26.3.12

Nichita

"Dragii mei, feriţi-vă să aveţi dreptate prea repede, prea devreme, ca să aveţi la ce visa..."

23.3.12

Soldul unei ore si jumatate

Asa. Carevasazica azi am fost la banca. Operatiune - da, este adevarat ca daca spui mai des niste cuvinte ti le aproprii in limbajul curent foarte usor si nu denota ca ai un IQ superior :) - care imi displace profund pentru ca nu-mi place sa stau la cozi, nu-mi place sa trebuiasca sa vorbesc despre lucruri pe care refuz sa le invat din cauza aversiunii fata de un sistem degenerativ ("banking"-ul &Co) si nu-mi place sa fie nevoie sa imi explice cineva ceva ca la prosti. Dar asta e situatia, uneori poate ca esti nevoit sa fii si batut in cap raportat la anturaj. Pentru mine exacta asta s-a intamplat azi. Si aceasta din nevoie, altfel in veci nu ma prindea cineva pe scaunul dintr-o sucursala bancara. Mi-am deschis un cont curent. Pentru un cunoscator, chestiunea asta suna simplisim, pentru mine insa, dar mai ales pentru domnisoara draguta foc si cu rabdare de fier pentru a-mi explica cum e cu dobanzile, comisioanele, tranzactiile, transferurile, descoperitul de cont (intre noi fie vorba, un termen mai putin babesc pentru overdraft nu gaseau?) s-a dovedit a fi ceva destul de anevoios. De ce? Pentru ca saraca si draga de ea, mi-a explicat - mecanic si intr-un ritm ultra-rapid, dar si-a dat silinta si o apreciz pentru asta - cum e cu optiunile de deschidere a contului asa cum i-as explica eu unei batrane de la tara cum e cu mistery shopping ori taxa de raft in comert sau cu swap-ul pe risc de creditare in finante. Pentru ca asa suntem unii din noi, daca vedem banul in mana credem in el, daca il vedem scris pe foaie sau agatat de un cod PIN nu stim ce sa zicem (vezi criza financiara pe instrumente derivate; asa ca noii, astia batuti in cap raportat la mediul din sucursala bancii avem o scuza buna raportata la un mediu mai larg :) ). Dupa ce draga de ea mi-a explicat si ras-explicat lucrurile, parea ca in final am ales o varianta, decat ca doar parea, realitatea dovedindu-se a fi fost crunta. Pentru ea. Pentru ca dupa ce toate teancurile de hartii fusesera printate, semnate de mine, semnate de ea si stampilate, am ales alt pachet mai avantajos pentru mine dar care fiind explicat fugitiv si cu mult mai putin aplomb decat variantele cu comisioane, mi-a fost scapat din vedere. Si desi mi-am cerut scuze pentru nehotarare, i-am sugerat ca nu mi-a pus la dispozitie toate alternativele posibile care ar fi facut mult mai usoara alegerea si care ar fi scurtat considerabil timpul petrecut impreuna vineri dupa-masa. I-am rapit mult timp dar macar sper, desi nu stiu inca sa folosesc tehnica actuala, ca am ales ce este mai bine pentru mine. In definitiv, oricat bun simt si empatie as avea pentru angajatii oricui, doar nu mi-oi dori sa platesc anual comisioane doar pentru a usura munca unui consultant pe operatiuni pentru persoane fizice, nu?

15.3.12

Muzica

      De ce imi place muzica? Pentru ca iti creeaza stari din cele mai diverse si pentru ca ea insasi este un rezultat al trairilor emotionale pe o axa de la emotia-congelator pana la febrilitatea maxima.
      De ce imi place muzica? Pentru ca vine cu ritmuri speciale pentru cand simti ca viata iti apartine sau pentru cand esti convinsa ca nu iti vei gasi niciodata o ancora fixa, pentru cand simti haul si pentru cand iti vine sa fugi unde vezi cu ochii ... si sa nu te mai uiti inapoi, pentru cand simti ca te incearca limitele si tu le incerci pe ele sau pentru cand simti ca esti exact in locul in care iti doresti sa fii. 
      De ce imi place in mod special muzica? Pentru ca are capacitatea de a oferi ritmuri care sa intre, pe rand, in fiecare din categoriile de mai sus.

Indignare personala

      Nu sunt nici un vehement, nici un sporadic urmaritor al emisiunilor realizate de postul de televiziune Antena 3 asa cum nu imi manifest nici in mod inversunat si nicidecum ocazional aprecierea pentru prezentatorul emisiunii Sinteza Zilei. Ieri, intrucat cu o zi inainte nu am avut dispozitia pentru a urmari editia care l-a avut ca invitat pe actualul prim-ministru, M.R Ungureanu, alegand, in consecinta, sa imi petrec timpul altfel, am fost surprinsa a constata reactiile media (incluzand aici si Facebook) vehement defaimatoare la adresa modalitatii in care domnul Mihai Gadea i-a facut fata invitatului sau. In linii mari, i se reprosa acestuia incapacitatea de a se ridica la nivelul gramatical-sintactic al ideilor primului ministru, lipsa de logica in exprimare, imposibilitatea intelectuala de a veni cu intrebari pe masura raspunsurilor de care este capabil domnul Ungureanu. Intr-adevar, istoric vorbind, au existat situatii in care domnul Gadea putea, din punct de vedere emotional, sa faca fata mai bine unor situatii limita (spun "limita" intrucat lipsa de pudoare si vadita lipsa de prezenta civica sau bun simt ale reprezentantilor prezentei puteri politice sunt proverbiale in fata unui ochi neingradit ideologic), dar in ciuda acestui fapt m-am gasit foarte curioasa de adevarul aprecierilor rautacioase la adresa sa. Asa incat am decis sa imi formez propria impresie cu privire la cum a decurs dialogul intre cei doi. Si am urmarit emisiunea.
       Ce pot spune despre discutiile domniilor lor este ceva ce deja am opinat in cyber-spatiul public, si anume: un discurs coerent, cursiv, politically corect si arogant precum cel al domnului M.R.Ungureanu nu tine loc de competenta guvernamentala, asa cum deturnarea atentiei de la probleme cruciale prin inferente (non)logice demne de DEX sau de compendii morfo-sintactice nu tin loc de raspuns. Cu bolile si administrarea defectuoasa a unei tari nu se face filosofie de budoar. A fost o emisiune din care (toata) media nu a reusit sa treaca dincolo de oratoria unui non-raspuns de lemn care astfel nu a facut decat sa-si atinga scopul! Asa se castiga adeptii, prin imagine politica, pentru ca apoi sa ne intrebam de ce este nevoie sa emigram.
      Da, sunt profund indignata de micimea intelectuala si de incapacitatea senzoriala a unor oameni declarati si dovediti a fi culti, vizavi de o mostra clara de manipulare prin discurs si de retorica asupra marelui  si oratoric-omniprezentului NIMIC. Sunt din nou dezamagita de felul in care intelectuali, oameni de marca, reprezentanti ai societatii civile proveniti din randul unor ONG-uri reputate se dovedesc inutili in a face o analiza realista a unui discurs care, desi fluent si flegmatic, a fost complet lipsit de substanta dorita a fi fost subliniata  si adusa in dezbatere publica de un act jurnalistic valoros.
      Cel putin ma bucur de un lucru: de faptul ca am posibilitatea de a-mi forma singura parerile, in locul adoptiei musai-cu placere a unora profund debusolate.

12.3.12

B.T.E.

{Boli cu transmitere emotionala}


mai grave poate decât cele transmise sexual
sînt bolile de cuplu din plan emoţional
care se transmit şi dor la fel de tare
ca cele, mă scuzaţi, dintre picioare

tristeţea, de pildă, ai văzut? se ia imediat
indiferent de precauţii, chiar din aerul expirat:
e suficient ca el să vină c-o mină trist-acasă
şi simţi deja cum ţi se scurge zâmbetul sub masă

lenea e o altă maladie al naibii de contagioasă:
o sâmbătă fără vreun plan şi umple-ntreaga casă
din living, prin debara, până hăt! în dormitor
particule de lene plutesc în aer leneş şi se lasă pe covor

apatia e şi ea perfidă, nu ştii când te-a cuprins
fiind favorizată, ca şi lenea, de-un televizor aprins
mai e bacteria rutinei pe care o purtăm în noi cu toţii
şi la un moment dat erupe, şmirgheluind orice emoţii

dulcegăria, manifestată prin exces de hi hi hi, sufleţel
mi, mi, mi, pusy, ursuleţ, ciorbiţă… ca orice zăhărel
te amăgeşte cu noi diminutive prinse în al iubirii buchet
până-ntr-o zi, când aflaţi că relaţia suferă de diabet

dar cea mai cumplită, indiferent de anotimp,
e perfida, nedreapta, incurabila lipsă de timp.


preluare ivcelnaiv.ro

11.3.12

Joc de suma zero?

Nu. Pentru ca desi nu se poate juca decat in doi, "dragostea e o luptă între două suflete şi între două trupuri în care uneori nu e nici un învingător, alteori nu e nici un învins."*


*O.Paler

10.3.12

Regrete (sau nu)

      Am citit recent un articol interesant despre puterea regretului. Nu ma surprinde ca nu am  avut niciodata regrete asa cum nu ma surprinde ca sunt de acord cu ideea de baza a articolului, aceea ca desi unele lucruri nu se intampla asa cum ne dorim, este mai util si mai eficient sa trecem mai departe, sa nu ramanem incremeniti in proiect.
      Nu ma declar a avea experienta de viata fara numar, dar cea pe care o am m-a facut sa realizez ca nu intotdeauna ne dorim ce este mai bun pentru noi, chiar daca in momentul dorintei maxime avem impresia asta. Momentul in care constatam faptul acesta este mult ulterior ne-intamplarii a ceea ce ne-am fi dorit, mult ulterior supararii de moment, mult ulterior durerii simtite si traite ca urmare a supararii si ne-intamplarii. Si chiar daca vine atat de tarziu, totusi vine si iti da in cap spunand "ai vazut? baga la cap!". Acesta ar fi argumentul unu. 
      Argumentul doi este teoria costului de oportunitate in economie care cuantifica valoarea sansei sacrificate in detrimentul alegerii facute. Rezum aici un exemplu clasic: presupunem ca mergi la film, platesti un bilet de 10 lei si la cateva minute de la inceperea filmului constati ca nu iti place.
      Ai doua varianta de a actiona, ambele insa fiind subsumate costului irecuperabil de 10 lei al biletului:
          1. te ridici si pleci, considerand ca nu merita sa pierzi mai mult (timp, nervi, frustrare ca nu faci altceva) decat ai pierdut deja (cei 10 lei)
           2. stai si te uiti pana la final, gandindu-te ca daca tot ai platit biletul macar sa beneficiezi de tot ceea ce iti ofera - nu stii niciodata unde te poate duce* - plus ca daca ai gandi conceptual, ar fi ca si cum banii aferenti zonei de film pe care ai alege sa nu o vezi ar fi ca si aruncati pe jos intentionat (nu doar irositi fara voie).
      Ghiciti pe ce varianta merge teoria economica. Acesta ar fi, deci, argumentul doi.
       Functie de propriul nivel intelectual si functie de piramida nevoilor personalizata stilului nostru de viata si relationare pot afirma ca suntem datori noua insine cu incercarea atingerii fericirii. Orice ar insemna asta, pentru fiecare inlantuire genetica dintre noi. Ma gandesc, deci, mai departe si incerc sa gasesc parghiile prin care iti urmezi calea, visul, dorintele. Si nici una dintre ele nu aproba existenta si, mai rau, persistenta! regretului. Acesta ar fi argumentul trei.
      Din punerea cap la cap a celor trei argumente de mai sus consider ca atitudinea proclamata in articol este mai mult decat binevenita tuturor celor care stau  incremeniti in proiecte, in dureri surde de ficat si cu mintea incetosata de ceea ce este posibil sa fie doar ceea ce cred ei ca isi doresc.

      Mă întreb, totuşi, de nu cumva amintirile ajung să fie o capcană. Mai devreme sau mai târziu, am sfârşi prin a obosi să descoperim mereu că nu mai suntem ce-am fost... Nu pot găsi în ele decât cauze, explicaţii. Or, eu aş avea nevoie de altceva. Într-un deşert, probabil, nu te uiţi în urmă. Ce să vezi? Vântul ţi-a şters, deja, urmele. Privirea caută, stăruitor, orizontul, în faţă, unde, pe nisipul fierbinte, tremură o nălucire care te poate stimula să speri. Un pustiu nu e niciodată fals. El minte doar pentru a te încuraja să mergi mai departe, ceea ce face din amăgire ceva vital. (O.Paler)


*recunosc faptul ca personal m-am uitat la niste filme de doi lei dar care aveau cate o replica memorabila asa incat, macar din perspectiva aceasta, timpul nu mi-a fost integral irosit, ba mai mult, m-am simtit usor iluminata :)

8.3.12

Women being women


Despre secrete si igiena suferintei

      Cred că am descoperit secretul femeilor. Nu vreau să mă hazardez, ştiu că unii şi-au dedicat vieţile acestui scop şi tot s-au înşelat, dar trebuie să vă povestesc.
      Ideea de pornire – care nu era nici pe departe atât de uimitoare precum concluzia la care aveam să ajung – mi-a venit uitându-mă cum îmi cresc fetele. Văzându-le tot mai mari, asistând la transformările lor miraculoase, apoi adăugând puţin context şi raportând acest amestec la evoluţiile unor femei mature pe care le cunosc, am înţeles că noi, bărbaţii, trăim într-o uriaşă minciună, un fel de “orbul găinii” la scară istorică.
      Să-i spunem “orbul avansului”. (Iar aici e necesară o paranteză: cititoarele acestui text trebuie să ştie că, în general, bărbaţii, cei maturi şi normali, se evaluează relativ corect ca “sex”, ca “gender” – cum se zice mai nou -, şi nu-şi imaginează că le-ar fi superiori femeilor, luate tot în general: pur şi simplu consideră că există femei foarte deştepte şi femei proaste, harnice şi mai puţin, generoase şi egoiste ş.a.m.d.).
      Revin cu o încercare de definiţie: “orbul avansului” este convingerea, de bună seamă greşită, prin care băieţii-mai-apoi-bărbaţi, începând din copilărie sau cel târziu din perioada pubertăţii, se situează pe ei înşişi cam la acelaşi nivel de înţelegere a vieţii cu fetele-mai-apoi-femei de vârsta lor.
      E o inerţie pe care bărbaţii n-o confruntă niciodată cu adevărat şi în care femeile îi lasă să se complacă, nu din viclenie, ci pentru că, după cum vom vedea mai departe, nu are foarte mare importanţă. (Un alt motiv, dacă mă gândesc mai bine, este că femeia ştie cât de afectat ar fi orgoliul oricărui bărbat care ar avea această “iluminare”. Aşa că păstrează lucrurile neatinse, de dragul armoniei.)
      Care e “avansul”? Şade zilnic în faţa ochilor noştri şi totuşi îl ignorăm. Când sunt mici, băieţii aleargă, ghidează maşinuţe şi elicoptere, împuşcă inamici imaginari, trag, împing, dărâmă, răstoarnă. Între timp, fetele de vârsta lor cresc păpuşi. Ele nu se joacă, ele se pregătesc.
      Mai apoi, odată cu dictatura hormonilor, băieţii se bat, vor să transpire, să-şi descarce energia, fac sport, înjură, sunt duri, încep să fumeze, se adună în găşti şi râd de fete. Dar nu e râsul lor. Pentru că, în acelaşi timp, mai sârguincioase, dând impresia că ar fi plictisitoare pentru că îşi văd de treabă, fetele-mai-apoi-femei nu fac decât să descoasă realitatea peste tot pe unde-i prind vreun capăt deşirat, prin explicaţii de la adulţi sau şuşotind între ele: ce înseamnă o relaţie, cum e să te săruţi, hihi, dar să faci dragoste, şi de ce băieţii nu-s preocupaţi de aceste probleme, chiar dacă, oricum, unii dintre ei sunt drăguţi.
      Avansul e deja semnificativ. Băieţii au pierdut startul şi abia după ce vor trece de 30 de ani se vor mai apropia – sau vor crede că s-au apropiat – de gradul de conştienţă al fetelor-mai-apoi-femei. Când ei au 10 ani, de fapt au 6, iar ele 12, când ei ajung la 14, sunt doar de 12, şi ele bat spre 18, iar când fac 18, ele au deja 24.
      Mental şi mai ales emoţional: despre asta e vorba în avansul femeii. Priceperea, vederea, asimilarea a ceea ce contează, a ceea ce rămâne din viaţă după ce o scuturi bine pe fereastra eternităţii. Şi fata-mai-apoi-femeie are puterea de a nu profita de acest avans decât pentru un ţel comun, aşteptându-şi mereu colegul de clasă, tovarăşul de joacă, prietenul pe care îl ţine de mână, adolescentul cu care face dragoste, tânărul cu care se mută împreună, soţul căruia îi dăruieşte copii, bunicul alături de care visează nepoţi, aşteptându-l continuu să recupereze, să crească, să se coacă, să tot vină din urmă, să asculte glasul subtil al pământului, să vibreze, să vadă departe, să fie atent cu ceilalţi şi cu ea. Să înţeleagă.
      De unde îi vine această putere, această ştiinţă, această răbdare? Nici ea nu ştie. Asta ar putea fi compensaţia, contragreutatea, “răzbunarea” inocentă şi nemeritată a bărbaţilor pentru “orbul avansului”.
     Femeile sunt deţinătoarele timpului. Acesta e marele secret şi mica revelaţie pe care am avut-o tot gândindu-mă la vălul care ne înconjoară pe noi, fiii, fraţii, iubiţii, soţii, taţii, unchii şi bunicii lor, ai fetelor-mai-apoi-femei.
      Timpul nu este nici o a patra dimensiune, cum ne spun fizicienii, nici un tipar transcendental înnăscut, cum a scris un filosof. Timpul este cea mai de preţ comoară a femeii, cu care ea se naşte şi din care ne dăruieşte şi nouă, băieţilor-mai-apoi-bărbaţi.
      Îl primim de la mame, când ne nasc, şi numai ele ştiu cum pritocesc nouă luni sperând că timpul fiilor lor nu poate fi altfel decât măreţ şi consistent. După aceea vin fete cu obraji sfioşi şi adaugă ba câte un minut-două, ba, uneori, ore întregi de mărinimie. Căci timpul primit la naştere nu e niciodată suficient şi se mai şi strică dacă nu torni zile proaspete peste el.
      Iubitele ni-l transfigurează şi ni-l fac strălucitor. Ne umplu inimile şi buzunarele cu mii de secunde nemuritoare şi ne blindează cu un scut de aparentă veşnicie. Iar noi nu ne gândim deloc că n-au nici ele tot timpul din lume şi am vrea, inconştienţi, ca buzunarele de clipe să nu ni se mai golească şi inimile să ne bată la fel, întotdeauna.
      Dar ele au o soluţie şi pentru asta. Simt, cu mult înaintea noastră, că un copil le-ar reface rezervele împuţinate. Şi atunci se petrece un alt miracol: universul lor se divide ca o celulă şi fiecare dintre cele două universuri nou născute are un timp al său, ca la începuturile lumii. De aceea lumea nu are cum să moară.
      Fetele-mai-apoi-femei se pregătesc, aşteaptă, descos realitatea, se fac frumoase şi iubesc pentru că ele şi numai ele cunosc valoarea timpului. Se nasc cu el şi-l percep viu până în unghii şi până la vârful fiecărui fir de păr. Aşa se explică şi că simt când merită să aştepte şi când nu are rost să-l piardă: nu e totuna cui îl dăruiesc. E rostul lor pe lume. Eternul feminin e timpul. Noi suntem doar spaţiul.


      Am fost părăsit şi am văzut bărbaţi părăsiţi de femei. Sunt convins că motivele pentru care o femeie iese dintr-o relaţie sunt aceleaşi cu cele pentru care bărbaţii fac acelaşi lucru. Dar felul în care părăsesc femeile, asta-i altă poveste…
      Cele mai multe dintre femeile pe care le-am văzut părăsind un bărbat au făcut-o cu o demnitate aproape ritualică. Când o femeie se ridică şi pleacă dintr-o relaţie, în jurul ei se face o vreme tăcere. E ca şi cum n-am mai înceta să ne minunăm, din nou şi din nou şi din nou, că o fiinţă înzestrată cu atâta răbdare şi fineţe poate tăia nodul gordian dintr-o dată, cu hotărâre şi cu sânge rece.
      Când suferă într-o relaţie de cuplu, femeia e asemenea dragostei din Epistola către Corinteni: 
“toate le suferă, toate le crede,
 toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.
      Dar, ca şi dragostea, ea “nu cade niciodată”. Sau aproape niciodată. Când ajunge la capătul răbdării, când o ultimă picătură umple paharul, revolta ei e spectaculoasă. Şi e aşa pentru că, de cele mai multe ori, se revoltă în cunoştinţă de cauză. Nu bănuie, ci ştie că nimic, dar absolut nimic n-ar mai fi mers în acea relaţie. Pentru că ea, cel puţin, i-a dat toate şansele. În această certitudine îşi găseşte şi tăria şi hotărârea şi sângele rece.
      În urma ei rămân un bărbat încă năucit de ce i s-a-ntâmplat şi un număr de privitori impresionaţi de ceea ce au văzut. Dar ea nu mai vede lucrurile astea, pentru că, după ce-a spus ce-a avut de spus, rareori mai priveşte în urmă.
      Spre deosebire de ele, noi nu suntem aproape niciodată atât de consecvenţi. Noi putem părăsi dintr-o toană, dintr-un chef, dintr-un capriciu. Şi ne putem împăca la fel. Chiar şi când ne mutăm cu periuţă de dinţi şi cu bagaje într-o nouă relaţie, ni se pare că nu ne separă de cea veche decât o uşă închisă cu clanţă. Refuzăm să vedem că, pe partea cealaltă a uşii, cineva aşază temeinic cărămidă peste cărămidă.
      Alt lucru extraordinar este că, în vreme ce noi abia anticipăm suferinţa care va urma, femeile trăiesc această suferinţă în chiar clipa în care pun punct. Pentru un bărbat, despărţirea este, nu de puţine ori, energizantă, pentru că ne pansează orgoliul sau ne potoleşte setea de schimbare. Pentru femei, este depresogenă. Fie că sunt părăsite, fie că părăsesc, ele resimt despărţirea ca pe o violenţă. Şi este cu atât mai impresionant să le vezi găsindu-şi puterile de a trece peste această auto-mutilare în numele binelui propriu pe termen lung.
      Chiar şi când sunt părăsite, cele mai multe femei îşi găsesc resursele pentru a deveni, din obiect, subiect al acţiunii. Tocmai pentru că bărbaţii sunt rareori consecvenţi în hotărârile lor de cuplu, unele femei percep abandonul ca pe cel din urmă abuz şi se consideră îndreptăţite să fie ele cele care au ultimul cuvânt de spus. Acel “Eşti sigur că asta vrei?” nu e nici maliţios, nici ironic.       
      Este ultima şansă pe care o dau relaţiei înainte de a apăsa, la rândul lor, frâna. Pentru că ele ştiu că atunci când se vor opri o vor face definitiv. În vreme ce noi ne amăgim de fiecare dată că va mai exista un “va urma”.
Până şi monopolul expresiei “a-i da cuiva papucii”, care vine dintr-o eră sexistă în care universul casnic le era arondat, sugerează că îndeletnicirea asta e una în care femeile încep alineatele, iar nouă nu ne rămân decât notele de subsol.
      Când o femeie spune că partida de sex a fost atât de jalnică încât i-a dat nefericitului papucii e cu totul altceva decât atunci când un bărbat aflat într-o situaţie similară spune că i-a chemat repede un taxi. El chiar i-a chemat un taxi şi e foarte posibil să-i mai dea un sms din când în când în nopţile când alcoolul funcţionează ca scuză pentru pierderea memoriei de scurtă durată. Ea n-a avut niciodată papuci în casă şi, după ce-a plecat, i-a şters numărul din memoria telefonului.
      Nu încerc să spun că noi suntem mai superficiali. Cred că, pur şi simplu, sunt noţiuni cu care voi vă simţiţi mai confortabil şi cu care noi încă nu ne-am împrietenit destul. N-am jucat baschet cu “definitivul” când aveam 14 ani. Şi nici nu l-am scos la bere în facultate.
      E adevărat că nu ştim “să dăm papucii” ca lumea, dar plătim pentru asta cu vârf şi îndesat. Voi aveţi o igienă a suferinţei, doliul după o relaţie are la voi un început şi un sfârşit. E spectaculos şi intens, dar la un moment dat se termină. Am cunoscut femei devastate fizic, social şi psihic de încetarea unei relaţii, femei care şi-au întors o vreme viaţa cu susu-n jos, care s-au pedepsit practicând auto-abuzul sau abstinenţa, care au întors spatele lumii sau care şi-au trimis destinul în recreaţie. Dar cele mai multe s-au reîmpăcat după o vreme cu ele însele, şi, după ce au închis uşile şi ferestrele deschise spre hău, şi-au văzut de viaţă.
     Bărbaţii trebuie să se lupte cu o educaţie care interzice tristeţea (“un bărbat adevărat nu plânge niciodată”), aşa că cei mai mulţi suntem condamnaţi la o suferinţă cu intermitenţe, rareori la fel de intensă ca a femeilor, dar care nu se mai termină niciodată.
      Un bărbat adevărat se poate trezi că suspină la nunta unei foste chiar şi când e la braţ cu iubirea vieţii lui (“uite ce-am pierdut…”) sau îşi poate întrerupe lamentaţia după cea mai frumoasă femeie din lume, care tocmai l-a părăsit, ca să-i facă avansuri primei necunoscute (“nu se ştie niciodată…”). În vremea asta, voi vă vedeţi de ale voastre. Şi mergeţi mai departe.

preluari integrale (Mihnea Maruta, Dragos Bucurenci)

6.3.12

(Ne)siguranta si (in)certitudine

      De cand am fost mica - nu doar din amintiri si constiinta de sine, dar si din povestirile celorlalti - am preferat instinctiv si celular sa stau mai retrasa, sa aleg introspectia, sa ma bucur de liniste la umbra propriei mele persoane. Asa mi-a placut, asa imi place si probabil asa va continua sa imi placa. Simt ca atitudinea introvertita este o caracteristica a personalitatii mele de care nu ma plang si cu care nu ma laud. Este ceva ce ma defineste si nu mi-e teama sa o folosesc :). 
      Dincolo insa de aceasta sfera de manifestare a sinelui exista zona sociala a mea si a fiecaruia dintre noi, exista restul lumii fara de care am ajunge niste pustnici si izolati nu doar intre patru pereti ci si neuronal. Fara sa vrem relationam, comunicam, ne transmitem emotii si pareri, luam contact si devenim constienti unii de altii. Cel putin o parte din noi. Cei care pot. Cei care reusesc sa nu vada in asta un chin de zi cu zi, cei care nu simt ca fac rabat de la propria lor viata pentru un dram de socializare in masa.
      Si eu o practic, desi nu de putine ori mi se pare un chin teribil (referindu-ma aici la situatiile impuse de viata, nu la status-quo-ul pe care mi-l aleg singura). O practic de nevoie si din dorinta de a-mi asigura confortul si siguranta singuratatii in care ma regasesc. Asa ca daca fac un scurt calcul merita toata tarasenia pentru a-mi pastra cat mai nestirbita zona din mine din care ma hranesc. Insa, desi inclinata inspre solitudine, nu pot sa nu observ transformarea halucinanta pe care a luat-o viata de zi cu zi: peste tot e galagie, toata lumea imparte aerul cu toata lumea, daca nu ne uitam in ochii cuiva admiram un ecran de calculator, mobil sau iphone, la locurile de munca nu este doar incurajata, ci chiar impusa munca in echipa, birourile nu mai sunt separate ci deschise astfel incat toti sa nu cumva sa ratam vreun aspect important al vietii colegilor, scolile promoveaza grupurile de joaca existand riscul pentru ca cei care nu agreaza nativ acest lucru sa fie considerati autisti si introdusi in programe de medicatie ... observ cu tristete cum se reclama din toti rarunchii viata la comun, spiritul gregar si baia de multime, lipsa autonomiei sau a intimitatii, adica medii tipice oamenilor extrovertiti mult mai de natura sa alieneze individul decat ocazionala introspectie sau constiinta de sine.
      Multi dintre noi, inclusiv eu, nici nu realizam cand si cum ne traieste viata si cum ne ignoram cumva cu buna stiinta propriile obiceiuri si propriile tabieturi la care renuntam de dragul lor sau pentru ca asa se face si mai ales, pentru ca simtim nevoia sa ne dovedim atat noua insine cat si celorlalti ca putem si noi, cei introvertiti, sa fim indrazneti si curajosi, reusind astfel, aproape reflex, sa ne negam pe noi insine.
      Ma intreb cate idei geniale, indraznete sau revolutionare au provenit de la oameni care isi urlau viata incontinuu. Consider ca introvertitii sunt oameni foarte valorosi - par diferiti ori ciudati pentru ca aleg singuratatea societatii, deci aleg cealalta varianta care insa statistic ajunge la o treime - care insa sunt pusi pe fuga de mediile moderne de comunicare si relationare in care, pentru a supravietui, cumva ni se cere sa ne dovedim capacitatile in fata unor necunoscuti si astfel fiind nevoie sa invatam sa fim carismatici, draguti, simpatici, sociali.
       Si atentie, nu vorbesc aici de timiditate, inteleasa drept teama de judecata sociala, ci de o pura introspectie ca atitudine in fata stimulilor exteriori. Atat. O atitudine in care credem, care ne face retrasi si cumva parte din lumea celor care nu cuvanta si care intalneste oprelisti din partea "celorlalti" atunci cand incercam sa scoatem cate un sunet. Nu o data mi s-a intamplat sa aud un "de la tine auzim ceva azi?". Si ma blochez pe loc. De multe ori m-am gandit dupa aceea ca am parut o salbatica, o ciudata, o de pe alta lume si mi-am facut mustrari de constiinta. Ca sa ajung apoi la ce stiam deja: nu asa ne incurajeaza cineva sa vorbim, prin bascalie de duzina!
       Vulnerabilitatea nu este slabiciune, ci reprezinta expunere, risc emotional, nesiguranta, combustibilul nostru de zi cu zi si in definitiv, este cea mai autentica forma de asumare a curajului si constituie fundamentul inovatiei, al creativitatii si al schimbarii.
      Rusinea nu este vina, pentru ca in timp ce prima se axeaza pe individ (sunt rau/ imi pare rau, sunt o greseala), cea de-a doua se axeaza pe comportament (am facut ceva rau/ imi pare rau, am facut o greseala). Rusinea este mereu puternic legata de adictii, depresii, violenta, suicid, alimentatie defectuoasa in timp ce vina este mai mereu invers corelata cu acestea! Pentru a evita instrainarea unii fata de ceilalti avem nevoie de empatie, ca antidot la rusine. Daca am face un exercitiu de imaginatie pentru a vedea rusinea intr-un ghiveci, atunci udand-o cu cele trei elemente "hidratante": secretomanie, tacere si judecata, ea va creste exponential. Daca insa am uda-o cu empatie, cu acele cuvinte cheie "si eu", nu va supravietui.

      Ce ne tine, pe unii din noi, departe de conexiunea si empatia cu ceilalti este teama ca nu suntem meritorii fata de acea conexiune. Prin comparatie, oamenii care simt ca merita au in comun o trasatura clara: au curajul* de a fi imperfecti, au compasiunea de a fi buni cu ei insisi si apoi cu restul si au autenticitate fiind dispusi sa renunte la cine credeau ca trebuie sa fie pentru a fi ei insisi. Toate trei sunt absolut necesare in conexiunea cu ceilalti. Si mai au ceva in comun:  au acceptat cu deschidere propria lor vulnerabilitate, crezand ca ceea ce i-a facut vulnerabili i-a facut sa fie si frumosi, i-a facut sa nu simta ca se stirbesc daca spun mereu primii "te iubesc", daca fac lucruri fara a avea nici o garantie sau daca investesc intr-o relatie care e posibil sa mearga sau nu. Au crezut si cred in continuare ca atitudinea aceasta este fundamentala.
     Dar vulnerabilitatea are o trasatura foarte importanta de care este bine sa tinem cont: este duala. Este si baza fricii, a rusinii, a sentimentului de lipsa de merit dar si punctul de pornire al bucuriei, al creativitatii, al dragostei si apartenentei.
      Traim intr-o lume plina de vulnerabilitati pe care alegem sa le amortim. Partea proasta, insa, este ca nu putem face asta in mod selectiv, cu toate vulnerabilitatile. Emotiile negative pe care am dori sa nu le mai simtim se amalgameaza cu cele pozitive din care, fara sa vrem, ajungem sa amortim in aceeasi masura. Atingem punctul in care ne simtim deprimati si cautam un sens, un scop in viata, simtindu-ne din nou, vulnerabili. Si?  Avem o spirala. Psihologii sustin ca etapa urmatoare este sa tranformam incertitudinile in certitudini ... ce era odinioara "este posibil sa fie adevarat" se transforma in "eu am dreptate; taci din gura!" Cu cat devenim mai vulnerabili cu atat ne este mai frica si cu atat mai mult ajungem sa invinovatim** imprejurul nostru si in final, sa ne amagim ca astfel ne auto-perfectam. Ne prefacem chiar ca actiunile noastre nu impacteaza pe nimeni din jurul nostru in loc sa ne asumam responsabilitatea pentru ceea ce facem sau pentru cine suntem.
      Este posibil ca tot ce trebuie sa facem sa fie sa ajungem la concluzia "eu sunt suficient" pentru a ne opri din urlat si a incepe sa ascultam. Pe cei din jur. Si sa ii lasam si pe ei sa ne asculte. Iar daca nu ne invita sa vorbim, sa o facem oricum. Si sa relationam. Normal. Si fara pripa sau constrangeri.

*nu indrazneala! (cuvantul "curaj" provine din cuvantul latin care inseamna "inima" si a avut initial sensul de om care arata cu inima deschisa cine este
**in cercetarea psihologica, invinovatirea este modalitatea de a transfera durerea si disconfortul 

Nota: cateva idei sunt preluate din B.Brown

5.3.12

O practic, deci stiu

Sarcasmul este cea mai sincera forma de flatare.

Coduri de bare cu halat

Ieri, printre altele, eram in trecere prin fata hotelului Radisson de pe Calea Victoriei unde am intrat urmare a anuntului unui targ de locuri de munca pe tematici medicale. Din curiozitate am ales sa imi petrec 10-20 minute in incinta acestui hotel pe care am avut, astfel, ocazia sa il vad si din interior. Dragut, dar nu extraordinar. Ma rog, nu asta are importanta. Targul era in a doua parte a sa, dar totusi expozantii erau la locul lor in timp ce cautatorii de joburi misunau pe holuri si prin salile in care se tineau conferinte tematice. De fapt targul s-a dorit a fi ocazia perfecta a firmelor sau spitalelor din strainatate (Austria, Belgia, Danemarca, Suedia, Norvegia, Germania, Franta etc) de a racola (da, termenul e perfect) medici si studenti la medicina romani.

De ce ne vor vesticii? Pai din cateva motive simple:
- pentru ca medicii romani sunt mult mai bine pregatiti decat majoritatea personalului medical de la ei
- pentru ca pentru ei este gratis sa ne aiba (nu platesc nimic pentru scolarizarea noastra)
- pentru ca pentru ei un salariu de 1000 eur pentru un rezident, 2500 eur pentru un medic obisnuit sau 7000 eur pentru un specialist reprezinta maruntis.

De ce merg ai nostri? Din alte cateva motive simple:
- pentru ca sistemul de sanatate romanesc, odata absolvita o facultate, nu ii primeste cu bratele deschise
- daca totusi le face loc, o face la salarii mizere din care nu se vor putea niciodata intretine singuri
- pentru ca salariul de 7000 eur pentru un specialist este mana cereasca pentru nivelul nostru de trai (chiar si raportat la nivelul de trai pe care urmeaza sa il aiba acolo).

De ce acest principiu este pagubos pentru statul roman? Din aceeasi serie de motive simple:
- pentru ca scolarizarea unui student de medicina il costa 7 ani de zile
- pentru ca  din acest cost nu recupereaza absolut nimic (ar fi recuperat investitia printr-o amortizare rapida daca ar fi pastrat in sistem proaspatul absolvent)
- pentru ca ramane cu neprofesionisti care vor face o munca precara ce va antrena costuri de "mentenanta" medicala tot mai mari (pe principiul spiralei inflationiste) care in final vor duce la o stare de sanatate si mai precara in randul romanilor
- pentru ca desi balanta transferurilor (pentru banii transferati din strainatate rudelor ramase in tara) se va repercuta pozitiv in balanta de plati nationala, este foarte posibil ca modelul de consum al acestora sa se regaseasca in aceeasi traiectorie paguboasa a banilor repatriati de "capsunari": adica un consum care nu produce nimic intern.

Din toate cele trei categorii de motive simple, alaturi de auzitul in treacat al cuvintelor unui suedez "A, ok, and are you husband and wife? Yes. Perfect, we have a complete mobility program for young families" si revolta fata de ademenirea cu care vin statele civilizate sa ne prezinte cum ne vor ei binele, am iesit din hotel cu regretul pentru faptul ca si daca ne-ar fi vorbit urat tot ne-am fi dus la ei.

4.3.12

Truth being told

Why can't we just be kids for a lifetime?
Because life gets in the way.
Why do we, at some point, start acting like children again?
Because from that moment on, it doesn't anymore.

Whether we like it or not, we are ment to find complete and genuine fulfilment in an unmarred of prejudices, reason, commitments and any other kind of constraints state of mind. Not being freed of all of them, we can only be, at most, consciously happy. That is, for the ones who know what I am talking about, slightly drunk :).

3.3.12

Nevoie

De ce sa te plac pe tine, cel care citesti aceste cuvinte? De ce te-ar placea cineva? Pentru ceea ce esti? Pentru ceea ce vrei sa pari? Pentru ceea ce nu reusesti sa ascunzi desi te straduiesti, sau pentru ceea ce lasi intentionat sa se releve vederii celorlalti sub masca unei neatentii calculate?

Truism ignorat

Ajuti numai pe cineva care, chiar cand nu mai poate, vrea!

(Ibsen)

Lucian Blaga

Cand esti prea mult singur, te instrainezi si de tine insuti. Te regasesti, devenindu-ti familiar, cand esti cu altii.

Curaj de primavara

Cosmar

Azi noapte am visat ca mi-am uitat geanta intr-un taxi. Cand mi-am dat seama de asta taxiul plecase si am simtit ca si cum mi-am lasat intreaga viata pe afurisita bancheta din spate a unei masini prafuite care habar nu are cine sunt dar totusi ma are ca musafir-prizonier. Cumplita senzatie, absolut cumplita. Principial. De nedescris. Si nu pentru ca sunt femeie si am o geanta/ poseta in si cu care imi duc existenta, ci pentru ca  am , ca oricine, simtul posesiei fata de ceva personalizat. Mda, un cosmar, deci, si senzatia ca cineva poate dispune dupa buna-i voie de cine esti tu.

1.3.12

Rebus

-Ea iubeste si el nu. 12 litere.
-Cum se termina?
-Se termina ca de obicei. Eu plang.

Cand faci diferenta


Stim ca dincolo de orice subiectivitati the beauty is in the eye of the beholder.

Asa cum stim ca pentru a fi deosebit este nevoie de trei lucruri:
- sa fie altii mai putin deosebiti decat tine, pentru ca doar prin comparatie cu ei poti fi considerat astfel - conditie necesara si suficienta
- sa stii tu ca esti special - in conditiile in care reusesti sa te mentii in sfera celei mai putin subiective obiectivitati, desi chiar si o astfel de apreciere sta in relatie cu o minima comparatie cu cei din jur.
- sa acaparezi piata unui consumator de nisa care sa te vada pe tine si numai pe tine ca fiind special - si aceasta fiind o conditie necesara si suficienta

Dincolo de aceasta succinta matematica, esti special pentru ca:
- esti pur si simplu special? Nu, am stabilit ca pentru asta cineva trebuie sa fie sub tine.
- altcineva te considera special? Da, aici nu e intotdeauna nevoie de comparatie, e nevoie de un delick in sufletul celui care te priveste
- doar tu te consideri special? E cam trista treaba, dar uneori suntem singuri cu noi insine

Concluzie: esti special fie cand tu sau altcineva va considerati special. Cu alte cuvinte, nu conteaza niciodata restul lumii atunci cand vrei sa stii cine esti cu adevarat. Doar atat ca iti este mai usor sa iti dai seama de asta cand esti tinut putin de mana.

Buna ziua. Va contactez...

...pentru postul vacant de om care traieste.

Da. Poti astepta cu zilele, cu lunile, cu anii pentru ca jobul vietii tale sau macar jobul potrivit perioadei in care esti sa iti apara in cale si cand apare sa te timorezi, emotionezi si sa ... blow it.

Of, da, viata e scurta atunci cand stii sa o traiesti frumos si rareori trenurile revin in aceeasi gara. La fel cum penalizarile pentru neatentie nu intarzie de multe ori sa apara.

Ma enerveaza cumplit cand imi constientizez greselile (pentru ca da, povestea cu "nu exista raspuns gresit" exista doar scriptic). Da, corect, identificarea lor si invatarea din ele este utila si de natura sa ofere satisfactii, insa DOAR in momentul in care vei fi fost deja in momentul de a pune in practica aceste invataminte. Atunci, da, iti zici uitandu-te la cer "ce bine ca am patit asta mai demult!". Dar pana atunci, zaci in chinuri gandindu-te "of, daca nu spuneam prostia aia" sau "de ce aleg eu sa fiu sincera in loc sa dau raspunsurile pe care le asteapta?" sau "ce a fost in capul meu?" sau "de ce nu imi intra in cap ca lucrurile sunt mai simple decat par?"

Oricat de teama ti-ar fi de responsabilitatile presupuse de un nou angajament si oricat de mult ti-ai dori sa iti atingi limitele asumandu-ti-l, nu poti decat ca intr-un moment sincer cu tine insuti si in care stii cat poti oferi sa te rezumi la speranta intr-o ... aliniere a planetelor care sa duca la o noua sansa pentru tine.