute de pagini pentru a afla un deznodamant care se lasa indelung asteptat, nu mai am rabdare sa astept actiunea, desi imi place la nebunie sa descopar, astept sa se se intample numai puncte culminante si nu mai vreau deznodamante si introduceri, nu mai am rabdare sa traiesc in carti si pagini de viata pentru ca vreau viata reala, vreau atingeri de priviri, nu de pagini ingalbenite, poate nu mai am rabdare sa am rabdare si poate ca viata paralela a viselor din carti nu ma mai face sa ma bucur indeajuns, poate ca sper ca tot ce am visat vreodata alaturi de atatea personaje de carti sa devina, intr-un final, puls masurabil … I have to break the habit si desi stiu, vad si simt ca pot aprecia orice si pe oricine o merita, trebuie sa ma opresc din a fi un om carevasazica modern, obosit si doritor de “asap” in tot. Ce bine ar fi sa reusesc sa transform intelept fast-forward-ul cotidian in “exista timp pentru a nu fie nevoie sa fuserim”.
      Am pus totul pe foaie pentru ca citind ce gandesc, exista sansa sa vad padurea de copaci.




* I mean in in a good way :)
**citisem undeva ca acest lucru denota inteligenta :D

12.7.12

Alegere

      Daca ati putea fi un condiment, care ar fi acela?

      Eu nu m-as putea caracteriza in mod complet fara a apela la un mix. Am incercat, sincer! Poate nu a mers si pentru ca nu-mi place sa inspir, expir, transpir acelasi lucru tot timpul. Cred ca daca in viata nu treci prin acru, dulce, amarui, sarat, iute, aromat, si nu neaparat in aceasta ordine:), nu traiesti plenar.
      Daca totusi m-ar obliga cineva sa fiu doar cumva, as alege sa fiu o foaie de dafin. Pentru ca are tot ce-i trebuie pentru a face discret diferenta in cazul unora dintre mancaruri, si pentru ca nu se poate fara ea in cazul altora.

Nu.

Nu cred sa existe ceva mai intim decat o privire sincera sau o imbratisare. Si nu stiu sa existe ceva mai intim decat o privire sincera sau o imbratisare. Nu.
Poate doar ...
Dar nu, totusi nu.

Propunere

Oare ce s-ar intampla daca am merge toti pe strada cu frumusetea interioara la vedere? Ce s-ar schimba in lume?

Ce cred eu: dupa acel prim impact revelator de evolutie-"fierastrau" imprimata perceptiilor noastre, am inventa o noua frumusete care "de fapt" se lasa descoperita in timp si care trebuie "de fapt" sa fie apreciata cu adevarat si care ar avea sanse, "de fapt", de a ne justifica superficialitatea.
Adica aproape in acelasi fel in care acum dam din coate prin viata cand "de fapt" ... vanam afectiunea ca feedback la cea pe care vrem noi s-o daruim. See the bullshit?

Interogativ

      Oare daca aleg sa folosesc, in context si raportat la diversi oameni din lumea larga, cuvinte din DEX de tipul "mitocan","ciudat","badaran","mincinos","ciudat","ratat","subdezvoltat","dresat" inseamna ca judec? De ce nu se considera ca judec si atunci cand folosesc cuvinte precum "impresionant", "extraordinar", "subtil", "inteligent"? Pentru ca sensul de fond este unul pozitiv? Ei, hai!
      Eu cred in continuare ca nu, si mai cred ca exista o linie de demarcatie foarte subtila intre fiecare din: a judeca, a-ti spune parerea si a acuza.
      Schematic, eu cred ca:
  •       Oricine isi poate spune parerea despre orice.
  •       Acuza doar cei care dau, punctual, vina pe cineva de ceva. Este un fel de constructie obligatorie de tip "daca...atunci...".
  •       Judeca doar cei care catalogheaza sub masca intolerantei fata de categoria din care fac parte cei asupra carora isi exprima punctul de vedere*.
      As incerca sa dau niste exemple folosind un cuvant cu sens "interesant" :)
- Nu te mai rata stand in fata calculatorului! (parere)**
- Este un ratat, imi pierd vremea numai gandindu-ma la asta. (judecata)
- Este un ratat si isi face familia sa sufere fara sa se gandeasca de doua ori.(acuza)

      De ce nu pot sustine ca exista potential acolo unde altii nu il vad? Este atat de simplu si ar fi atat de profund corect sa se poata vedea in asta o lauda!
     Iata logica acestei atitudini din ce in ce mai extinsa: daca gandim diferit, atunci sa nu gandim diferit. Dupa ce negati de zece ori ca asa ar sta lucrurile, si dupa ce va mai ganditi o data pentru a ajunge apoi sa-mi dati dreptate, va intreb: intelegeti ceva din aceasta atitudine "moderna" si imbibata de convingeri ONG-iste de tip "da, protejam cainii, suntem impotriva eutanasierii lor. A, sa avem grija de ei? Noi?!Pai...sa faca asta primaria!"? Intreb sincer: intelegeti ceva? Sau macar va propuneti? Pentru ca eu, ajutandu-ma de calculele matematice, fizica si logica lui p si non-p din scoala, nu reusesc sa inteleg nimic; mai mult decat atat, cred ca ne place sa credem ca daca PAREM sa luam apararea celor "atacati' (cica) suntem mai destepti. Credem in diversitate, o promovam si o imbratisam, dar nu avem voie sa vorbim despre ea, nu acceptam sa ni se spuna ca suntem diferiti, ca facem lucrurile "altfel"?
      Mi-ar placea foarte tare sa observ ca lumea este mai relaxata, ca nu se mai ataca in halul acesta, ca isi poate spune parerea in pace, fara sa se considere ca daca a lor este diferita de a altora (care au sau nu pareri, carora le pasa ori nu de ceilalti) atunci inseamna ca acuza, ca judeca, ca sunt intoleranti. Asa cum eu laud ce mi se pare remarcabil, tot asa afirm ca nu-mi place ceea ce nu este in consens cu felul meu de a vedea lumea. De ce se iau personal niste pareri si de ce ne transformam in avocati fara diploma pentru fiecare cuvant care nu ne convine? Absolut penibil! Hai, pe locuri, fiti gata, start! :)

*punctul de vedere trebuie pusa in context pentru a fi intr-una din aceste categorii
**continuarea "Fa naibii ceva cu viata ta!" este insa o  judecata interpretabila ca "nu va sufar pe astia care staaaaaaati asa, fara sa faceti nimic".

Pana unde?

      Sunt momente in care rememorez clipele socante si dramatice prin care au trecut japonezii odata cu cutremurul infernal recent. Si nu pot sa nu ma oarecum revolt in fata atitudinii lor vadit dresate (=autoeducate) de a fi calmi, docili, umili, cumpatati, disciplinati la contactul cu ceea ce un om obisnuit ar considera un dezastru.
      Fara echivoc, Japonia este o tara incredibila din multe puncte de vedere: a dat lumii 18 laureati Nobel, a facut din performanta normalitate si obisnuinta, a setat si creat tonuri in arta, arhitectura si constructii, business, economie, a dat un nou inteles solidaritatii, demnitatii si puterii de sacrificiu, a inventat notiunea si conceptul social de "gheisa":), a reinventat arta razboiului si a luptei inteligente, a revolutionat o parte importanta a gastronomiei, are o rata a scolarizarii de 100% (!) si nu degeaba un somaj scazut, a incercat sa faca din pornografie ceva jucaus (vezi benzile desenate), au creat o modalitate inedita de protectie sociala a femeilor prin culoarele special destinate lor si care le tin deoparte de mainile curioase ale obsedatilor niponi*, au reinventat codul onoarei, au preferat sa incalzeasca strazile in locul incalzirii din apartamente, recunosc printr-un termen medical special ("karoshi"**) o realitate pentru care avocatii internationali se intrec in procese corporatiste, cred si primesc cu mainile deschise straini sau pastreaza un pol pentru prioritatea pe care inca o au barbatii in fata emanciparii femeilor. Si cate si mai cate care pot pastra Japonia in randul curiozitatilor.

      Dar dincolo de performanta si impresionalism pe toate planurile, mai cred in panica, mai cred in soc si sperietura, mai cred in mirare si frica. Cred in reactii normale. Multi dintre locuitorii planetei si-au impartit impresiile in fata calmului resimtit de japonezi in acele clipe (pentru noi) de groaza, pornind de la aprecieri si laude si sfarsind cu oprobiu pentru ciudatenie. Recunosc faptul ca mi se pare pe undeva normal sa tii cont de riscul seismic al zonei in care traiesti si alaturi de matematica sa introduci lectii de "ce facem cand vine bau-bau" dar nu pot sa nu constat, repetitiv, ca mai cred in reactii normale si in faptul ca este firesc sa poti fi luat prin surprindere. Iar daca nu as avea de ales pe planul asta, as alege botoxul, care ingheata o mimica, dar nu exclude contorsionismul si reactia ideatice, spalarii pe creier care pune corset si peste expresia fetei si peste cea a gandirii.

*ii protejeaza astfel pe ambii, pe ei pentru ca practic le recunosc in mod oficial indiscretea, pe ele pentru ca le permit sa se mentina pudice; inteligent, nu? mai ales pentru ca femeile pot merge pe unde vor, in functie de starea de moment :)
**karoshi = moarte subita prin suprasolicitare

11.7.12

De ce?

Ce ai incerca sa faci in viata daca ai sti ca nu ai putea esua?
Si la ce nu ai renunta sa faci chiar daca ai sti ca rezultatul presupune mereu esec?

Da au ba

     Ar fi atat de frumos sa ma pot indragosti la comanda! Da, de niste ochi caprui, de o minte sclipitoare, de un copil genial, de un barbat minunat, de un nasuc simpatic, de un tip saten sau brunet, de o privire. Da, pur si simplu sa ma indragostesc cand am nevoie de asta. Ca de exemplu in zilele in care ma enerveaza vreun mitocan stradal si vreau sa imi umplu capul cu o activitate mult mai placuta ... saaau, dupa o zi plina la birou si simt nevoia de energizare, sau dupa o cearta care reclama nevoia de calmare pentru evitarea unei implozii.
     Desi ... poate mai bine nu. Poate este mai bine ca iubareala apare pe fond de surpriza. Altfel in mod sigur as abuza. Pentru ca de mitocani, task-uri multe si nervi e plina lumea.

      Si cat de ... descendent-inaltator, ca sa nu zic bestial si dureros, sa simti cum te afunzi in simtaminte, pe masura ce te afunzi in simtaminte!

10.7.12

Dilematic sau nu?

      Este faptul ca simti ceva foarte intens pentru cineva de natura sa te faca sa te simti vulnerabil si slab sau din contra, te imputerniceste pentru zile plenare?
      Ori de cate ori am iubit (si de fiecare am facut-o altfel), vulnerabilitatea mea m-a facut sa ma simt extrem de puternica, pentru ca detineam ceva de foarte mare pret, traiam un sentiment eminamente personal, un cadou empatic primit de la viata). Chiar daca in mine se ridicau ziduri-ceapa si riscul unei autodemolari era imens, in fata lumii eram intangibila. Si nu a fost o impresie!

      Probabil de aceea firile zis puternice vad in ... sa-i zicem iubire, un motiv de a incepe sa crezi ca devii slab: pentru ca erodarea firii se face din interior, incet si in doze constante. Si nici asta nu a fost o impresie!

9.7.12

Sezon

Intotdeauna vara am avut senzatia cea mai acuta a dorului, pentru ca temperatura caniculara ma face sa cred ca dorul ma chinuie si eu parca ma efortez intr-atat incat incep sa asud si sa simt nevoia de a ma intrema imbatandu-ma cu ... apa rece. Si niciodata nu ajunge, si pun gheata si parca ma incalzesc si mai tare, iar broboanele-mi excreta haotic un inutil efort abracadabrant.
Cat dor de cum poate fi.



foto: deviantart

Cum ramane?

      Sunt zile in care imi doresc banalitatea unei vieti traditionale si conservatoare.
Vreau sa am un loc de munca de natura sa imi ofere siguranta zilei de maine dar nu sa ma ingroape in bani pentru a-mi pierde capul. Vreau sa am o familie plictisitor de mediocra si care sa ma faca fericita in cel mai indestulator fel cu putinta. Vreau responsabilitati si vreau sa simt din sinapse pana in pori relaxarea innebunitor de placuta de a imparti aceste responsabilitati cu cineva care imi este alaturi. Sunt acele zile in care te implineste gandul ca apartii si detii.

      Sunt alte zile in care adrenaline-rush imi zbenguie prin cap precum mingile de tenis pe un teren de Roland Garos. Zile in care vreau sa simt libertatea in gandire, actiune, simtire, zile in care sa nu stiu ce este fidelitatea si sa zambesc inapoi oricui imi zambeste, fie el si barbat. Zile in care sa nu ma simt dedicata nimanui si in care sa nu simt ca datorez cuiva ceva. Zile in care daca am chef sa sar de la etajul neputintei de a spune "da" casatoriei, sa o fac convinsa fiind ca asta nu ma face un monstru.

      Si in sfarsit, mai exista zilele in care nu stiu ce vreau si nu as sti ce sa aleg intre celelalte doua tipuri de zile anterior descrise. Ca azi. Sunt genul de zile extrase din timp, fara personalitate emotiv-juridica si al caror singur rol este sa balanseze doua realitati.

      Categoria de zile care imi displace din toti rarunchii este a treia, insa cu siguranta cel mai dureros ar fi sa ajung sa traiesc imaginar intr-una, si real in cealalta dintre celelalte doua categorii. Atat de dureros incat numai gandindu-ma ma trec fiorii.
      Motiv pentru care nu pot decat sa imi doresc sa ma impiedic pe strada de cel care va inclina iremediabil balanta inspre una din cele doua atitudini. Si tare mi-as dori sa fie inspre banalitate, pentru ca extremele sunt efemere.  

Trist

Ma uit in jurul meu si, atunci cand exista, cel mai des intalnit echilibru in randul coechipierilor rasei mele este cel hemodinamic. Si chiar si pe acest plan rateurile sunt nenumarate ...

8.7.12

de fapt

      Normalitatea s-a demonetizat, nu mai este normala, a devenit exceptie. Un motiv in plus pentru cei care vor sa fie deosebiti si sa sparga tiparele, sa o adopte cu speranta ca vor rupe gura targului.

       Fericirea nu inseamna libertate. Credem ca asta inseamna si ne simtim liberi cand suntem fericiti dar de fapt agonizam bezmetic intre aceleasi ziduri ca atunci cand ne simtim in sah mat cu viata. 
       Ah, ca toti credem asta? Treaba noastra, e lala-land-ul fiecaruia, care insa chiar daca ne dam de trei oi peste cap, nu devine realitate.
       Cum sa fii si cum sa vrei sa fii liber? Este ca si un nemuritor ar vrea sa tina un jurnal!

Don't wanna settle for less

Nu chem pe oricine la mine acasa si pe cine pot chema acum se apropie de "oricine".
Asa ca mi-am comandat pizza...pentru ca vreau sa aud interfonul la fel cum simt nevoia sa respir.
Si decat sa ma dau absorbita de o conversatie de 2 lei cu oameni de 2 bani prefer sa imi comand pizza pe care sa nu o mananc. Pentru ca daca imi suna soneria, merita.

Fior ...

la contactul cu acea sfera imensa, policroma, emotiv-poliglota, unde in fiecare zi, din fericire, trebuie sa invatam sa na ratacim si unde am vrea sa continuam sa ne putem pierde.

Ca intr-un dans, acea expresie verticala a unei dorinte orizontale ...

7.7.12

Ca asa-i frumos, sa fie cu emotii si entropie

      Oare de ce sunt lucrurile de asa natura facute incat sa fie nevoie sa facem curat periodic? Sa aerisim casa, sa stergem praful, sa maturam si sa spalam pe jos, sa aspiram covoarele, sa dezinfectam? 
      
      De ce nu pot ramane lucrurile, odata asezate, in ordine?

Ce ma enerveaza

Truism rasunator, si totusi pentru unii pare greu de crezut: nu crezi decat dupa ce te convingi.

Ca atunci cand

      ...faci ceva usor irational, care stii ca are sanse reduse de castig de cauza in lupta cu ... gravitatia ratiunii personale, dar care din punct de vedere sufletesc ori empatic te motiveaza 100%. Si care te face sa zici "know what? viata e al naibii de scurta".

      Ca atunci cand zici "da" in momentul in care totul in capul tau te indreapta inspre un foarte argumentat "nu", sau ca atunci cand iti iei tocuri de 15 cm, stiind ca in veci pururi nu vei purta asa ceva pentru mai mult de zece minute care prevestesc un dezastru dureros. Totusi, un argument prea insignifiant in lupta cu culoarea, modelul, tinuta.

       Plus ca poti oricand sa ii pui in vitrina cu portelanuri si sa ii admiri. Ca atunci cand rememorezi urmarile lui "da" luptat din rasputerile ratiunii.

P.s. si nu numai ca am dus tinuta picioarelor mele la un extrem, dar pantofii cu pricina sunt cu un numar mai mare. See my predictably irrational point? :)

Promisiune

Intr-o zi plantele vor juca in aceeasi liga cu oamenii 


*text si imagine: Think outside the box

Combinatii de clipe luate cate cinci

      Odata cu finalul ultimelor rezultate la examene, viata nu iti mai ofera acel sentiment de confort pe care ti-l dadea cate o nota buna. Poate ca profesorul nu iti zicea mereu "bravo" dupa un 10, dar era suficient sa stii ca 10 este 10 si ca nu este loc de mai bine. Primisei recunoastere pentru un rationament, in mod evident si fara nici un dubiu, bun.
      Etapele ulterioare in viata nu mai reclama "bun" sau "rau", totul devine dintr-o data subiectiv, nuantat si nu mai exista ceea ce in scoala se numea "raspuns corect". Frumusetea si corectitudinea principiale ale fiecarei actiuni stau in ochii celui care priveste viata.
      Mi-e dor de clipele din scoala in care trebuia sa rezolv probleme de matematica ale caror rezultat imi era cunoscut (stiam, in unele cazuri, ca trebuia sa obtin, de exemplu, 4).
     Cata satisfactie sa gasesti demonstratia si rezolvarea care sa te duca la raspunsul corect! Si mai ales, cata satisfactie daca reuseai sa faci asta fara ajutor de la mama, tata, coleg, profesoara! Cata plinatate intr-un eveniment atat de insignifiant la nivel de viata de om, dar atat de important in economia clipelor de copil care invata sa rezolve singur enigme solutionabile. Si ce mandru erai sa stii ca ai facut ceva in mod indubitabil "bine". 
      Cine ar fi crezut ca dincolo de matematica pura, cea in care din 2+x=5 rezulta in mod clar ca  x nu poate fi decat 3,  absolut totul se exprima in nuante si combinatii pline de subiectivism si raportarea ta in lume se face intr-un sistem perpetuum mobile abscons care reclama ca norma optiunea, dreptul, si uneori chiar obligatia de a inventa, fiecare dintre noi, corectul!
     Era mai normala viata cand eram copil.

5.7.12

Our daily happiness

lies within in limbo non-reasons for sadness ...

Mimica neuronala

      Daca ar fi sa fac o sintetica reprezentare mentala a oamenilor, ar arata cam asa:
-corporatistii - suporta si chiar reclama o prelungire a fizicului imbracat la patru ace, fie in dreptul nasului cu o carja ascendenta, fie in dreptul fundului cu un morcov infipt perpendicular :)
-functionarele de la ghiseu - mancatoare de mult orez (constipate cronic) si fasole (au impresia ca ne abureste lipsa lor de chef de munca)
-prozelitii la capitalismul de carton (marea masa de parveniti care nu cunosc si, deci, nu apreciaza valea banilor) - fandoseala tip kitsch pe fond de roz bon-bon
-studentii- ori genuini si intens preocupati de contemporaneitate si viitor, ori plini de ifose de tip "angajati-ma ca manager, am terminat Facultatea de Comert".
-angajatii "la particular" - "noi tinem tara asta, ca daca n-ar fi PIB-ul creat de noi, voi nu v-ati mai povesti pe la ghiseele institutiilor publice!"
-angajatii in corporatii- nu, clar, nu exista nimeni mai cool decat ei
-angajatii la stat - "ce cotizeaza fraierii. Foarte bine, ca degeaba dau din gura ca noi stam degeaba - fara noi, cine le-ar mai incasa impozitele?"
-avocatii- inclinati si inspirati de realitatea fiecarei secunde sa spuna "mda, buna speta"
-secretarele: ce s-ar face fara mine?
-ONG-istii: 'geaba PIB, 'geaba institutii, 'geaba educatie. N-ai spiriti civic, n-ai nimic.
-actorii: simt ca traiesc pentru o lume intreaga.

      In cine m-as camufla? Pentru cateva secunde pe zi, intr-o fiinta care simte ... cu toate caile posibile, doar simte si lasa deoparte orgoliile de casta. Si as lua pe rand toate regnurile. Sigur as fi surprinsa de cate rateaza oamenii, oameni fiind.

(I)logic ?

Are vreodata dorul legatura cu speranta?
Eu cred ca nu.
Vreunul din cele doua ventuze emotionale o conditioneaza pe a doua? Sau o presupune?
Eu cred ca nu.
Apar vreodata impreuna?
Eu cred ca da. Si mai cred ca se si intrepatrund pana nu se mai pot diferentia.
Induc in eroare ratiunea si simtul raspunderii?
Eu cred ca, cel mult, le suspenda temporar.


4.7.12

putin altfel

       Am o colaboratoare care isi face obiceiul din a semna fiecare e-mail cu "O zi plina de frumos".
      In conditiile in care sunt inundata si inund la randu-mi cu "Va doresc o zi excelenta", "Cu deosebita consideratie", "Cu stima", "Best regards" si alte rasuflari corporatisto-beletristice, urarea aceasta mi se pare in cel mai bun sens altfel. Asa ca din cand in cand ii citesc mail-urile doar pentru ca anticipez ca intr-un final (al lor, al mail-urilor), voi zambi.

Cu si fara fumuri

      In 14 noiembrie 2010 - cum s-ar zice, acum un an si opt luni si imi doresc sa fie un mariaj principial "pe viata" - am decis sa ma las de fumat si recunosc faptul ca aproape ca nu trece zi fara sa imi amintesc de acest lucru. Nu din cauza vreunui sevraj prelungit sau a nostalgiei fata de norul de fum care imi acoperea capul si imi intra in fiecare fibra a corpului si garderobei, ci pentru ca am in jur oameni care fumeaza si pe al caror fum il alatur, fara si chiar contrar vointei mele, oxigenului din alveolele pulmonare.
      Nu voi face din acest post un soi de confesiune a unui fost dependent de nicotina, pentru ca nu este cazul si mai mult decat atat, nu as fi candidatul perfect pentru asa ceva, fumatul fiind mereu pentru mine unul din cele mai placute la gust sporturi si nimic mai mult. Nu am fost nici o secunda dependenta de tigari. Ce vreau insa a reda aici, poate fi interesant pentru unii, este motivatia pentru acest gest pe care il pot cataloga drept extrem, daca tin cont de simbioza de la acea vreme intre mine si foitele-tutun.
      Este ca si cum mi-as interzice acum sa ma mai ating de amandine. Say what?!! Fugi de-aci! Nu mananc zilnic si nu am o dependenta de ele, dar faptul ca POT manca oricand am chef imi da un confort teribil. Asa a fost si cu tigarile.
      Oprobiul public al celor din jurul meu era maxim si continea exprimarea lui in acest sens, mai mult tacit sau mai putin ferm, de toata paleta cunoscutilor pornind de la familie pana la persoane indiferente mie. Si asa cum stiu sigur ca am de ce sa merg pe jos o ora juma in fiecare zi, indiferent de ce altii ar sustine, tot asa stiu ca indiferent de parerea celor din jur continuam sa fumez fara sa ma gandesc la ei, la mine sau la orice altceva. De ce? Pentru ca imi placea, sac! Nu era pentru a face in ciuda, nu era pentru a enerva pe cineva, nu era pentru ambitie, nu, era doar o placere la care indiferent de costuri (materiale si fizice) nu doream si nici nu intentionam sa renunt. Era placerea mea si ma facea (pe moment) sa ma simt bine. Zilnic si la fiecare tigara aprinsa imi treceau prin cap toate motivele logice si pline de talc pentru care ar fi fost recomandabil sa renunt la "ocupatie", dar degeaba, asta nu imi scadea din utilitatea marginala a fiecarei tigari si nici nu doream sau intentionam sa imi doresc asta in viitorul previzibil, astfel incat imi continuam placerea de a "trage insetata din tigara" ori de cate ori imi ofeream ocazia.
      Pentru mine a fuma era un ritual neimpartasit in intregime nimanui vreodata - primul fum din orice tigara avea un gust aparte, urmand ca fiecare din celelalte "respirari" sa isi evoce propria aroma. In functie de gustul de fond (poate mancasem inainte o lamaie, o prajitura, un covrig sarat sau un gref) obtineam un gust-efect diferit pe care il savuram ca pe nimic altceva. Uneori imi luam masa pentru tigara pe care stiam ca o voi fuma dupa aceea, uneori mancam sarat tocmai pentru ca mancasem prea mult dulce si imi era dor de aroma de fum-sarat, alteori ma culcam cu gandul ca ma trezesc dimineata si imi beau cafeaua alaturi de doua tigari. Superb gand de inceput de noapte. Imi placea sa ma joc cu tigara in mana, sa o alint, sa o mut de la stanga la dreapta si invers, sa fac norisori ... Ah, si imi aduc aminte de gustul tigarii iarna, un anotimp in care fumul, in contact cu aerul rece, capata o aroma dulceaga deosebita. Iar de placerea de a simti combinatia olfactiva de parfum si fum de tigara sau mirosul de fum al degetelor "gazda" nici nu mai zic, delir, m-as fi mirosit non-stop. Nici o tigara - nici macar cele fumate rapid din maxim patru fumuri adanci - nu era irosita, mi se parea ca imi bat joc de mine daca permit asta.
      Tigara era, dupa cum se vede, un soi de modus vivendi, o moda, o imbinare de stil vestimentar cu stil atitudinal. Da, a sti  sa fumezi este o atitudine. Si nu dezaprob nimic mai puternic decat surogatele de prost gust, adica papitoii si pitipoancele care fumeaza "for fun, decat la chefuri". Sunt genul de oameni care nu merita tigari, ci chistoace intre ochi.
      Viata a facut sa-mi "pice" in mana (a se citi "mi-a fost inmanata cu rabdare si cele mai bune intentii") cartea (un pdf. din care am citit prima pagina si am lasat-o balta, considerand-o o alta porcarie literara pentru viciosii secolului) si ulterior audio book-ul lui Alan Carr "The easy way to give up smoking". Aproape imediat ce l-am primit, am inceput sa ascult din el, dar minunea nu a durat prea mult, vreo 20 minute, si acestea usor scremute si din respect pentru ca eram insotita de persoana care mi l-a dat cu intentii bune. "Hai, asculta, ca nu ai nimic de pierdut" si eu gandeam "Mda, in afara de timp, nu am ce pierde, corect". Ulterior m-am apucat de altceva pentru ca stilul cartii nu era unul dintre cele mai placute: tehnica autorului este, printre altele, sa te faca sa te simti prost pentru ceea ce esti ca fumator. Deci nu numai ca nu intentionam sa ma las de fumat, dar sa si stau sa ma faca unul albie de porci pentru asta mi se parea putin cam mult. Asa ca daca s-ar putea pune praful pe un fisier, ar fi facut-o cu varf si indesat in toate lunile in care l-am lasat balta. No bun, si se face ca venise o zi, mai exact o dupa amiaza fericita, in care nu aveam ceva important de facut in casa si pentru lucrurile importante nu aveam chef ... so, am decis sa ma pun pe ascultat pe principiul corect, de altfel, ca "nu aveam ce pierde". Plus ca vroiam sa fac ordine in calculator si sa sterg ce era inutil. Si am inceput "lectura" audio. Daca ma intrebati pe mine, toata cartea este o insiruire tristo-veselo-enervanta de lailai-uri adevarate si plictisitoare. Cu alte cuvinte, cartea aduce la suprafata lucruri spuse pe sleau si fara acoperisuri sau demnitati false cu privire la ce are de pierdut un fumator, dar nu este inovativa, oricine cu putin bun simt si realism putand face oricand exact acelasi lucru. Lucrurile spuse acolo insa raman adevarate.
      Am cateva teorii cu privire la strategiile de baza uzitate intelept de carte, printre care:
-psihologia inversa
-pironirea de scaun si aruncarea cu invective in "vinovat" cu un disclaimer de tip "dar nu trebuie sa te lasi acum"
-puterea exemplului
-analogia
-instaurarea fricii
-amagirea (vezi "nu te lasa de fumat cat timp citesti aceasta carte")
-intimidarea
     Folosindu-ma pe mine drept exemplu, pot spune cu mana pe inima ce a functionat in cazul meu: frica (nu degeaba am convingerea ca frica sta la baza tuturor actiunilor omului). Atat! Restul, apa de ploaie. Dar nu irelevante! De ce? Pai pentru ca atata vreme cat am ascultat pledoaria pentru non-fumuri stateam cuminte pe scaun (sau faceam pauze "radiofonice" si fumam) si ma aratam complet indiferenta fata de enumerarea cu chemare a arsenalului de argumente profund logice, cu un "whatever, dude" lung pe fata. In sinea mea - de atunci dar si de luni de zile deja - doream sa doresc sa ma las de fumat dar nu insistam energetic si motivational pe asta. Asa ca stateam tolanita pe scaun si ascultam. Pana cand am ajuns la ultimul capitol al cartii, foarte scurt, si dupa care m-am gandit "Wow, asta a fost tot?!! Mai vreau! Cum adica s-a terminat?" Am ramas interzisa de faptul ca nu se produsese nici cea mai mica modificare structural-comportamentala in creierul meu. Undeva in sinea mea doritul de a dori sa ma las se simtea profund si iremediabil tradat de faptul ca nici macar aceasta carte despre care se spune ca a facut zeci de mii de oameni sa se lase de fumat nu a avut efect. Nu am facut, altfel, nici un pas in directia renuntarii la aceasta placere, si acum tocmai statusem timp de cateva ore (!! si nici macar la initiativa mea!!, sa vezi aici orgoliu ranit... ) atenta la cum mi-au fost enumerate cu voce tare toate posibilele argumente logice care ar fi putut convinge un om normal (dar motivat!, atentie) sa se lase de fumat. Nimic nu a functionat. Puteam la fel de bine sa ascult imnul Romaniei pe repeat, ar fi avut exact acelasi efect.
      Rezultat? Om fiind, mi s-a facut frica ca nu m-a convins nici un argument uman.
      Plus ca in dorinta de a ma lasa, imi pusesem toate bazele in aceasta carte, stiind ca motivatia mea nu era suficient de puternica. Dar se pare ca fost :).

     Si da, am o mare problema cu faptul ca nu exista spatiu public inchis - si nu ceainarii - in care fumatul sa fie interzis si ca astfel, sunt nevoita sa ma orientez pe socializarea in strada.

3.7.12

Categorii

19:45. Ies de la birou rupta-n doua dupa o zi lunga si plina de evenimente. Desi cald afara, faptul ca imi puneam la miscare fundul tabacit de o zi intreaga de stat jos ma consola si imi alina gandul ca aceasta va fi o seara ratata din punct de vedere social. Asa ca mergeam cu pasi grabiti inspre casa, bucuroasa de libertatea de avea doua picioare, doua maini, doi ochi si o minte neobosita. Inaintand usor durdulie (ca deh, in ultimele saptamani am mancat ceva mai mult decat de obicei) si semeata, ma intalnesc pe contrasens cu trei indivizi absolut perfecti insotiti de un catel. Nu, nu erau specimene de sifoniere lucrate la sala, erau pur si simplu exemplare masculine extrem de reusite.  Si mergem noi asa, unii spre altii, urmand sa constat ca punctul oficial si fara de voie de intalnire era acelasi supermarket: eu cu scopul cumparaturilor pentru masa de seara (tin la dodolosenia mea, se pare) si ei cu scopul asimilarii unei portii zdravene de malt. Cainele probabil era deja mancat. Ne vedem de treaba printre rafturi, si ce sa vezi, ne intalnim si la casa, avand merindele puse pe aceeasi banda derulanta. Cool, imi zic, admirandu-le toate cele, si gandindu-ma ca uneori trec zile bune si nu vad asa ceva, pentru ca acum universul sa ma doboare vizual cu un trio-vedeta. Asa. Deci li se scaneaza berile si ies din magazin - moment in care mi-am regretat alegerea de a lua zeci de produse - cine naiba vrea avocado in momente din astea; unde mi-o fi fost capul? 
Ies din magazin, luandu-mi gandul de la cei trei, merg, merg si la un moment vad in dreptul meu cainele care ii insotea. Ma intorc usor speriata - mi-e teribil de frica de caini, pot fi si pechinezi for what I care - , vad ca este insotit de trioul impecabil, si ma linistesc mergand mai departe.
Aud: 
tip 1: "tare draguta tipa, nu?"
tip 2: "mai, da, dar mie oricum imi plac femeile in general"
tip 3: "mai, eu zic sa mergem un pic mai incet,  o sa zica dupa aceea ca o urmarim. nu vedeti ca are 16 ani?"

ZBANG!!! Cat?! Primul instinct a fost de revolta, apoi de a spune cu voce tare si cu zambetul pe buze "multumesc, papusel, super compliment" pentru ca apoi sa ajung la ganduri mai pasnice si sa rationalizez categoriile de barbati din viata mea:
categoria 1: cei care nu ma abordeaza pentru ca ma cred minora si nu vor instante de judecata
categoria 2: cei care au idee de cum sunt (insa nu ma cunosc) dar se tem sa imi vorbeasca (ii intimidez, conform zicerilor lor din momentele tardive, in care oricum nu mai aveau ce pierde spunandu-mi-o)
categoria 3: cei pentru care reprezint o prezenta feminina obisnuita
categoria 4: cei care mi-au vorbit
De departe prefer si voi prefera mereu categoria 4. Dar asta nu inseamna ca sunt lipsite de roluri extrem de importante si celelalate categorii care pentru moment fac parte din randul celor pe care as vrea sa ii aliniez la zid si sa ii elimin :)

2.7.12

cu imaginatie

Poate fi deloc greu sa identifici o randuiala intr-un aparent nimic ... sau sa gasesti un tipar in haos.