29.1.12

Teama

Lucrurile de care ne temem cel mai mult ni s-au intamplat deja.

Sa fie atunci teama de necunoscut o nimica toata? Ce bine!


Experiment

sa fii ne-omul care fotografiaza numai lucrurile pe care ar vrea sa le uite
sau numai lucrurile insignifiante din viata lor

nu cred sa fie intamplator ca tinem minte numai lucrurile placute din viata, punand in felul asta un stop partial in fata trecerii timpului si ridicand un mare zid al iertarii din care ocazional, ne hranim. altfel cred ca demult eram disparuti de pe fata pamantului, acriti de experiente.

De nimic

Stiti experientele acelea de tip stafeta, in care odata ce ai facut ceva ai provocat o noua experienta cuiva cu care interactionezi, si el la randul lui facand ceva, provoaca noi si noi trairi altcuiva si tot asa? Un fel de efect de fluture, dar vazut intr-un mod suta la suta pozitiv. Ei bine, daca a face asta se numeste a trai, cum se numeste atunci pornirea cuiva de a sta singur si de a nu mai interactiona cu nimeni, de a-si avorta orice noua pornire sufleteasca pentru a nu mai umple alte inimi degeaba riscand astfel a si-o goli pe a sa?

Mda, nimic mai crunt decat sa simti in fiecare celula imposibilitatea de a fi vreodata fericit. Fie ca din teama, fie ca din felul tau da a trai, fie ca din incongruenta intre ce iti ofera viata fata de ceea ce simti ca ii dai tu, fie ca din diferenta de standarde, fie ca... Nu mai conteaza motivul, pentru ca senzatia este cumplita,  profund maladiva si creeaza adanci rupturi de viata (daca nu cumva le accentueaza pe cele deja existente); asa cum nu conteaza nici daca treci peste acest moment si zice-se, iti revii, pentru ca daca la un moment dat, in viitor, ajungi din nou suficient de deznadajduit, deziluzionat, dezabuzat, dezgustat incat sa ai din nou acelasi sentiment, nu il re-iei niciodata de la zero, ci de unde l-ai lasat data trecuta, spre deosebire de "revenire" care se face de jos, de la nivelul minus. O viata cu multe sinusuri si tangente la dezamagiri se va pastra mereu un decalaj intre ce ar fi putut sa fie in afara lacrimilor, incruntarilor si nervilor  fata de ceea ce este in urma si din cauza ori datorita lor.

27.1.12

Ca mie da!

Vi s-a intamplat vreodata sa va treziti dimineata si sa simtiti pana in cel mai launtric coltisor de sine nevoia si dorinta de a spune intregii lumi, cu un mare zambet pe buze, "Buna dimineata!", si sa nu va doriti altceva decat sa contemplati viata, sa luati o pauza din a o trai pe a voastra, invatand putin din cum si-o traiesc ceilalti? Sa urlati "eu am tot trait, ia sa vedem altii ce fac cu timpul lor!"



Nu este o stare care sa dureze mult, dar eliberarea pe care o simti dupa ce ti se confirma ca ceea ce faci este bine, sau din contra, ca tocmai ai invatat ceva nou si ca mai ai timp sa te indrepti, este teribila si nu suporta comparatie!

26.1.12

Barfa ca datorie sociala (?)

      Imi recunosc totala dezaprobare fata de persoanele care isi fac un scop in viata din barfa. Nu consider ca a vorbi despre cineva care nu este de fata este in toate cazurile o barfa, ci cel multi ii certifica existenta. Insa exista un prag dincolo de care daca se trece pentru mine se lasa cu scene mentale horror.
      Iata insa ca stiinta ne povesteste acum despre rolul terapeutic al celor care imprastie zvonuri, activitate definita drept atragerea atentiei celorlalti asupra comportamentului nepotrivit al unei alte persoane. Dovada rolului benefic al acestei activitati pseudo-intelectuale sta intr-un experiment in care se incearca reactia participantilor la un joc in care unul dintre ei triseaza. Jucatorii care au identificat trisorul au inregistrat niveluri ridicate ale stresului si pulsului care insa reveneau la normal odata cu avertismentul trimis celorlalti in care se atragea atentia asupra jucatorului-problema. Concluzia studiului este ca barfa mentine ordinea sociala si la un moment dat, poate fi interpretata drept un ajutor pentru cei din jur (probabil pe principiul: trisezi, lasa ca te invatam noi minte!), un reductor de stres si o modalitate de a evita exploatarea celor care calca stramb.
      Asa cum studiul subliniaza foarte subtil, cercetarea nu a vizat barfa "ca la carte" cat mai degraba luarea de atitudine in cazul unei probleme sociale identificabila aici sub forma unui individ care vrea sa incalce regulile. Teoria economia l-ar integra in categoria "pasagerului clandestin" care insa prin asociere cu remediul barfei ar face-o pe cea din urma cel putin rizibila. Una este sa iti manifesti vocal sau prin "instigare" la atitudine civica oprobiul public fata de un individ care nu are chef sa creada in normele pe care toti ceilalti le respecta si alta este sa iti cauti adepti pentru propriile pareri asupra cuiva, adesea viciate si care trunchiaza puternic realitatea. Nu vad nici un rol terapeutic in barfa pura decat in cazul persoanelor care comporta un dezechilibru energetic la nivelul zonelor aflate oriunde deasupra gatului.


Desi femeile sunt cunoscute pentru barfa,
iata ca si barbatii simt nevoia de relaxare :) .


22.1.12

Simtul Perfect

Existam noi. Si exista lumea din jurul nostru. Alaturi de care exista lumea pe care ne-o imaginam noi. Incontinuu si in parelel, toate cele trei universuri se intrepatrund la un nivel imperceptibil ratiunii pure. Si reverbereaza. Cand oare, insa, reusesc a se suprapune perfect toate planurile? Oare cand ne indragostim? Sau cand un vis mult dorit se implineste? Cand ne zambeste cineva drag? Cand, elevi fiind, luam o nota buna? Cand ne spun parintii "Te iubesc"? Cand le spunem noi lor? Cand ne uitam in oglinda mandri de ce am reusit sa realizam in viata? Cand vedem un film bun care ne face sa ne rememoram o parte din viata? Sau clipa imediat anterioara mortii in care ne revedem intreaga noastra viata, in momentele sale esentiale? Nu vi se pare profund ironic sa fie in asa fel faurita viata incat sa ne dam seama de lucrurile importante din ea doar dupa ce nu mai avem ce face? Ce mai poti schimba cand oricum vei muri intr-o fractiune de secunda? Nu mai apuci nici macar sa constati "a, deci asta a fost baza vietii mele!" pentru ca viata te ofera pe tava.

Ce ne tine pe noi in viata si ce mentine viata in noi? Simturile sau emotiile? Intuitia viitorului sau bucuria ca exista prezentul? Mirosul, vazul, auzul, gustul, simtul tactil? Tristetea, durerea, deprimarea pentru ca stim ca exista bucuria, zambetul si buna dispozitie? Si ce s-ar intampla daca intr-o buna zi ar disparea zambetul, ori tristetea ori mirosul? Se vor potenta incrancenarea, bucuria ori ... gustul, auzul, vazul, simtul tactil la un loc? Cu siguranta ca daca la un moment dat ne vom recapata mirosul atunci o sa fim tentati sa mirosim absolut totul ca si cand nu mai exista ziua de maine...pentru a recupera. Este oare la fel si in cazul in care recapeti sentimentul dragostei? Iubesti din nou ca pentru toti anii in care ai trait nimic?

-Stii de ce nu am venit la munca?
-Pentru ca esti bolnava.
-Nu, pentru ca sunt nefericita.
-Este acelasi lucru.

Nu cred in sansa abstracta, dar cred in sansa pe care ne-o dam cand incercam sa atingem punctul de aliniere intre existenta noastra, a lumii din jurul nostru si a ceea ce ne imaginam. 

Orice ar fi, viata merge mai departe. Prin ajustare.
Si ce-ti ramane daca ai ramas complet fara simturi? Oare intuitia?



21.1.12

Atitudine


Viata pe fast-forward - iadul rein(c)(ţ)ărcat

Scriam aici ca totul in ziua de azi se petrece rapid, ca nu mai avem rabdare sa savuram viata si sa ne savuram pe noi insine, ca totul s-a superficializat si a ajuns intr-un derizoriu nevisat, ca ne-a fost introdus in sange, prin capilarele vietii de zi cu zi, capitalismul si metehnele lui sociale oligofrene. Astazi am aflat ca a fost infectat inca un capitol al vietii noastre: viata de cuplu cu toate etapele ei. Prin prisma unei vechi amicitii  azi mi s-a povestit ritualul mai nou-numitului speed dating. Banuind ce inseamna, cand am auzit am sperat ca am probleme cu urechea interna. Da, exista cupidonii de carton care aduna la un loc oameni ce in mod fortat trebuie sa se cunoasca, sa schimbe impresii si sa "move on". Zece minute per persoana. La final femeia alege cui ii da numele si adresa de e-mail. Am inganat un dorit umoristic, dar sec si descumpanit "Si, cum se procedeaza, se trimite inainte un CV, sau...?" la care mi  s-a raspuns cu "Ah, nu, te inscrii si gata". M-am crucit si instant m-am simtit catapultata intr-o alta lume. Una pe care nu mi-o doresc, una in care nu-mi doresc sa traiesc, una in care nu imi doresc sa aduc pe lume copii, una pe care nu-mi doresc sa o privesc in involutie si disolutie. Trivializam ungherele cele mai sfinte si sincere din noi fie din teama de nenoroc, fie din dorinta de a ne invinge timiditatea, fie din lipsa de timp, fie din incercarea disperata de a nu mai fi singuri si recurgem la astfel de subterfugii societale prin care ne autocompromitem si  autocompatimim public si prin care facem rabat de la orice coltisor de frumusete ramas in noi. In virtutea descoperirii noului produs capitalist, declar ziua de azi drept una profund trista. Si ma simt in doliu.

20.1.12

Pe locuri...fiti gata!

      Un personaj de film, sus, rezemat de balustrada care imprejmuieste acoperisul unui zagrie nori de zeci de etaje: "Stiati ca teama pe care o simte cineva atunci cand sta pe margine nu este teama de a cadea, ci este teama ca ar putea sari?" 
      Cand am auzit replica asta, mi-am recunoscut aceasta teama pe care o am de cand lumea cand sunt undeva la inaltime. Extraordinara observatie pe care personal n-as fi stiut sa o formulez. Ce stiam sigur era ca in cazul meu nu a fost niciodata frica de inaltime, dar era cea mai apropiata de temerile clasice pe care le ai cand esti pe o cladire inalta ...Ma bucur ca acum nu mai fac rabat de la ce simt si imi pot formula clar o frica. evitand astfel sa o confund. Da, e pacat sa nu stii de ce iti e frica. Si nu e sanatos. Din acest punct de vedere, ma simt cumva castigata, daca pot spune asta.

Adevarul unei minciuni

Te macina. Te tine nedormit noptile, te urateste si inrautateste, te face sa te intorci pe toate partile in tine, pe tine, cu tine, iti cere o autoamputare a simturilor pentru a putea merge mai departe in viata, te face sa te scremi, sa scancesti niste indescifrabile pe care oricum nu le intelege nimeni dar tu crezi in ele ca in puterea unor firimituri care iti arata drumul de intoarcere, te opreste de la a te uita in oglinda cu anii, nu te lasa a fi, te face sa il formulezi in fraze absconse, interminabile si justificative inutil, doar-doar distrage atentia de la esenta lucrurilor, te face sa te schimonosesti de durere si nesiguranta, sa te adulmeci, gandesti si razgandesti de o mie de ori pana sa il spui cu voce tare. Pe el, adevarul. Si cand colo
"How little there is to say when we finally arrive at it."*

*Boss

In pasi de viata

      Oamenii sunt foarte diferiti. Pana aici, totul nou. De la cum mananca, cum vorbesc, cum iubesc sau cum merg pe strada pana la cum se spala pe dinti sau cum se emotioneaza cand primesc un cadou. Pentru ca este mai facil de observat si nu reclama un consum sufletesc prea mare, am ales azi sa observ oamenii din perspectiva mersului pe strada. Am vazut de la ultimii impiedicati pana la cei mai pedanti mergatori. Este interesant sa vezi cum unele persoane aleg - voluntar sau nu - sa paseasca numai cu dreptul pe trecerea de pietoni, cum altii urca pe trotuar cu stangul, altii le fac pe amandoua cu dreptul. Lucrul asta il fac si eu - ori de cate ori intru intr-o casa, intr-un magazin, urc ori cobor o scara, inaintez cu dreptul. Asa m-am obisnuit de cand eram mica. Superstitie. Azi am intalnit mai putini grabiti decat in alte zile; poate pentru ca este vineri si se aplica principiul "daca tot n-am reusit sa fac ce trebuia toata saptamana, de ce sa ma mai obosesc vineri?" Este dragut cum doar dupa mers, fara sa te uiti la persoana si lasand la o parte tipul de incaltaminte, afli daca sunt femei sau barbati. Pentru ca te uiti la unghiul pe care il face varful piciorului cu axa perpendiculara pe corp. Domnisoarele si doamnele aspira la patruzeci si cinci de grade, si domnii la cinci-zece. Mai exista si exceptii la care de regula*, pe masura ce iti ridici privirea, regasesti si alte asemanari cu cei din categoria carora nu le apartin. Exista atat de multe moduri de a merge pe strada, de la postura corpului pana la cum asezi piciorul pe sol, de la cea mai sleampata aratare pana la cea mai rafinata postura, de la cei care cand ploua se stropesc pana in dinti pana la cei care indiferent de vreme nu fac rabat de la pantofii eleganti. Este firesc sa tii la tinuta, in fond este vorba de respectul de sine.  Si da, incaltamintea este un bun criteriu de a judeca un om. Ca o paranteza, am peste douazeci de perechi de papuci de toate felurile, din care ma incalt cu maxim trei (calapod problematic) si mai ales cu una, aproape cea mai putin estetica si rapciugoasa dintre toate. Este foarte frustrant sa stiu ca as putea purta niste minunatii dar este incomparabil mai placut sa simt ca imi sta piciorul bine si nu ma roade nimic. Inchis paranteza. 
     Azi am mers, asadar, la propriu, cu capul in pamant. Si m-am gandit**ca nu prea am noroc. Pentru a constata apoi ca daca iti vei analiza mereu pasul, itinerariul, tinuta, postura si unghiul pe care il face piciorul tau cu solul nu vei calca in vecii vecilor intr-un rahat de caine.   

      Va dati seama ce lume trista in tarile in care nu exista stapani de caini ultrarigurosi care sa umble dupa ei cu punguta pentru "felul doi"? Peste ei nu va da niciodata norocul.


*am observat alaturarea "exceptia, de regula, ... " :)
** cum o mai fac uneori, cu pacat, si apoi imi iau inapoi vorbele muscandu-mi limba si dandu-mi in gand una peste gura

19.1.12

Omul - fiinta sociala

      M-am abonat la newsletter-uri. La muuuuulte. Cateva zeci. Newsletter-uri de la site-uri de promovare a ecologiei si spiritului antreprenorial pana la site-uri care vand obiecte de uz casnic, chiloti, carti, cupoane de reduceri sau stiri din toate domeniile posibile. Si de fiecare data cand ma loghez pentru a-mi verifica mesajele sunt placut surprinsa a constata ca am in inbox cateva zeci de mesaje. Mi se umple inima cand vad ca in casuta personala am mesaje ingrosate care asteapta ca painea calda sa fie citite DE MINE. De mine si numai de mine. Sunt pentru mine. Sunt ale mele. Ma vor pe mine. Ma asteapta zi de zi.
      Ce ignor in prima faza este ceea ce constat la zece minute dupa ce toate mesajele vor fi citite si anume ca mesajele nu asteapta sa fie citite numai de mine, le citesc o tara intreaga, ca nu sunt pentru mine, sunt pentru toata lumea, ca nu sunt ale mele, sunt proprietate publica, ca nu ma vor pe mine, ci doar click-ul meu, ca nu ma asteapta, ci ca doar ma numara la tirajul lunar. 
      Da, momentele in care m-am abonat au fost momentele in care am fost ori extrem de ocupata si eram sigura ca voi uita sa citesc articolele site-urilor respective, ori foarte preocupata in subiectele abordate de ele.
      Momentele in care insa ma bucura sa vad casuta plina si bold-uita sunt cele in care nu am prea multe de facut si in care singuratatea imi tiuie in urechi. De ce? Pentru ca in pauze de indelungi clipe petrecute deosebit, imi verific mail-ul fugitiv astfel: caut expeditori cunoscuti (persoane, nu redactii) si restul selectez in bloc si sterg. Si imi spun in gand ca viata nu se traieste singura!

Simplu, gingas si adevarat

17.1.12

Noi pe fond de "ceilalti"

Nu voi sti niciodata in ce masura si ale cui apartin lucrurile pe care le fac si gandesc: propriei mele fiinte sau celor cu care am interactionat prin viata. Acum multi ani, incercand sa ma reduc la esenta, am constatat ca nu pot trasa un contur clar acelei farame de adevar pur aflat in izolare perfecta fata de factorii externi perturbatori care de la primele pana la ultimele clipe de viata isi manifesta o clara si proprie influenta asupra a cine suntem si vom fi (fost). Propriul nostru corp este in sine un sistem inchis si presurizat care insa nu ar putea exista in afara comunicarii permanente cu mediul extern cu care incontinuu schimba elemente nutritive. O idee, un gand, o experienta povestita, un zambet, o mimica trista imbibata de durere, o spranceaza ridicata, un cantec auzit la un concert, o nunta, o inmormantare, o poveste a bunicului la gura sobei, orice, sunt asemenea elemente nutritive. Luam de aiurea ce ne este oferit si ne eliminam limitele unde ne este la indemana. Ce ne poarta definitiv amprenta, insa, este trierea a tot ceea ce acceptam si ne apropriem, insa chiar si aceasta amprenta este in sine un cumul de directii de viata care nu ne apartin dar care, prin juxtapunere perfecta s-au constituit la un moment dat in ceea ce se numeste caracter. "Fondul" personal, adica asa cum suntem noi cand suntem cei mai noi, este cel care odata cu trasarea mentala a caracterului ne poate fi calauza in noi insine. Dar acel fond este o creatie, nu o structura nascuta dintr-un big bang tisular. A ne autocaracteriza presupune gasirea trasaturilor comune atator experiente si oameni cu care am interactionat in timp si spatiu. Singura particica din noi care nu depinde de mediul extern - dar care este de cele mai multe ori transmisa genetic - este pornirea. Pornirea de a face sau nu ceva. Atat. In rest ma vad asa cum vad pe toata lumea: drept sume ale propriilor experiente de viata, drept sume ale povestilor auzite, drept societatea civila a unei societati (indistincte ca atare, fara forma si fond clare dar "acolo" sub forma unui permanent scrutin personal) drept pagini de revista ale tuturor scenariilor care s-au vrut publicate dar care, din lipsa de timp si viata vesnica, s-au reunit sub forma unei singure aripi regizorale, a noastra. Traim intr-una singura mai multe vieti posibile, probabile si reprobabile. In virtutea pornirii, ne suntem proprii scenaristi, proprii regizori, proprii actori, ne punem singuri in scena si cand consideram de cuviinta ne cerem un bis sau ne auto-huiduim pentru reprezentatie. Si dincolo de auto-formarea pe fondul celor din afara noastra, cum spunea un regizor, "suntem povestile pe care ni le spunem noua insine".

15.1.12

Recurent

Incerc de vreo doua zile sa "atac" in gand o afirmatie a lui Octavian Paler: 

Un adevăr pentru un singur om, s-a zis, e un adevăr trist. Un adevăr pentru toată lumea e improbabil, poate chiar periculos. Dar există adevăruri pentru doi oameni, fără de care nicio viaţă nu e completă. 

Nu pot. Si nu pentru ca nu sunt eu capabila, ci pentru ca nu am cum.

Viata pe paine

       Am gasit o reteta care suna absolut bestial si care arata de zece ori mai bine de atat. Am hotarat sa o fac, si am fost la magazin sa cumpar ce imi lipsea. In fata rafturilor si a listei, am decis sa schimb absolut toate ingredientele. A iesit extraordinar. Asa, cu surogate. Nu voi sti cum este originalul* pana nu il incerc, nu? Sau pot sa ma multumesc cu ceva sigur, probat si care imi place foarte tare, pe principiul "drumul cunoscut este cel mai scurt" si sigur. Cu specificatia, insa, ca fara original nu ajungeam la copie.
      In viata o fi la fel? Poti apela la surogate cand nu ai ce iti trebuie in dotare sau la indemana pentru a gusta originalul? Este posibil sa ne multumim cu ce ajungem sa ne acomodam pe baza a ceea ce avem in jur. Adica, sa ne multumim cu acomodarea la un original relativ.
      Ma gandesc insa ca trebuie sa existe o "sare in bucate" fara de care nimic sa nu aiba rost si fara de care orice combinatie posibila de surogate sa nu aiba noima. Si daca nu e dragostea, cum am vazut ca se poate la unii, ma intreb ce este. Mai ales pentru ca eu nu folosesc niciodata sarea in bucatarie :).

*aici originalul fiind, evident, un simplu punct de referinta: reteta citita.



conopida, broccoli, branza de vaci, oua, pasta de susan, ulei de masline, usturoi, oregano, busuioc, roscove, marar, seminte de in. O delicioasa "minciuna" culinara.



Caut centru de greutate.

      Avem repere, avem norme, avem modele si tipare. Dar practic nu ne definim decat prin cat de deviati suntem de la ele.
      La un moment dat se va institui un "model" de deviere, in sensul in care devierea fata de reper va fi pe o raza de cel putin n unitati. Ma intreb daca exista un n minim care sa justifice modificarea reperelor, normelor, modelelor si tiparelor sau doar ne vom tot maximiza noi centrifuga. Ma tem ca a doua varianta este, din comoditate, castigatoare, si daca, prin absurd, lucrurile degenereaza, facem o denominare cand distantele devin prea mari ...

Genom brevetat

      Cine nu are slabiciuni isi este in integralitate propriul stapan. Si are un desavarsit autocontrol asupra mintii sale, asupra constiintei si vietii sale. Controlul implica putere, astfel ca cei fara vicii, puncte slabe sau slabiciuni detin puterea absoluta in planul (propriilor) decizii(lor) rationale. 

fara slabiciuni -> autocontrol -> putere

      Alternativa o reprezinta o ecografie a "partilor moi" care te arata in afara limitelor ratiunii unui exemplar uman pur. Ce e pur? Mecanic, automat, inert, inapt, inept, inodor, incolor emotional. 
      Sa folosesc deci, cuvantul pur pentru atari oameni, si corespondentul impur pentru exemplarele care prezinta oarecare slabiciuni in comportament si traire.
     Combinatiile pe care le vad eu posibile ar fi: 
- trist si impur = impresionabil pe acea tema data si colateralele ei
- vesel si  pur = impasibil, implacabil

      De ce nu se poate 
- trist si pur? Pentru ca purii nu concep tristetea prin rol sau necesitate.
- vesel si impur? Pentru ca impurii se autoeduca fie pentru autoasumare fie pentru autodepasire. Nici un efort de acest tip nu se face cu seninatate.

      Combinatia mea preferata este data de vesel si trist (in ordinea aceasta, pentru ca venirea pe lume nu iti ridica probleme per se) ca exemplara manifestare a omului (cel putin) dublu-impur autoasumat pe fondul riscarii (cu succes, a) unui destin negat transformat in pur. Autoasumarea poate fi, la limita, autodepasire si refuzul incremenirii in proiect. Si pentru cine a invatat o data lectia aceasta, prin autobrevetare, nu mai conteaza aria de impuritate in care traieste.

     Ma intreb ce rol are fiecare din acest tipar in economia reproducerii speciei. Te poti reproduce si daca esti betiv, obsedat sexual, pedofil, bulimic, client de casino asa cum o poti face si daca ai trait o viata intreaga fara sa simti o farama de emotie umana. Diferenta sta, cred eu, in CE reproduci.

14.1.12

Ghilotina

Nimic mai gretos, din punct de vedere lingvistic, sa vezi cum  cei care au mai ramas pe baricadele scrisului corect si care cunosc si reguli gramaticale si acorduri si regulile folosirii complementului direct, se dedau la schimonosiri pe o romaneasca brutalizata a unor cuvinte imprumutate grosier de tip "cul", "chipintaci", "nais", "comentsuri", "leptop". Vad si nu-mi mai vine a vedea. Cum sa consideri de bonton o astfel de vehement-ipocrizie care reclama "eu stiu sa scriu corect, doar ca refuz!" Parca dintr-o data devin mai inocenti si chiar scuzabili cei care nu stiu a pune cratima unde se cuvine. Odata cu acesti lipsiti de bun gust "extetic" s-a mai redus putin randul romanilor corecti.

Totalitarism

Cand iubesti, o faci cu toata fiinta. Cand urasti, o faci cu toata fiinta. Tristetea acuta care se aseaza peste gandurile, mimica si interiorul tau cel mai intim te cuprinde pe de-a-ntregul si pana la ultimul por. Raceala ca semn al proaspetei instalari a lipsei unui sentiment ingheata complet ceea ce mai deunazi se mistuia in flacari. Cand lasi ceva in urma o faci de tot. Iar cand pierzi ceva este pentru totdeauna. Momentele acestea de maximizanta traire a unui sentiment sunt de orientare profund socialista; te subjuga in modul totalitarist al regimurilor politice care nationalizeaza castigurile si impart pierderile si nu lasa loc (intr-un om normal) liberului arbitru, pentru ca nu iubesti sau urasti "cu masura", nu esti trist "asa si-asa", nu te simti "cam" gol. Esti locuit. Si nu te poti opune decat instaurand anarhia.

in bezna ne-simtirii

Extremele elimina jumatatile de masura sau invers?

13.1.12

Singuratate

   Aud cum tace masa, aud cum tace scaunul, aud cum tac peretele, covorul, usa. Or fi avand toate urechi, dar nu le gasesc gura. O atmosfera care ma inspira la a ma converti in mine insami.* Din nou.

   "Exista doua feluri de a simti singuratatea: a te simti singur în lume si a simti singuratatea lumii. Cînd te simti singur, traiesti o drama pur individuala; sentimentul parasirii este posibil chiar în cadrul unei splendori naturale. In acest caz, intereseaza numai nelinistile subiectivitatii tale. A te simti aruncat si suspendat în lume, incapabil de a te adapta ei, consumat în tine însuti, distrus de propriile tale deficiente sau exaltari, chinuit de insuficientele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi stralucitoare sau sumbre, tu ramînînd în aceeasi drama launtrica, iata ce înseamna singuratate individuala.
   Sentimentul singuratatii cosmice, desi se petrece tot într-un individ, deriva nu atît din framîntarea lui pur subiectiva cat din senzatia parasirii acestei lumi, a neantului exterior. Este ca si cum toate splendorile acestei lumi ar disparea deodata pentru ca monotonia esentiala a unui cimitir s-o simbolizeze. Sînt multi care se simt torturati de viziunea unei lumi parasite, iremediabil abandonate unei singuratati glaciale, pe care n-o ating, macar, nici slabele reflexe ale unei lumini crepusculare. Care sînt mai nefericiti, acei care simt singuratatea în ei, sau aceia care o simt în afara, în exterior? Imposibil de raspuns. Si apoi, de ce sa ma chinuiasca ierarhia singuratatii? A fi singur, în orice fel, nu e destul?(...)
   N-am nevoie de nici un sprijin, de nici un îndemn si de nici o compatimire, caci desi sînt cel mai decazut om, ma simt totusi atît de puternic, atît de tare si de fioros! Caci sînt singurul om care traiesc fara speranta. Or, aceasta este culmea eroismului, paroxismul si paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toata pasiunea haotica si dezorientata din mine ar trebui s-o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scapa de spirit si de constiinta. Am si eu o speranta: speranta uitarii absolute. Dar aceasta mai e speranta, nu e ea disperare? Nu-i aceasta speranta negarea tuturor sperantelor viitoare? Vreau sa nu mai stiu nimic, nici macar sa stiu ca nu stiu nimic."
E.Cioran, Pe culmile disperarii

   A te simti singur nu e doar dovada unui gol, ci si o dovada ca inca n-ai pierdut legatura cu lumea. Remarci absenta celorlalti. Uneori, numai prin singuratate suntem solidari .
   Ne ferim sa nu ne murdarim cumva singuratatea si de suferintele altora.
   Ramas singur, doream sa fiu cu altii. Fiind cu altii si nereusind sa ma integrez in atmosfera, preferam sa raman singur.
   Singuratatea, afla de la mine, n-o umple lumea, ci o singura fiinta. Una care te poate ridica sau nimici. (Octavian Paler)

   Zile, clipe, nopti in care ma simt un om singur. Nu pentru ca nu am pe cine suna sau pentru ca nu sunt sunata, ci pentru ca nu am pe cine sa iau in brate in orice moment. Si pentru ca "Vai de cel care, dupa ce deschide usa camerei seara, nu are cui spune: "Buna seara" (Octavian Paler). Un bocet interior pune stapanire pe mine ori de cate ori constat acest adevar deranjant, mistuitor si pe care totusi nu l-as da niciodata la schimb. Odata pentru ca "cine a vazut odata speranta, nu o mai uita", si apoi pentru ca toti ceilalti intra intr-una din categoriile:
- norocosi (desi nu li se datoreaza intotdeauna cursul vietii lor)
- ignoranti sau egoisti, cei carora nu le pasa de ceilalti si traiesc numai pentru ei - "Lasitate inseamna nu numai sa eviti sau sa fugi, tot lasitate e si daca nu-ti pasa" (O.Paler)
- cei care vor sa fie veseli cu orice pret - nimic mai trist.

   "În nouă cazuri din zece, dacă femeile de care m-am despărţit s-ar fi întors înapoi după ce plecaseră, poate le-aş fi căzut în genunchi." (O.Paler) Folosindu-ma de acelasi raport, as putea spune acelasi lucru. Dar as fi trait o viata sincera daca as fi revenit asupra a ceea ce sinea mea imi comunicase sincer in momentul imediat anterior despartirii? "Intr-adevar, nu as fi fost singura ... fizic. Probabil la o varsta, mofturile si nehotararile tineretii nu isi mai au rostul si daca s-ar putea le-am lua inapoi. Dar nu este tineretea intocmai fructul oprit odata ce va fi trecut? Nu ne este oare dat sa gresim tocmai pentru ca, odata ajunsi la maturitate, sa ii invatam pe cei atunci tineri cum se fac lucrurile, si ei apoi sa ne ignore cu nonsalanta cu care i-am ignorat pe cei care au incercat sa ne invete pe noi?

   Am facut o groaza de lucruri inca de cand am fost copila: dansuri, balet, chitara, inot, desen, apoi am fost la un numar considerabil de cursuri si mi-am asumat riscul de a fi numita "colectionar de diplome". Priviri condescendente, dezaprobatoare, chiar taioase de la unii dintre "inspectorii de resurse umane" cunoscuti dar si de la (credeam) apropiati nu au intarziat sa apara. Unele din cele enumerate mai sus au fost activitati de cateva saptamani, nu le-am continuat pentru ca nu ma intregeau, parca nu erau pentru mine. Cand eram in clasa a cincea vroiam sa am trupa rock, cu mine baterist :). Evident ca nu mi-ar displacea sa stiu acordurile de chitara invatate acum zece ani ... Probabil ca dorinta mea de a incerca multe lucruri noi, curiozitatea fecunda urmata de pornirea de abandon este o tendinta de a face ceva sa ies din negura unor zile consecutiv-sumbre. Si dupa fiecare incercare de vietuire realizez o data in plus ca inca nu imi gasesc locul. Asa ca ma inchid in propria-mi cochilie, imi ridic in jur ziduri si sper ca cineva sau ceva lumesc va gasi buldozerul potrivit pentru a ajunge la cine sunt, pentru ca "Nu s-a zis că adevărul unui om este ceea ce el ascunde?" Ma tem de multe in viata. De la lucruri concrete precum arahnidele, pana la oameni prosti si calamitati naturale. Totuna, pana la urma. Dar de departe "ma tem (cel mai tare) de ceea ce sfârşeşte totdeauna prin a ne lăsa singuri" (O.Paler). Probabil un motiv in plus sa risc a nu-mi gasi niciodata locul.

   Pot spune ca este ridicol cel ce crede ca stie ce este golul fara sa-l fi trait. Sau cel care atunci cand incerci sa ii explici se uita la tine si ingana un sec "Da, inteleg!".

   L-as citi si cita la nesfarsit din Octavian Paler; ma face sa ma simt acompaniata in orice tip de singuratate ma incearca. Si mai ales pentru ca sustine ca "nu sunt destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni".

   Stiu, va stiu, si mai ales ma stiu asa cum sunt si incerc zi de zi sa ma invat mai bine, iar "cei pregătiţi să înţeleagă un lucru n-au nevoie, oricum, ca acel lucru să le fie strigat în urechi". (O.Paler).

   Asa ca lasati-ma in pace, nu singura!




* reformulare a ideii despre singuratate a lui Cioran

11.1.12

Departajarea criteriilor

      Nehotararea este cuvantul de ordine in viata unora dintre noi. De la lucrurile cele mai simple la cele mai complexe, intampinam dificultatea de a lua o decizie atunci cand se impune. Sau pur si simplu atunci cand este imposibil sa stai in aer, si trebuie sa alegi pe ce picior sa te sprijini dupa ce odata aruncat in vazduh forta gravitationala isi va fi produs efectul - cu alte cuvinte, cand o decizie este intrinsec inevitabila. Personal sunt adepta stilului lalait, care isi acorda uneori un timp inuman de mult pentru a se hotari pe o chestiune ultrasimpla (nu simplista!). Pentru ca analizez, intorc realul si imaginarul pe toate partile si daca cele care exista nu sunt de ajuns, creez unele noi :), ma zbat sa aduc argumente pro si contra si asa mai departe. Si cateodata nici dupa ce zabovesc mult pe un subiect nu pot zice A sau B. Mda, o dau mai ales pe zodie pentru asta:).
      De departe, insa, cele mai greu de luat decizii sunt cele in care este implicat sufletul, in care este implicata fiinta ta, in care sunt implicate principii de viata, posibile viitoare nopti nedormite, constiinta si alte chestiuni de gen. Da, acestea consider a fi cele mai consumatoare de sine decizii pe care suntem obligati de natura noastra sa le luam. Nu o data am stat in fata lor ca un vitel dezabuzat si nu stiam incotro sa ma indrept. Simteam ca nu mai am aer, ca ma topesc de nefiinta, ca imi sare capul in aer, ca ma dezintegrez sau reintregesc, functie de caz, am simtit cum ma auto-rod ca pe un os vechi si terciuit. Nu stiam ce sa fac. Si acum mi-am dat seama de ce oamenii dragi din viata noastra ne sunt astfel. Pentru ca un criteriu suprem pentru a judeca o decizie este tendinta, oricat de mica, de a o ascunde de cei dragi noua. Cand am realizat asta, deciziile au fost practic luate de la sine. Si o noua plecaciune fata de apropiatii mei a fost facuta in gand.

9.1.12

Rutina

Cine stia ca rutina este un compus chimic cu proprietati antioxidante si antiinflamatorii, bravo! Cine nu, dar o practica cu sfintenie, practic e ca si cum ar sti ca este acest lucru, intrucat automatismul din dotare il tine ferit de orice oxigenare cerebrala si de orice inflamatie neuronala evolutiv fireasca.

6.1.12

18

De ce 18 si nu 20? De ce 18 si nu 16? De ce sa fie 18 varsta de la care se considera ca am fi apti sa ne luam soarta in maini? Cunosc oameni care la varsta de 14-15 ani erau capabili sa ia decizii mature si sa si le asume si sustina in fara tuturor. Asa cum cunosc persoane care la 35-36 de ani nu stiu pe ce lume traiesc. Si ma cunosc pe mine si in baza memoriei personale pot afirma ca ma bucur ca nu am luat si ca nu a trebuit sa iau decizii "majore" la 18 ani.

Si ce daca din punct de vedere fizic se presupune ca trupul s-a dezvoltat in intregime? Este anatomia umana un criteriu pentru incadrari judiciare penale?

Ce este conventionalul si de ce nu putem functiona fara el drept reper? Simplu, o ancora, o busola fara de care nu ai cum sa stii (da)ca ai ajuns undeva (desi lipsa unui reper nu anuleaza sansele de succes!).
Cu alte cuvinte, lipsa normei ne face imposibila orice masuratoare a noua insine.
Ma intreb cine am fi, fiecare dintre noi, daca nu s-ar fi apelat la conventii si repere societale, caeteris paribus.* Oare ar fi tins societatea secolului XXI spre aceleasi puncte comune care acum mii de ani au nascut rigorile la care, in linii mari, ne supunem noi azi?
Oare ar fi simtit copiii ca devin adulti si ca incep sa isi resimta altfel propria constiinta odata cu trecerea pragului de 18 ani?
Oare am fi fost tentati mai degraba de celibat decat de bigamie?
Ar mai fi existat oare cuvantul "normal" in dictionar?

De ce 18 si nu alta varsta? Pentru ca astia trebuiau sa isi ia un reper fata de care sa aplici o lege. Trebuia sa intram fiecare din noi in cate o categorie. Si la tragerea la sorti asta a iesit: 18. Nu condamn cifra, doar ca este o alta statistica paguboasa si cu repercursiuni la intamplare dar cu care, nu avem ce face, trebuie sa traim.


* celelalte conditii ramanand neschimbate

5.1.12

Brutal Hearts








Are you the Brutal Heart  
Are you the Brutal Heart that I've been looking for 
Cause if you're looking for love, you can look for that door  
Hearts Hearts that break the night in two  
 And arms that can't hold you that true


So useeeeeeeeeeeeeeeee me  
So useeeeeeeeeeeeeeeee me


I don't mind at all I don't mind that you only call me when you want  
And Im just glad you want me at all  
Hearts  
And hearts that break the night in two 
And arms that can't hold you that true
So useeeeeeeeeeeeeeeee me  
So useeeeeeeeeeeeeeeee me


So are we Brutal Hearts  
Are we Brutal Hearts that break the nigh in two  
Because I just want this night with you
Well I don't like the man  
I don't like the man that I am  
I just want this night with you  
Well then lets take this night from black to blue  
Well then lets take this night from black to blue


   So useeeeeeeeeeeeeeeee me   
So useeeeeeeeeeeeeeeee me

Choosing religion


3.1.12

Stand in cumpana

      Nu as putea vreodata sa cred mai mult decat acum, mai mult decat acum zece ani sau mai mult decat voi crede peste alti douazeci de ani ca familia este cea mai importanta parte a vietii unui om - si aceasta pentru ca eu am cui sa multumesc zilnic pentru asta. In gand, in cuvinte, in fapte, fiind.

      Dar oare prietenii, cel putin la nivel filosofic si la un moment dat, nu sunt mai importanti, mai buni decat familia?  In fond si la urma urmei pe cei de acelasi sange ii privesti ca atare la un moment dat, cand intelegi cum e cu lumea asta si cu ce se mananca ce nu zboara, nu? 
      De ce (pare ca) dau familia pe un grup de necunoscuti? Pentru ca prietenii te aleg!

      Un loc intai castigat deja, dar totusi disputat de cei care fara sa stie l-ar merita la fel de bine.

2.1.12

Absolutely stunning



"sometimes it lasts in love but sometimes it hurts instead ... "

un a capella cu viata, un duel fara plasa de siguranta, fara acompaniament...doar duel

sarma de fond a fiintelor rationale


sursa pozei: Facebook, album A.Bolocan via Minola Jac.