29.2.12

De ce? De-aia.

Este cea mai legitima intrebare.
Este cel mai legitim raspuns comod.

      Si cand, ma rog, ajungi in pozitia ingrata de a incalca legile crezand ca ai dreptul la a intreba "de care de-aia?" si mai ales, ai dreptul la un raspuns care sa-ti fie in mod necesar pe plac?
      Cand? Simplu. Cand totul devine serios si complicat. Si ilegitim. Pentru ca in lipsa simplitatii incetam a mai fi copiii pentru care tot universul este o necunoscuta si care isi incep fiecare intrebare cu "de ce?". Ma intreb daca mai este cineva intre noi, astia trecuti de anii adolescentei fecunde in nelinisti, care sa mai aiba vreo secunda senzatia ca lumea mai are secrete fata de el. Da, buna intrebare, nu cumva avem senzatia ca totul ni s-a revelat demult, ca le cam stim pe toate? Cati dintre noi mai dam glas anamnezei sufletului gingas care in locul privirii apasatoare de acum emana, demult, tare demult, curiozitate si ghicitoare? Prea putini. Pentru ca prea multi ne-am acutizat hibele si angoasele si am facut din ele stalpi care, precum tija mentine dreapta tulpina ficusului, ne sustin coloana vertebrala.

De ce? 
Nu pentru ca putem.
Nu pentru ca nu mai stim sa fim atfel.
Nu pentru ca nu avem timp.
Ci pentru ca suntem ilegitimi precum este usturoiul de import intr-o tara care are cu duiumul.
Adica "De-aia".

Delikatessen

de tentatie este bine sa fugi suficient de incet incat sa te poata prinde, pentru ca nu vad cum ai putea avea parte de un DELIR intr-o rutinanta ordine si disciplina

Cosulete de linte cu guacamole

Si de-aia nu suntem, noi, femeile, barbati

ca sa putem scoate, din cand in cand, asemenea vorbe :)


And by the way, I have never faked a sarcasm in my life!*



*preluare

28.2.12

Socoteala lirica


nefericirea, matematic vorbind

este intervalul de dinainte
să îți lipești corpul gol de al meu
reunit cu intervalul de după
ce îți lipești corpul gol de al meu




matematica iubirii

tu ai doi ochi
eu am doi ochi
împreună avem patru ochi;
introducem cei patru ochi
în urna relaţiei noastre,
amestecăm bine
apoi, fără să ne uităm,
ha, ha, ce glumă bună -
oricum n-ai ochi când iubeşti,
extragem fiecare doi ochi.
Probabilitatea de a căpăta înapoi
fiecare, cele doua puncte de vedere iniţiale
este de douăzecişicinci la sută;
rezultă că este şaptezecişicinci la sută probabil
ca după iubirea noastră
să nu mai vedem lucrurile la fel;
ceea ce era de demonstrat.



preluare texte ivcelnaiv.ro

Plinul existential

care este ratiunea de a fi a plinului?
sa se consume?
sa se regenereze apoi?
sa se mai mentina putin pentru ca apoi sa dispara?
sa fie oare ca plinul la masina, il faci, il folosesti (in alte scopuri) pentru a-l reface?
cred ca da
si mai cred ca plinul nu este un scop in sine, ci este precum banul, un mijloc.
plinul nu vad a exista pentru a dainui, ci pentru a fi exersat in functie atat cat se poate urmand ca ulterior declinului sau sa fie readus pe pozitii. pentru noi sau vechi scopuri.

Golul existential

ca daca nu ar fi, nu s-ar povesti
si daca nu s-ar povesti nu am avea subiect de conversatie
si daca nu am avea subiect de conversatie am uita sa fim sociali
si daca am uita sa fim sociali ne-am animaliza
si daca ne-am animaliza am fi instinctuali
si daca am fi instinctuali nu am sti ce sa facem cu ratiunea
si daca nu am sti ce sa facem cu ratiunea am irosi-o
si daca am irosi-o ne-am autolimita cerebral
si  daca ne-am autolimita cerebral ne-am sugruma imaginatia
si daca ne-am sugruma imaginatia am ajunge la rutina
si daca avem rutina ... atunci moartea a marcat un gol rasunator vietii.

27.2.12

cuvant

Interesant termenul in spaniola pentru "logodna".
Compromiso.

Da, tu, proaspatul logodit, esti oarecum compromis in fata celor care se gandesc la tine dar nu au avut sansa de a fi fost alesi.
Are sens.

Si totusi ...

      Am avut, am si cred ca voi avea mereu o problema cu adusul in sfera publica a intimului. Consider ca ceea ce tine de noi insine trebuie sa isi mentina procentul majoritar in spatele usilor inchise atat din respect fata de noi insine cat si din respect fata de cei din jurul nostru. Personal nu vad de ce as asculta smiorcaielile celor care vad prin verbalizarea lor un mod de viata, sau de ce m-as smiorcai eu in fata unora care sub masca superficialitatii isi afiseaza stropii unei empatii gretoase de budoar.
      Una din manifestarile nou devenit publice, chiar trendy, if I may add :), si care cred eu ca este bine sa ramana in spatele chiar usilor inchise ale dormitorului este poza profesionala a femeii insarcinate in peste sapte-opt luni. Sau a copilului nou nascut alaturi de mama tocmai trecuta prin chinuri, dar vadit fericita de rezultat. Sau a sotilor goi. Inteleg frumusetea acestei manifestari asa cum inteleg si actul artistic in sine. Este chiar posibil sa ma bata si pe mine gandul de a ma expune public astfel, in cazul in care m-as gasi in fata unui astfel de cadou divin. Sunt convinsa ca in momentul in care intregul trup este inundat, atat la propriu cat si la figurat, de sentimentul si bucuria maternale sa vrei sa impartasesti absolut totul cu intreaga lume, orice retinere palind instantaneu in fata fericirii plenare. In aceeasi categorie de emotii poate intra si indragosteala si fiorul amorului care pare fara de final. 
      Desi reclam putin mai multa intimitate, trebuie sa recunosc faptul ca ori de cate ori vad o femeie insarcinata proaspat pozata profesional, privirea imi ramane pironita pe imaginea ei; ma incearca un blocaj psiho-somatic pe care nu are sens sa il explic aici si care nu ma lasa sa dau click pe altceva. Ma farmeca. Si ma paralizeaza mental. Nu doar poza in sine cat ce sta in spatele ei si in interiorul subiectului pozat. Si cu privirea astfel blocata, mintea nu are decat sa o ia in galop intru imaginatie si fior.
      Asa ca m-am gasit nu demult comentand pe facebook in dreptul imaginii unei prietene*, de pe vremea cand era insarcinata, astfel: "Nimic mai frumos pe lumea asta decat trioul: un cuplu care respira reciprocitatea frumusetii in doi, petalele unei flori in evolutie si o femeie insarcinata." Si cred in continuare cu tarie in acest mesaj. Asa cum cred si faptul ca unele lucruri trebuie sa ramana in dormitor.  Probabil insa ca in functie de personajul care apare in aceste cadre lucrurile dintr-o data se nuanteaza si prind un nou contur. Concluzie: totul este relativ. Dar parca a mai ajuns cineva, in secolul trecut, la teoria asta nu? Asa ca iaca-ta-ma, din nou, neinventand nimic dar parandu-mi-se ca spun lucruri noi :)

*draga mea, daca ajungi pe aici, afla te rog ca ti-as comenta din nou pozele cu aceleasi cuvinte si poate cu altele si mai si... minunate cadre :)

26.2.12

O coincidenta ...

... sau doar o intamplare? Dar ce mi-e una, ce mi-e alta?
Mi-am adus aminte acum vreo jumatate de ora ca nu mai beau ness de ceva timp, de aproape un an de zile. Eram impatimita (pe atunci inclusiv de fumat), ma culcam seara pentru nessul si tigara de dimineata.  Acum sorb dintr-o ceasca apatica orz prajit, amagindu-ma ca este tot ceea ce am vrut de la prima ora a diminetii. Nu e rau, sa fiu sincera, dar nici tot aia. Si ma intreb de ce am renuntat, pentru ca aritmiile de suflet am invatat, treptat, sa mi le tin in frau. O fi fost de vina pupilele-mi care incepeau sa vorbeasca cand emotiile se chinuiau sa imi stabilizeze corpul. Da, asta cred ca a fost.

25.2.12

Profitabilitate

      Uneori ma intreb ce este mai important, sa cunosti mai degraba lista lucrurilor care te fac nefericit sau a celor care te pot face fericit?
       Teoretic este mai "rentabil" sa o cunosti pe a doua pentru ca ai ca aliat un sentiment extrem de puternic: speranta. Insa, din pacate, aceasta nu poate intotdeauna sa contrabalanseze nemurirea pe care o presupune finalitatea primei liste.
      Putin complicata viata ... in special pentru cei care aleg sa si-o complice suplimentar :)

Ce n-a vazut Parisu' :)

Cine n-a murit de placere poate sa ma sune sa-i explic cum e in Rai :)

Carevasazica: banane, lamaie, oua, zahar, vanilie, faina, praf de copt, ulei, banane deshidratate, stafide, ciocolata. Moi, pufoase, fragede si crocante in acelasi timp. Intr-un cuvant, perfectiune.

24.2.12

Schimbare de macaz de sine

      M-am intalnit nu de mult timp cu o fosta prietena pe care nu o mai vazusem de peste zece ani de zile si pe care mi-a facut o deosebita placere sa o revad. Si depanand amintiri si vorbind despre prezentul fiecareia dintre noi, am ajuns sa o amintim pe o alta fosta prietena comuna despre care m-a intrebat daca mai stiu ceva. I-am spus ca nu am mai tinut decat foarte fragmentat legatura cu ea si ca nici nu intentionez sa o fac in mod special din cauza unui eveniment neplacut petrecut cand eram adolescente si care pe mine m-a lamurit pentru totdeauna in privinta ei. Raspunsul ei a fost "da, neplacut, dar totusi atunci aveam toti 17 ani".

      Si am stat sa ma gandesc daca intr-adevar sunt o intoleranta notorie care pe baza unui eveniment - fie el aproape dramatic - judeca pentru restul vietii o persoana. Si mai mult decat atat, sa fie oare posibil ca unele dintre trasaturile care par a fi fost definitorii pentru fiecare dintre noi, candva, la inceput de drum prin viata, sa ramana in noi pana la final, chiar daca sub masca unei aparente revizuiri de comportament? Daca fiind copii am manifestat rautate fata de cei din jur, asta inseamna ca ramanem, intr-o oarecare masura, malitiosi, gelosi ori ranchiunosi pentru tot restul vietii? Daca am fost dragutii de pe lume cu prietenii nostri asta ne face sa fim la fel si peste douazeci de ani? Daca am enervat pe toti care ne-au fost alaturi cand nu stiam inca ce inseamna viata, ne-am pastrat oare aceeasi propensiune pentru a-i scoate din minti pe cei care accidental interactioneaza cu noi? Oare daca ne faceam rau cand eram mici - vezi la unii copii muscatul degetelor pana la sange, in ciuda evidentei dureri - ne pastram aprehensiunea de fericire si tendinta autodistructiva cand suntem majori?
      Opinez ca oamenii se schimba intotdeauna si mereu, in functie de anturajul in care se invart, in functie de cum le este influentata identitatea de catre stimulii exteriori lor insile si de normele societale in care ajung sa traiasca. Daca vreunul din noi ajunge sa traisca intr-o societate in care vrea sa integreze si in care este la moda purtatul rochiilor gogosar, atunci in mod automat va prelua aceasta vestimentatie pana la punctul in care va ajunge sa creada ca niciodata nu a gandit altfel. La fel cum niciodata un papuas care vine sa traiasca in Norvegia nu va umbla pe strada la fel de gol, nestingherit si plin de belciuge si culori pe tot trupul ca in tara sa natala. Deci da, dincolo de pavaza care captuseste sufletul si mintea noastra, ne putem modifica felul de a fi in societate, dar nu de a fi in general, pentru ca suferinta, placerea de a trai, durerea, duritatea in comportament, nesimtirea ori teama de nou nu se invata, iar ceea ce a prins la un moment dat samanta in sinea ta va starui.
      Totusi nu cred ca sunt o intoleranta notorie daca eu consider ca speranta in modificari de sine este desarta. Pentru ca voi continua sa cred - pana la proba contrarie, adica probabil pentru totdeauna - ca oamenii nu se schimba ci devin mai mult aceeasi.


Cand dai...

"Când dai, la început dai din ceea ce ai, apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce ești."

22.2.12

OOOOOOOOOf!

cat de enervante sunt momentele acelea de lene, de sictir, de non-chef de viata sau dorinta pentru ceva bun dar rau pentru tine, momentele acelea in care faci ceva ce in  mod normal ti-ai interzice dar alegi ca temporar sa te eliberezi de comparatia cu cei peste nivelul tau la care de altfel aspiri si iti justifici actiunea de moment prin comparatia cu cei de sub tine.
si hai ca atunci cand o faci inca e in regula, tentatia e la cote magice si resimti aproape instant utilitatea ... dar ce chin este s-o constati dupa!
cat regres in momentele acelea, dar cat de monotona si mecanica devine viata fara regres...
cred

I am

I'm a woman.
I don't know what I want.
But I can get mad if I don't get it.
 


preluare

Uneori se confunda

Cum iti dai seama daca iti este dor de cineva anume sau daca iti lipseste senzatia de a nu fi singura?


Am ajuns, nu pentru prima data, la concluzia ca intre cele doua stari ca reprezentare a dorului exista o lina foarte fina, similara celei care desparte iubirea de ura, din pricina careia uneori caram dupa noi oameni pe care de fapt nu ni-i dorim neaparat alaturi.

Imi dau cu parerea: daca exista in sufletul tau un gol in care se potriveste o singura privire, atunci lucrurile ar trebuie sa fie clare. Daca exista in sufletul tau un gol in care se potriveste orice chip care respecta niste parametri clari, lucrurile ar trebui sa fie la fel de clare.

Nu este obligatoriu sa ii permitem vietii sa fie grea cu noi.


Avortul unei procupari firesti

Asa cum povesteam anterior, mersul pe strada in Bucuresti in perioada aceasta poate fi o adevarata provocare. Azi a fost o noua zi in care mi-am asumat-o si m-am facut una cu asfaltul intr-un mare stil. M-am prabusit de la incredibila inaltime de 1.58 ca si cand as fi avut doi metri - pe principiul sunt 10 grade afara dar se simt doua. In fine, mergeam eu gratios prin Amzei, cand uitandu-ma in sus cand uitandu-ma in jos si colac peste pupaza, vorbind la telefon. Si ha-ha-ha, hi-hi-hi, ma hahaiam, ma sfatosam si clampaneam cu aparatul la ureche, reusind insa a ma concentra la drum suficient cat sa vad razele soarelui reflactandu-se intr-o portiune sticloasa de asfalt inghetat care imi era exact in drum. L-am vazut, am constientizat clipa ce va veni dar pentru ca uneori am senzatia ca parerile mele sunt indubitabile si pentru ca si ceilalti sa ajunga la concluzia asta au nevoie de intreaga mea atentie, am lasat in plan secund zona de gheata pe care urma sa calc. Iata-ma deci fata in fata cu inamicul, jumate in aer jumate pe sol, si in final cazand destul de neplacut pe noada, coate si putin pe spate. M-am dus ca o mamaliga proaspat luata de pe foc si care inca nu s-a inchegat. Imediat dupa impactul cu solul am constientizat miscarea involuntara si cumva fireasca a capului de a cadea spre spate - senzatia a fost de proaspata omleta encefalica. Cand mi-am dat seama de ce s-ar fi putut intampla m-am bucurat nespus gandindu-ma ca inertia fizicului a facut ca bunoara coatele mele sa aterizeze exact unde trebuie tocmai pentru a evita un impact mult mai neplacut care putea sa se produca. Mobilul imi zburase vreun metru mai incolo, imprastiindu-se in multe zari. S-a mai dus dracului o noua demonstratie de forta a propriilor pareri. Atunci mi-am adus aminte de faptul ca anticipasem un asemenea eveniment si m-am simtit ca in bancul cu politistul care se plimba pe strada, vede in fata lui o coaja de banana si se gandeste "of, iar o sa cad". Mda, asta e. Si asta e la modul general. Si in viata cealalta, a cazaturilor simbolice. De foarte multe ori vezi ce urmeaza sa se intample, dar maruntisuri de moment te fac sa ignori toate semnele care pot anunta un dezastru. Sau daca nu un dezastru, cel putin un eveniment care are toate probabilitatile sa te dezechilibreze suficient cat sa iti intarzie putin viata si care sa iti zdruncine mintea.

21.2.12

Gustari

Este genul de croncăţea din care mananci pana te strici.
Salvarea in fata unui astfel de pericol este faptul ca nautul se decojeste cam anevoios (cel putin pentru rabdarea mea). Dar merita.

naut, ulei de masine, marar, oregano, rozmarin, usturoi, curry, boia dulce, boia iute, susan, suc de grapefruit. deci da?

20.2.12

Pieton autohton

Ok, de parca nu ar fi suficient ca oricum sunt o impiedicata si acolo unde este drumul drept exista si cel mai mare risc de a cadea, dar este si iarna. Am zis eu mereu ca e bine ca nu cad de la inaltime mare, dar tot nu am scapat de cateva neplaceri cu fracturi, entorse, intinderi si alte belele. Si n-ar fi o problema daca lucrurile nu ar sta cam asa: dincolo de proverbialele anunturi printate pe foi A4 si puse pe sfori in chilotei transparenti si care misuna prin tot centrul vechi al Bucurestiului avertizand "Atentie, cade tencuiala!" si cu care fara sa vreau si fara sa comentez prea mult, m-am obisnuit, si mai mult decat atat, m-am autoeducat astfel incat atentia mea care trebuie sa fie majora cand merg pe strada sa se distribuie corespunzator uitatului pe jos si celui pe sus, dar acum s-a adaugat trotuarul imbracat in gheata sticloasa. Aluneca de zici ca nu-i adevarat. Ma rog, cumva fac fata presiunii de a merge pe trotuar (nu pe sosea). Dar apare un nou obstacol care dubleaza atentionarile deja postate pe peretii cladirilor de patrimoniu (sau nu): "Atentie, cad turturi!" Este o nebunie generala din punctul de vedere al perimetrelor incadrate de sfori pe care stau agatate coli de cerere cu anuntul anterior mentionat. Practic un trotuar clasic, fara gheata, fara atentionari de nici un tip si fara masini parcate pe el a devenit demult ceva rarisim. Si acum stau in dubiu, unde naibii sa ma uit intai: la turturi, la picioare, la tencuiala sau sa nu intru in masini? Imi vine sa iau autorizatie de la primarie pentru un matru patrat, undeva langa un perimetru "securizat" si sa imi agat de gat o pancarda cu "mai cred in Creanga, dar nu si in prostia omeneasca" sau sa tip la cineva, oricine "ia dracului o scara si reteaza turturii in loc sa te apuci sa legi sfori sau sa printezi foi". Se poate si fara scari in unele locuri, pentru ca exista geamuri de la care se poate ajunge imediat la stresinile de care atarna imense pericole de gheata. Dar ma dezumflu imediat pentru ca imi aduc aminte ca este putin mai greu sa misti un deget si este mult mai usor sa te "asiguri" impotriva oricaror plangeri printr-o simpla foaie.

Iata, pe scurt, slalomul hibernal bucurestean de care va vorbesc:
-trotuare foarte inguste, acolo unde exista
-"Atentie, cade tencuiala!"
-"Atentie, cad turturi!"
-gheata cumplita si pe alocuri, pentru ca ingustimea trotuarului sa fie certa, sunt mormane de zapada lasate sa se topeasca pentru cand da ghiocelul
-neatentia mea si semi-calcatul in strachini.

Incerc de multe ori sa imi fac traseul astfel incat sa merg pe unde s-au betonat stalpisori* si pe unde masinile nu mai pot parca, dar daca nu tre' sa merg pe acolo mi-e mai greu sa zbor :(. Da, stiu, imi merit soarta. Daca n-am masina...

Recunosc insa ca ma bucur incomparabil mai mult de iarna decat amaratii comozi care stau in masini pe la semafoare si prin ambuteiaje si care sub nici o forma nu vor sa le pice rangul mergand in doua.

*semn ca solutii exista, daca se vrea

19.2.12

E chiar banal

Cat de simplu este principiul interfonului "Formati codul apartamentului cu "00" in fata apartamentelor cu o cifra si cu "0" in fata celor cu doua cifre. In caz de eroare apasati X "
Ce tare! Cu o astfel de solutie salvatoare se lasa loc pentru oricate retusuri "X"-uri este nevoie.

Ce bine ca viata si interfonul de bloc fac parte din universuri principiale diferite. Si in acelasi timp, ce pacat!

Finalitate?

      Exista niste ratiuni de ordin religios care bag de seama ca imi scapa. Presupunand ca toata populatia globului s-ar converti la crestinism, budism, iudaism sau orice forma religios-recognoscibila, care ar mai fi rolul pe pamant al preotilor? Am tine-o intr-o slujba continua de dimineata pana seara, o slujba inaintea si ulterior careia va alterna "Multumim, parinte!" si "Doamne ajuta!"? Bun, sa presupunem ca raspunsul ar fi "da". Intreb "pana cand?" Probabil s-ar opina ca ar urma un mai amplu razboi religios decat cel care se poarta, mai mult sau mai putin la vedere, in prezent. Bun, presupun, tot prin absurd, ca ar rezulta o singura credinta religioasa triumfatoare, globala. In afara oricarei ratiuni conspirationiste si deci pornind de la prezumptia bunei credinte a preotilor de azi (tot prin absurd) as intreba: "Asa, si?"
      Nu, exclusa intentia mea de a ataca ori aduce vreo atingere clerului, dar ma intreb ce exista dincolo de aducerea lui Dumnezeu pe pamant, printre oameni?

Contact "pupilar"

      Am vazut astazi cei mai senini ochi pe care i-am zarit vreodata si pe care sper sa-i mai vad peste ani, in oglinda. Era privrea omului matur incaruntit de vreme dar proaspat inmugurit de viata, era privirea intelepciunii supreme care a identificat corect culoarul pe care destinul doar ni-l sugereaza timid. Era privirea unei femei la vreo optzeci - nouazeci de ani care emana multumire, intelepciune si implinire. Era privirea care mi-a soptit: doar atunci nu te infioara moartea si viitorul previzibil cand stii ca ti-ai trait sincer si normal, conform propriilor crezuri, fiecare varsta la timpul ei, cand stii ca ai incercat sa faci tot ce te-a tentat si tot ce te-a imbiat si consecintele au fost pe masura faptelor, cand stii ca surprizele au fost mereu bine primite in casa ta asa cum tu, la randul tau, ai oferit surprize altora, cand stii ca ai invatat tot ce s-a putut si te-a interesat ori in scop personal ori pentru a transmite mai departe, cand stii ca ai facut totul personal alaturi de persoana iubita despre care stii ca a facut totul său personal cu tine si cand stii ca te tine in viata mai ales faptul ca este posibil ca dincolo de ea sa fii lasat singur(a)...dar numai pana la alaturarea intru nefiinta a celei/celui pentru a carui privire continui sa te trezesti cu bucurie dimineata. 
      Asta mi-au aratat ochii doamnei de azi, a carei mimica mi-a disparut, cred, in secunda doi. Dar privirea...oh, privirea ... este din categoria celor care staruie.

17.2.12

Necrolog

Stiti trecutul? Partea aia din el care nu are ce cauta in viitor, dar pentru care te uiti din cand la cer si multumesti pentru pildele sale si pentru ca l-ai trait atunci si nu mai tarziu? Stiti voi, trecutul ala de trebuia sa nu mai rasufle? Ala din care nu mai ramai decat cu amintiri neplacute? Ala caruia ii pusesei pecetea ca merita sa moara in chinuri? Sa se otraveasca din el insusi pana isi da duhul? Ei bine, stiti cum e sa iti bata exact trecutul asta la usa?
Ca dracu'.
Este exact ca atunci cand iti vine sa vomiti: incepe cu senzatie de acru, apoi da navala.
Dureri de cap, vertij, durere in gat, senzatie de arsura, durere de ochi si tample, ce mai? chin.
Exista solutie: astepti sa treaca, mananci putina paine prajita, bei ceai, dormi putin si gata.

Apoi continui sa traiesti gandind "mama lui de trecut!" si avand exact senzatia pe care o ai cand te trezesti dintr-un cosmar: usurare ca viata ta e in alta parte.

16.2.12

Iubire


Urlet surd

Uneori imi vine sa zac intr-un colt de camera si pur si simplu sa urlu



OBSERVA-MA!
NU ma mai ignora, te rog!!

NU te mai fa CA NU exist!

Heeeeeeeeeeei! 
Inceteaza IN A-MI face rau! Sau in a nu-mi face ... nimic!


Ma ai, de ce nu intelegi ca ma poti avea oricand. Totul e sa ma lasi sa vin.

Vino INAPOI! Te rog, vino inapoi la mine!

Ha! "De ce te uiti la mine cu ochii astia goi si incerci sa-mi spui ca tot ce fac e prost, ca ar trebui sa-mi schimb viata mea din nimic in ceva mai bun, in ceva mai bun, in ceva mai bun..." 

REDA-MA tie!



Apoi las ochii in pamant, rapusa de proiectia schimonosita a chipului meu in oglinda.
Sau imi ridic privirea inspre cer, acceptandu-ma.




"Pe mine, mie, reda-ma!"

Parsiv

Atat de mult sa simtim nevoia sa auzim si sa traim ceea ce ne dorim dintotdeauna incat sa ajungem sa viciem, sa micim, sa tragem dupa noi, coruptii emotionali, sentimentul suprem? Fericirea nu se discuta, nu se crede, nu se imagineaza, nu este subiectiva, nu suporta nuante ori grade de comparatie si nu este niciodata "asa si asa". 

"Credeam ca sunt fericit" este, pentru cei care o spun, dovada ca au vazut ceva ce nu era acolo; adica au imaginat. Si fericirea ii lasa, nu le spune niciodata "nu-mi lua numele in desert", nu le reproseaza ca o asociaza cu momente confuze din viata lor. Ii lasa a crede ce doresc, le arata prin intermediul altora cum se manifesta ea atunci cand intr-adevar isi are locul, si peste timp le aduce aminte de real. Daca vrea. si mai ales daca ii este permis.

Ma intreb daca fericirea se invata. Primul impuls este de a raspunde cu un NU categoric,  pe fondul convingerii ca ratiunea de a fi si completitudinea unui sentiment vin in momentul in care cineva il traieste. Atunci sentimentul devine. Dupa aceea imi inchipui momentul extinctiei tuturor energiilor negative si tuturor gandurilor (auto)distructive, apoi fractiunea de secunda ... nu, nici macar!, nu exista hiat intre acest moment si cel imediat urmator in care universul da navala peste locul lasat gol. Este un proces lin si firesc. Doar din aceasta perspectiva cred ca poti spune ca emotiile se educa pentru ca le faci loc in tine.

Imaginati-va cum ar fi ca viata sa fie un cinematograf urias la ale carui case de bilete sa se vanda locuri la sentimente. Care coada credeti ca ar fi cea mai mare? Si biletul catre care sentiment credeti ca ar fi cel mai ieftin? Cred ca raspunsul ar fi acelasi pentru ambele intrebari. Si nu din ratiuni economice* ci din ratiuni omenesti: ne costa cel mai putin sa fim fericiti. Si nu este vorba de drum aici, cum ar crede majoritatea care ar spune "oo, dar cat ai de tras pana sa ajungi la asta!" ci in mod clar de destinatie pentru ca odata ce ajungi la ea traseul urmat si greutatile palesc instant. Insa nimeni nu va putea fi fericit sub balastul existential, de aici coada mare pe care o intuiesc la biletele pentru fericire, pentru ca sunt foarte putini cei care in mod voit refuza eliberarea de noxe.




* care ar conduce la raspunsul opus

15.2.12

Extrema

Ce poate fi mai imprevizibil decat un dependent care isi gaseste leacul slabiciunii sale?

Reguli de convietuire civilizata cu mine

1. Nu mă suni dacă n-ai ce-mi spune.
    Nu suport să tăcem despre acelaşi lucru.

2. Nu caşti/mănânci în timp ce vorbim la telefon.
    Mai bine nu vorbim deloc.

3. Nu mânânci în faţa mea când sunt în magazin.
    Nu mă interesează că n-ai pauză.

4. Nu vorbeşti la telefon nonstop când mă duci cu taxi-ul.
    Nu d-aia te plătesc.

5. Nu-mi faci confidenţe menţionând că nu trebuie să audă
    nimeni. Mai bine taci.

6. Nu mă inviţi la o întâlnire la care stai cu telefonul la ureche.
    N-am timp şi chef.

7. Nu te îmbraci/încalţi ostentativ cu ce ştii că nu suport.
    Ţin enorm la nervii mei.

8. Nu-mi spui niciodată imediat dacă nu rezolvi instantaneu.
    Nu mă faci să aştept.

9. Nu mă presezi/supui exerciţiilor de ambiţie/rezistenţă
    psihică. Sunt campion.

10. Nu mi te aşezi în cale când sunt furios şi nu mă ameninţi
     niciodată. E fatal.

Ăsta-i un scurt inventar al enervărilor mele principale de zi cu zi, al lucrurilor sau faptelor de care mă izbesc curent şi care mă scot din minţi. I-aş putea spune şi Decalogul de folosinţă a micului isteric şi l-aş putea lansa, cu pateuri şi suc, la vreun târg de carte, că-i oricum mai bine scris decât 90% din maculatura de pe piaţă. Bănuiesc că vor exista destui oameni convinşi că lor li se adresează textul ăsta. Îi anunţ politicos şi preventiv că greşesc şi că n-am nici o explicaţie de oferit. 


preluare integrala www.ciutacu.ro

Congruenta comportamentala

Desi in facultate si nu numai eram pasionata de orele de finante si mai ales de cele care implica bursele de valori si functionalitatea lor, nu as putea niciodata sa joc rolul unui broker de titluri. De ce? Pentru ca viata mea personala. Nu am agreat niciodata sa ma trezesc fata in fata cu a nu sti sau cu a sti ceva de care sa nu fiu sigura, adica tocmai esenta burselor. Speculatia pe anticipari si pornirile regizorale, desi devin un automatism organic in rarele momente in care nu primesc raspunsuri la intrebarile, pentru mine, firesti, nu sunt componente pe care le vreau in viata mea. Are si dualitatea limitele ei.

Nedumerire oarecum clarificata

M-am intrebat de foarte multe ori daca dragostea adevarata poate fi egoista, daca iubind pe cineva care nu nutreste aceleasi sentimente pentru tine poti accepta (si chiar participa vizual la) decizia de a-l vedea alaturi de altcineva. Oare ce se petrece in noi cand iubim cu adevarat si cand strafundurile noastre cele mai profunde se bucura la fiecare rasarit si apus, dar cand nu suntem noi cei alesi: ii acceptam decizia cu seninatate sau ne revoltam in fata vietii? Putem vreodata sa ridicam din pamant privirea infranta de soarta si sa privim in ochi mai binele decat noi? Ne da sentimentul sincer aceasta tarie? Sau din contra, stopeaza acest impuls masochist? Si foarte important: cine nu poate sa te iubeasca asa cum i-ai fi aratat tu ca se face, iti va cere vreodata sa participi la bucuria vietii sale daca are (si ar trebui sa aiba) convingerea ca iti va face rau?
Da, ma intreb deseori acest lucru, si de fiecare ajung la aceleasi concluzii: ca iubirea adevarata este un sentiment personal si complet care intregeste pana si pe cel care nu se simte iubit, ca sinceritatea emotiei te face sa doresti binele jumatatii sperate indiferent de binele considerat de aceasta ca potrivit, ca nu exista loc pentru egoism si "eu, dar cu mine cum ramane?" intr-o dragoste fara tagada.
Cine vrea binele persoanei care ii domina viata doar daca este alaturi de ea confunda iubirea cu dorinta. Si viata nu prea iarta aceste confuzii, chiar daca uneori le semnaleaza tarziu.

13.2.12

Recuperare in exil sezonier

Gust de fulg de nea in cerul gurii...


Ninge de mult timp deja, cu fulgi mici si mari, cu si fara vant, cand inspre stanga, cand inspre dreapta, incontinuu ninge. A ma uita in jur si a vedea cum peste tot se asterne un alb neintrerupt decat de cabluri de inalta tensiune si a respira un aer simtitor mai curat si mai eliberat de noxe imi da un sentiment ciudat de revigorare. De ce ciudat? Pentru ca zapada astupa, acopera, conserva, uneori sufoca!, si cumva cocoloseste inauntrul nostru soptindu-ne "lasa, trece!" pe fondul instaurarii unei criogenii placute cu iz de "fresh". Niciodata ceea ce pui la congelator nu va avea acelasi gust ca inainte de inghet. Asa si noi, ne regasim altfel dupa fiecare ninsoare alungata treptat de soare. Ne punem la pastrare inaintea ei, pentru a reiesi la suprafata mai buni, mai draguti, mai zambareti, mai refacuti. Evident, merita mentionate si exceptiile care isi conserva cu vehementa acreala dar de care aleg sa nu-mi pese momentan. Personal ma simt putin mai bine dupa fiecare inghet, chiar daca sufar de frig si ma simt deseori semi-paralizata fizic. Si asta nu doar pentru ca imi place sa merg prin zapada, sa simt ca simt ca intr-adevar mersul poate fi efort constientizat, sa aud cum scartaie zapada sub cizme, sa simt aerul rece pe fata si acele in degetele care stau sa inghete, sa imi vad urmele lasate  inapoia mea - intre noi fie vorba, simti ca vara lasi ceva pe unde treci? :) - dar si pentru ca nici o palma de la prieteni nu ajuta mai mult decat o rafala de vant  de 120km/ ora pe fond de ninsoare abundenta. Este echivalentul unui dus rece care te spala de sine si de metehnele mastilor pe care societatea te-a inspirat de-a lungul timpului sa ti le faci cagule si pastreaza doar ceea ce iti apartine cu adevarat, doar ceea ce te defineste si doar ceea ce va naste mereu motivatii pentru a fi tu insuti si a nu accepta sa fii trait de viata. Iar iarna asta pare a fi destul de darnica in astfel de zguduiri. Ce bine! Pentru ca sufletele ipocrite nu stiu sa dea palme, stiu doar sa te tina de cap tragandu-te in jos!
In nici o alta perioada a anului nu este soarele mai orbitor decat atunci cand totul este acoperit de nea. De ce nu as vedea in luminozitatea aceasta excesiva, in aceasta non-culoare buna, un semn de optimism si un zambet al naturii adresat incrancenatilor tomnateci bacovieni?

Tare mult as vrea sa mai tina vremea asta, pentru ca simt potentialul de desprindere al balastului inutil.
Tot natura ne ajuta sa fim oameni.

Doua surse care ne impufoseaza cu gratie viata:)
crema de zahar ars si zapada!

12.2.12

Calai nevazuti

Cumplit cum, odata furat vietii, traiesti mecanic fara vointa, scop, dorinta. Cumplit cum valorile, dintr-o greseala, se risipesc in puzderia mediocritatii infantile care le imbratiseaza avid, grotesc si vomitandu-si invidia pe nas. Cumplit cum varfurile devin treptat boante pentru ca apoi sa se aplatizeze. Cumplit cum trecutul - cu frumusetea, talentul, gingasia, taria de caracter, geniul - este singurul pe care il mai tragi dupa tine, fara a mai adauga nimic marginal in obisnuitele de zi cu zi. Cumplit cum poti ajunge intr-o buna zi capusat; o simpla si neajutorata gazda a unui mostru. Cumplit cum devenim toti, indiferent ca prematur sau nu, praf.

Din prima zi in care am citit de dependenta de droguri si cauzele din spatele ei, mi-a fost cumplit de dor de Whitney Houston.  Doar atat ca azi imi este dor in mod oficial



10.2.12

Levitatia heterodoxiei*

Din cand in cand imi simt pulsul. Fie in palme, fie in tample, fie in degetul mic de la picior, fie in piept, fie in zona jugulara. Cu putin efort pot ajunge la o concluzie privitoare la lucrurile care imi provoaca o constientizare de sine de acest tip si pot extrage o regula. Incerc pe cat posibil sa ma mentin in jurul evenimentelor care au acest dar si influenta, altfel risc o existenta relativ monotona, insa niciodata in mijlocul lor, pentru ca daca nu te mentii pe sarma, esti devorat!

*cu referire la economia heterodoxa care considera dezechilibrul drept starea normala a pietelor si crizele drept inerente lor

Anacronism


Cand prezentul prezent este absent si inspira la abstinenta, totul iti pare degeaba si difera ireconciliabil de prezentul din tine. Un cuplu modern, deci: tu si non-tu. Diferente ireconciliabile.


In(con)jurat de "apararea" ostila
sau
"cand esti singurul copt intre niste acrituri identic-ipocrite" :)

Amar de dor

Imi este atat de dor de lucrurile simple, de evenimentele care nu reclama aparente, oboseala, scremete si afisaj in tonuri de capitalism pompos. Imi este atat de dor de sinceritatea firescului desprins din canoanele unei moralitati fara tagada, imi este atat de dor de prietenie, de dragalas, de placerea sincera a destainuirii fara risc, de plimbari limpezi sub clar de luna, de zambete sub raze de soare. Imi este dor de excursii prin lume si descoperiri de nou, imi este dor de copilaria fara griji si de momentele in care nu stiam ca exista "ganduri" si "probleme". Imi este dor de vremea in care aveam vreo cincisprezece ani si ma uitam surprinsa si cumva dezabuzata la cei mai mari decat mine care sufereau din dragoste si carora le-as fi spus "ce-i aia sa suferi din dragoste? iubesti sau nu iubesti, e simplu". Daaa, exact acea simplitate invocata acum multi ani este cea pe care o reclam acum cu toata fiinta mea.

Parerea mea este ca totul in viata a inceput sa se reduca la promovare - ca e ea personala, ca e profesionala, ca e educationala, e promovare si marketing. Te vinzi astfel acceptandu-te ca pe o marfa si nevazand ceva negativ in asta "pentru ca toti o fac". Greseala generalizata nu devine corectitudine sau norma! Nimeni nu mai are timp sa stea sa observe, ritmul a devenit unul nebun, un fast-forward al principiilor, al motivelor pentru orice, al placerilor, al tristetilor, ca si cum rapiditatea internauta cu care circula acum informatia ne-a upgrade-at vietile, gesturile, grimasele, strambaturile si zambetele. Este o nebunie coplesitoare pentru cei care nu vor sa participe la ea dar care nici nu vor sa fuga in munti, pentru cei care vor sa traiasca in mijlocul oamenilor dar fara a face PR din cine sunt ei.

Posibila perspectiva asupra vietii

Ce se va pastra mereu la adapost de orice tip de mocirla conjuncturala este eminamente simplu* si natural. Ce necesita explicatii, lamuriri si adaugari peste adaugari iese din sfera normalitatii firesc inefabile.
*si niciodata simplist

Profan

Uneori ma infioara sa constat cat de bine ne ascundem urmele cand gresim si nu vrem sa se stie. Fiecare minciuna devine un proiect personal care inseamna o perpetua mentinere la minim a zonei de impact (cu restul lumii). Devenim niste mici manageri care fara sa vrea isi analizeaza fiecare miscare, fiecare feedback, fiecare privire, fiecare cuvant, fiecare indice de absorbtie a investitiilor straine directe (adica a impasibilitatii in fata oricarui stimul exterior care ar putea sa ne subrezeasca zidurile de aparare a greselii). Ce nu stiu daca analizam este rata de profitabilitate pe termen lung. Am o vaga banuiala ca ne rezumam la "acum" riscand sa ajungem la un moment dat, insa incert, cu un portofoliu de arierate mult prea mare de gestionat.


Exista foarte putine cazuri de piosenie genuina in fata unui pocinog descoperit:)

9.2.12

Idei in dialog

Mi se pare ironic faptul ca, in definitiv, rolul psihologilor se reduce la a ne ajuta sa ne manifestam cum de fapt stim sa o facem, simtim sa o facem, vrem sa o facem dar ne impiedica societatea.

Mi-au atras atentia doua idei intr-un film, altminteri nici cel mai bun si nici cel mai imprevizibil vazut vreodata, si anume ca pe de o parte, perfectiunea nu poate lua nastere decat prin ceea ce in mod conventional se crede a fi pacat, asa cum ceva nou poate fi creat numai ca rezultat al unui conflict intre doua forte distructive, si pe de alta, ca placerea nu este niciodata ceva simplu.
La fel de interesanta a fost si observatia ca uneori trebuie sa faci ceva de neiertat pentru a putea continua sa traiesti.

Desi filosofic toate cele trei abordari sunt mai mult decat ofertante, nu ma vad in postura de a fi de acord cu nici una din directiile sugerate.
De ce? pai in primul rand pentru ca procesul creator nu trebuie sa implice distrugerea a ceva deja existent (poate doar in masura in care imbunatatirea (noul produs B) = distrugere(a  vechiului produs A) prin inlocuirea rezultata*, proces care insa nu implica extinctia lui A, ci ii poate doar constata inutilitatea) asa cum exista sanse de a crea ceva nou punand cap la cap doua componente pozitive, sau cel mult o parte pozitiva si una negativa (dar nu opuse!). In aceeasi ordine de idei, nu vad de ce numai sferele intunecate, refulate, absconse ori distructive ale fiintei umane pot duce la constructii pozitive. Cel putin sper ca nu :)
Pot admite insa o banalitate-cliseu de tipul: perfectiunea se naste dintr-una sau mai multe imperfectiuni. De ce ar trebui sa vad originile sferei intr-un pacat?
Legat de faptele de neiertat ca singure mobile ale continuarii unei vieti, este posibil sa se intample dar ar fi regretabila, trista si profund emotional-cancerigena o viata noua hranita din viitoarele nopti nedormite pline de remuscari si auto-penitente.

* de tipul "distrugerii creatoare"

8.2.12

Bites of wisdom

Baudelaire




Dupa o dilema, de regula...

...si daca ai putin noroc, vine si revelatia.
In cazul meu, am ajuns la concluzia ca nu exista ceea ce se numeste "poseta perfecta". Si nu ma refer aici la compartimentarea ei, pentru ca pe planul asta lucrurile au ajuns relativ clare iar designer-ii si-au cam dat seama de combinatia castigatoare. Insa privitor la marime ... mai este muuuuult de lucru. Si nu pentru ca nu s-a creat poseta potrivita oricarei nevoi - intrucat exista de la plicuri de patru centimetri pana la adevarati saci de piele carati (a se citi "atarnati de") femei dintre cele mai plapande si care isi pierd astfel feminitatea in detrimentul unei bucatoaie de material - ci pentru ca in functie de fiecare marime a posetei nevoile feminine se ajusteaza astfel incat mereu la final, dupa ce isi aseaza toate lucrurile personale "la locul lor" mai ramane cel putin unul care nu mai incape, fie el ruj, carnetel, oglinda, pix sau ce-o mai fi. Recunosc, bunaoara, ca este usor frustrant sa stii ca orice ai face, esti setat(a) astfel incat sa ajungi la concluzia falsa de tipul "care mama lui de creator a facut rahatelul asta de geanta in care nu-mi incape nimic*?"

Da, ramane un mister** de teapa celor pastrate in duhul din lampa lui Aladin :) si care trebuie asimilat, cu seninatate si neaparat cu putin umor, primei categorii din dictonul deja la moda: "da-mi Doamne puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba, de a avea curajul sa schimb ceea ce pot si de a face diferenta intre cele doua".






*aici, nimic inseamna de fapt o colectie pe alocuri impresionanta de lucruri personale si accesorii (de multe ori inutile) care incununeaza viata "pe teren" a unei prezente feminine
**elucidat, de altfel, pentru ca se stie ca  femeia oriunde vede potential (aici, o poseta mai mare si mai incapatoare decat cea curenta) il speculeaza (cum?, bineinteles ca in sens pozitiv)

7.2.12

Lucru manual

Asa se numeste ceea ce faci cu mana ta. Bine, poti lasa gandul sa te bata pana intr-acolo incat sa ajungi chiar la lucru mecanic daca pui la socoteala ca forta cu care iti deplasezi gandurile si actiunile creeaza consecinte, in timp. Dar cred ca ma abat.
Asa, deci lucru manual, ziceam. Si indiferent de rezultat, nu lasa loc de repros, ca doar n-o sa-ti dai cu stangul in dreptul, nu?  :)


Home made cheesecake

5.2.12

Centrifuga

Prea mare tendinta de a-mi serpui viata, prietenii si cunostintele in jurul unei orbite imaginare care sa fie suficient de indepartata de centru-mi. Pentru ca desi sper, nu mai cred in centripetii care ajung, la un moment inevitabil, sa dea cu parul. Da, ce mare tendinta de a face asta ...si mai ales, ce trista!

4.2.12

Singuratate

Ei rad de mine pentru ca sunt diferita, eu rad de ei pentru ca sunt toti la fel.
Care "tabara" o fi mai castigata?

3.2.12

Apel

Nu cred ca am cunoscut omul caruia sa nu-i fi depistat unul sau mai multe puncte slabe. Este profund uman sa fii perfectibil si sa ai un calcai al lui Ahile intr-una din sferele cerebrale. Pentru ca de regula de acolo porneste totul. De acolo izvoraste chiar si ambitia, vointa si taria de a trece dincolo de slabiciuni. Pacat insa ca in batalia celor doua armate disproportionate numeric si principial, mereu va invinge cea "rea" pentru ca oricat de multe vicii ai taia de pe lista de trasaturi care te expun public sau nu te lasa sa dormi, mereu va ramane singuratatea ca resursa inepuizabila a vietii. Oricat de mult ti-ai dori sa stai singur si retras de lume undeva in intuneric si abscons, dorinta de a-ti baga cineva lanterna in ochi sau pur si simplu de a-ti intinde o mana, ramane. Iar cand o face, pentru ca aici este problema, singuratatea nu face decat sa ramana in plan secund, ca o stare de fond reprimata.

Am nevoie de ajutor. Pentru slabiciunile mele. Si cine nu are nevoie de ajutor este fie pentru ca aspira la apartenenta altei rase, fie pentru ca l-a gasit inainte de a fi nevoie sa-l reclame coerent cu voce tare, fie pentru ca nu trece dincolo de aparentele existentiale.
Da, am nevoie de ajutor pentru ca ma simt captiva mie insami in general si vietii in particular. Si am nevoie de ajutor pentru a nu mai vrea solutii acum, rapid, ci in timp, pe masura ce evenimentele se decanteaza si informatiile se aseaza. Mai mult decat atat, vreau ajutor! De la mine. Asa ca astept inspiratia de a mi-l oferi.


Inot in nisipurile miscatoare ale existentei

"Doua scurte povesti despre ortodoxie"

de Andrei Plesu

Mi s-a întîmplat, uneori, să fiu întrebat de prieteni din vest ce este, în fond, ortodoxia. Nici ei, nici eu nu aveam timp pentru ample dezvoltări istorice şi dogmatice. Am ales deci o cale mai curînd anecdotică, pornind de la unele situaţii de viaţă. Una din ele mi-a fost relatată, cu mulţi ani în urmă, de prietenul meu Horia Bernea. O trăise el însuşi. Într-o zi de vară bucureşteană, foarte călduroasă, cu asfalt moale, străzi pustii şi arome incerte, Horia ajunsese, ca din întîmplare, în preajma unei biserici. S-a simţit îndemnat să intre. Ca să se reculeagă, desigur, dar nu mai puţin ca să iasă un timp din bătaia soarelui şi să se bucure de un salutar episod de răcoare. Voia, cu alte cuvinte, să beneficieze simultan de confortul sufletesc şi de cel al respiraţiei destinse, ambele reunite, în spaţiul sacru, prin dubla semnificaţie a Duhului: adiere duhovnicească, însufleţitoare, şi suflare proaspătă, dătătoare de viaţă. Din nefericire, acest elan nobil şi legitim a fost amputat prompt, deîndată ce prietenul meu a intrat în biserică, înăuntru nu era nici un credincios: doar parohul locului, singur, aşezat la o masă improvizată, dinaintea altarului. Masa era acoperită cu ziare, preotul înfrunta arşiţa îmbrăcat lejer, în maieu, iar pe masă aşteptau să intre în rol, dacă nu cumva intraseră deja, o sticlă cu vin şi un pahar. Horia Bernea avea, pentru vin, o afecţiune creştinească. Scena cu care se confrunta i s-a părut, totuşi, indigerabilă, ceea ce, conform temperamentului lui necomplezent, n-a întîrziat să declare: "Bine Părinte, se poate aşa ceva? Intru smerit în biserică, vreau să mă rog şi dau peste dumneata instalat în faţa altarului ca la bodegă! E normal?" Preotul n-a dat nici un semn de tulburare. Nu s-a ruşinat, nu s-a mîniat, nu şi-a cerut scuze. A spus doar atît: "Fiule, aici e casa Domnului. Eu, unul, mă simt foarte bine sub acoperişul ei. Mă simt ca acasă. Dacă dumneata nu te simţi bine, pofteşte afară!" Ca unul pentru care "firescul" era o virtute esenţială, Horia Bernea a fost entuziasmat de reacţia preotului. I se părea, cum mi s-a părut şi mie după ce am ascultat povestea, că în cuvintele lui se exprimase o componentă constitutivă a spiritului ortodox: naturaleţe, lipsa oricărei solemnităţi juridice, şi un mod caracteristic de a trăi bucuria, fără ipocrizie, fără frustrări abisale, fără... psihanaliză. Farmecul unui astfel de amplasament spiritual e de necontestat. Ar fi de adăugat că acolo unde e farmecul e şi primejdia. Naturaleţea poate vira, în absenţa discernămîntului, spre trivialitate, iar refuzul mentalităţii juridice, al literalismului îngust, poate duce la relativizarea oricăror reguli, la excesul "pogorămintelor", al concesiei scuzabile. Cît despre valorificarea bucuriei, ea poate aluneca oricînd către un imanentism lucrativ şi voios, sentimental şi nesimţitor deopotrivă. 

O a doua împrejurare semnificativă mi-a fost relatată de Părintele Iustin Marchiş. E vorba de o întîlnire, la mînăstirea Sîmbăta, între doi fraţi ai Comunităţii catolice Saint Jean şi Teofil Părăian, vestitul monah nevăzător al obştei făgărăşene (trecut de curînd la cele veşnice). "Cu ce treburi pe-aici, cu ce vă ocupaţi?" - a întrebat, abrupt, Părintele Teofil. "Îl căutăm pe Dumnezeu" - a sunat, cuviincios, răspunsul oaspeţilor. "Cum adică, sînteţi călugări şi nu L-aţi găsit încă?" s-a mirat, ironic, gazda ortodoxă. Dialogul acesta e cît se poate de instructiv pentru evaluarea orientării spirituale a celor două confesiuni creştine. Catolicismul mizează preponderent pe dimensiunea căutării, a interogaţiei, a cercetării care nu exclude, ba dimpotrivă, instrumentarul raţiunii, în vreme ce ortodoxia e mai degrabă celebrarea extatică a faptului de a fi găsit. Catolicismul e febril, ortodoxia e euforică. De bună seamă, nu cauţi niciodată fără perspectiva de a găsi ("nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit" spune o vorbă celebră), şi nu găseşti niciodată pentru a te instala, decerebrat, în placiditatea unei soluţii gata-făcute. Dar e limpede că avem de a face cu o caracteristică diferenţă de accent: investigaţie tenace, pe de o parte, sărbătoare glorificatoare, pe de alta. De la dogmatică la doxologie. Cum s-a ajuns la această fractură şi în ce mod poate fi ea depăşită, fără ecumenisme de conjunctură, asta este o altă poveste, greu de rezolvat anecdotic.

Mi se rupe ...

... inima. 
      Cand vad oameni care protesteaza in frig, cand vad bolnavi care fara bani nu primesc ingrijirile medicale la care cotizeaza cu varf si indesat, cand vad studenti care asteapta sa fie invatati si in schimb primesc un pumn intre ochi, cand vad ipocrizii de salon de tipul "copiii romi viseaza ce-i lasam noi sa viseze", cand aud pe canalele de stiri, la capitolul 'stiri nationale' numai de violuri si drumuri inzapezite, cand vad ca protestatarii de acum 10-15 zile au fost imprastiati de vreme rea si gardieni indoctrinati de sistem, cand vad ca agricultura e la pamant, cand vad claia incapabila de Igasi, Ialomitieni, Boci, Branze, Sulfine si alti silicati mucegaiti moral, cand vad ca nu mai avem fabrici, cand vad scolarite de cincisprezece ani care se duc la liceu cu buricul gol la minus 20 grade, cand vad supermarket-uri in care toti platesc cu cardul in conditiile in care saracii demult nu mai stiu cum arata cash-ul, cand platesc pana la ultimul banut si vanzatoarea imi zice sictirita "ia inapoi aia doi bani, nu am ce face cu ei', cand vad cum comertul a devenit o jungla care circula sub masca unui capitalism modern, cand vad ca etica muncii la romani s-a tranformat demult, sub incurajarile primite de la patroni, in imoralitate, cand vad cum mamelor le este refuzat dreptul la alocatie daca detin o bijuterie sau blana, cand vad oficiali europeni care se lafaie in jacuzzi si bai de namol in pauza de masa, totul pe banii contribuabilor europeni tampiti, cand vad cum ONG-uri peste ONG-uri spala bani revendicandu-se de partea dreptatii si impartialitatii absolute, cand vad ca ne apropriem romanii doar dupa ce castiga premii prin strainatate, alungati fiind de noi, cand vad ca ne batem joc de Casa Poporului si nu numai doar pentru ca este o constructie ceausista in timp ce atatia europeni vin la ea ca la sfintele moaste, cand vad abuzul de putere si traficul de influenta, cand vad dezumanizare, bataie de joc si lipsa de solidaritate, cand vad lingai, mincinosi ori lasi, cand imi aduc aminte de faptul ca Octavian Paler nu mai este printre noi, cand nu mai pot cumpara decat usturoi produs in China sau salata de Italia, cand vad tigani care acapareaza parcari si iti fac semn cand sunt locuri libere, astfel obligandu-te sa le dai bani daca nu vrei sa te trezesti cu o zgarietura la intoarcere, cand vad calai in loc de bancherii zilelor noastre ori cand vad cum incet-incet se alege praful de tot ceea ce aduce valoare adaugata noua insine. 
      Si nu doar mie, mai multora ni se rupe (inima) de Romania. Dar nu cred ca putem pleca; cu ce poti inlocui o inima, fie ea si indurerata?



      Din ce in ce mai des, in ultima vreme, constat si sper in solutia unui stat politienesc pentru cativa ani, pentru o perioada in care legea sa fie lege pe tot traseul aplicativ: daca cei care nu aplica si nu vegheaza la respectarea legii continua sa isi bata joc si sa ingroase randul ucenicilor clientelari, atunci sa fie scosi din sistem si aliniati la munca in folosul comunitatii. Da, tocmai: ca se le pice rangul. Iar daca cetatenii nu respecta legea, sa primeasca amenzi de sa nu le poata duce. Doar cand tai perpetuarea unui fenomen poti spera la anihilarea lui pe termen mediu si lung. Daca nu opresti supapa de undeva nu ai cum sa speri ca "lasa ca  ne revenim noi". Si eu personal as incepe cu o "sfanta treime": 1. as interzice perpetuarea speciei in cuplurile care nu au liceul terminat*, 2. as monitoriza cu camere de luat vederi tot ce se intampla in spatiul public si de la aruncat pe jos guma sau chistoace, graffiti si cai verzi pe pereti - la propriu - in numele artei de dragul artei si pana la impins pe strada sau furt as aplica amenzi usturatoare si 3. as institui munca in folosul comunitatii, confiscarea averilor nejustificate si traiul cu salariul minim lunar pentru cei corupti si coruptibili din sanatate, justitie, educatie, afaceri interne si finante (cu specificatia ca abuzul in serviciu - inclusiv al magistratilor care ancheteaza sau dau verdict pe spete - se pedepseste cu inchisoarea). Ba poate as mai aduga si doua cirese de pe tort: 1. spionajul economic si speculatia financiara (cu potential de a institui risc sistemic) se considera infractiune si este asimilata Codului Penal (care ar fi revizuit in consecinta) si 2. as atrage cercetatorii romani din diaspora cu salarii generoase (posibil pe termen scurt) si angajarea politica in investitii in cercetare (posibil pe termen mediu si lung). Atat as face. Doi ani. De ce? pai pentru ca nimeni nu e suficient de destept incat sa convinga un prost ca e prost, asa ca impui! As institui frica intre vandalii morali ai tarii**.  Si asta cu ajutorul armatei si politistilor care oricum sunt nemultumiti de viata pe care o duc, deci ar avea mobilul actiunii si ar face treaba buna (in limitele abuzului amendabil cum am zis mai sus!). Cred cu tarie in piata libera, asa cum cred tot cu tarie ca daca lasi oamenii sa se manifeste liber (nu ma refer aici la libertatea cuvantului, ci la statul captiv si lipsa institutiilor, deci la actiune facuta in conditiile lipsei de raspundere) se ajunge la ce nici anarhistii cei mai convinsi nu ar putea anticipa. Da, cativa ani in care sa fie trasate foarte clar toate lalaielile, optintirile si nepotismele de acum. Cred ca ne-ar prinde bine; nu de alta, dar altfel cred ca fac ulcer de la atata lamaie bauta pe stomacul gol.



*si ziceti ca sunt intoleranta, xenofoba si alte cate si mai cate? M-a inspirat Finlanda, si uite ce bine i-a prins! Luati de cititi!

** nu e bine cu stat politienesc? Ca o fi bine acum cu unul condus de neispraviti!