29.8.11

Discutie cu teama

- De ce nu ma lasi odata in pace?
- Cum poate creste un trandafir doar avand flori si lipsindu-i tepii? Imi datorezi totul si fara mine, nu ai avea "pace". Asa ca, atunci cand esti pregatita, astept multumiri ...
- Cat tupeu!
- Denumirea uzuala este instinct de conservare.

28.8.11

(a)normal

      Nu este deloc de ignorat diferenta reala si adeseori substantiala intre realitatea afisata de unii oameni si realitatea lor reala. Da, vezi un om care are toate sansele sa fie normal (in sensul uzual al termenului) si dupa cateva mici scapari de a fi el insusi, isi denota adevaratul caracter, adevaratul sine, adevaratii demoni altfel ascunsi bine.
      Mi-e putin teama de cei deosebiti de turma, mi-e teama de cei care se cred smecheri, mi-e teama de cei care se vede de la o posta ca se ascund sau ca ascund ceva, de cei care ies si vor sa iasa din tipare, de ciudati, de prozelitii individualismului dus la extrem, de cei dezaxati fata de directia firescului, de cei cu comportament deviant, de cei ca mine dar si mai si. Mi-e teama de aceste suflete pentru ca in fiecare din ei stau monstri gara sa le inunde personalitatea si care sa ii ia in stapanire. Cei ca ei sunt de regula sclavi amanati; mai devreme sau mai tarziu, inevitabilul se va produce si nu vor fi decat purtatorii unor paraziti intestinali care le vor iesi prin ochi.
      Azi ma plimbam pe strada la 35 grade Celsius la soare, si apare pe contrasens o doamna imbracata in geaca de iarna, cu gluga pe cap si care se plimba pe mijlocul soselei (intamplator nu erau masini atunci). A strigat la mine "D-ra, cat aveti ceasul?". Convinsa ca era ora 13:00 (tineam minte ca atat era cand m-am uitat ultima oara de cand nu trecuse mult timp, am raspuns fara sa ma uit la ceas de teama ca exact in acea clipa sa nu apara cineva din spate. "Este ora 13:00". Raspunsul doamnei a fost "este demult trecut de 13:00 dar este greu sa fii om". M-am simtit judecata aspru si pe nedrept de o instanta cel putin "interesanta". Si asta doar pentru ca mi-e teama sa ma uit la ceas cand cineva dubios ma intreaba cat e ceasul.
      Normalul conventional, normalul acela obiectiv despre care toti spunem ca este subiectiv pana la urma, normalul acela lipsit de elemente "deosebite"sau "unice" este, da, extrem de plictisitor. Dar este tot ceea ce imi doresc uneori sa vad in jur pentru a nu mai fi nevoie sa ma feresc pe strada. Atat si nimic mai mult.

25.8.11

Amicitie

      Obisnuiam sa stau noptile treaza ... nu era tocmai rau. Noaptea si cu mine reusisem foarte repede sa ne imprietenim si sa ne intelegem perfect. Nu aveam nevoie sa vorbim prea mult, ne simteam reciproc si stiam de ce are nevoie fiecare dintre noi de la cealalta. Ne completam si cea mai galagioasa stare de spirit era tacerea si uitatul ochi in ochi. Ne spuneam multe fara a fi nevoie de cuvinte ...a fost minunat.
      Intre timp am ales sa dorm. Stiu ca nu se supara, ca ma vegheaza si ca ma intelege cand aleg sa dorm in loc sa stau si sa tacem impreuna.  Stiu ca stie ca fac asta pentru ca am incredere totala in ea si ca nu simt nevoia sa stau "in garda" ... pur si simplu ma las ei.

      Cateodata, insa, din solidaritate, ramanem treze amandoua pentru ca as vrea sa ma asigur, macar din cand in cand, ca nu ii este urat. 
      La fel cum simt ca ea se asigura ca nu imi este urat cand lumina se imprastie pretutindeni si nemilos la fiecare 24 de ore.


Moment de incredere


Roluri

      Nu, definitiv ca nu poti avertiza pe cineva in totalitate asupra a ceea ce nu i s-a intamplat inca dar prezinta riscul de a i se intampla.

"One only understands what one tames. People no longer have the time to understand anything. They buy things ready-made from the shops. But there is no shop where one can buy friendship, so people no longer have friends. If you want a friend, tame me!"
[Antoine de Saint Exupéry, "The Little Prince"]

      In mod clar am citit randurile de mai sus cand  lecturam Micul Print, acum o suta de ani. Credeti ca am acordat vreo atentie ideii din citat? Nici vorba. Acum insa o inteleg si o aprob. Mi se pare chiar inspirationala. 
      Un exemplu opus: imi aduc aminte perfect de povestea celor trei purcelusi si retin  (dandu-mi acum seama) ca am receptat inca de atunci mesajul transmis. Probabil pentru ca era vorba de un exemplu concret, tangibil.
      Doar consecintele faptelor noastre, sau experienta acumulata in timp, pot constituti avertismente suficiente pentru si fata de noi insine; rolul celorlalti in economia vietii noastre, cel putin din aceasta perspectiva, este limitata.

19.8.11

De (orice) final si inceput





cica n-ar fi rau sa
Learn to be a choice, not an option...





Despre noi toti

      Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta. Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura. Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord ca nu suntem de acord"). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze. O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.
      Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii.
      Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi.
      Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi. In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir. Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii sunt proprii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica.
      Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai. Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective.
      Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai.
      Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele si noii imbogatiti.
      Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei. Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata.

      As avea o adaugare, cumva in linia primelor cuvinte din articol: daca pleci din Romania, nu ai voie sa te mai intorci doar cu privirea a scarba, dezaprobare, mila si dispret. Pur si simplu nu mai ai voie sa iti dai cu parerea si nu ar fi drept. Ai fi la fel de prejos ca angajatul care odata ce si-a dat demisia incepe si da cu noroi in fostii sefi. Pentru ca te rupi, si daca te rupi inseamna ca nu mai stii si nu mai ai despre ce vorbesti.
      Si inca o adaugare, legat de linia generala a articolului: vina pentru faptul ca societatea a ajuns astfel (optica pe  care o aprob cu o mica exceptie) este a tuturor celor care au ramas in afara "centrelor de putere" ale mitocaniei si suburbanismului amintite dar care sunt mult prea comozi sau indiferenti fata de aceasta realitate pentru a face ceva, pentru a interveni, pentru a intra cu buldozerul in psihicul indivizilor pierduti (a sta doar pe margine si a comenta este futil). De ce sunt desteptii comozi? Pentru ca pe langa pagubosul "merge si asa" ca motor al (socio-)economiei romanesti, il avem si pe binecunoscutul dar la fel de pagubosul "la ce bun? oricum nu se va schimba nimic". Urata vorba. Si falsa! Marturie: printre altele, o vorba a lui Dalai Lama: "If you think you are too small to make a difference, try sleeping with a mosquito".
      Singurul aspect cu care nu sunt de acord este, astfel, concluzia. Si da, constiinta actuala de neam romanesc.



un text de Mircea Cartarescu
(cu sublinierile personale)

12.8.11

O vorba bine spusa

In necessariis unitas,
in lucrurile necesare (importante) este nevoie de unitate
in dubbis libertas,
in lucrurile indoielnice este nevoie de libertate (de opinie)
in omnibus caritas*
in toate este nevoie de compasiune

Oare libertatea cuvantului atat de reclamata provine si din faptul ca democratia, ca sistem economico-politico-social, ar avea o eficienta indoielnica?


*Sf Augustin

Brand personal

      "Romanii se aseamana cu rusii in ceea ce priveste consumul de tigari: sunt foarte atasati de marcile de tigarete si lasa pachetele la vedere, pe mese" - este declaratia sefului Phillip Morris Romania.
      Pe acelasi principiu, seful Orange sau cel al Vodafone Romania ar putea spune ca stam la mese cu mobilele scoase la expozitie.
      Ca ne preocupa si look-ul , ca insumare de firme, logo-uri, motto-uri, sigle si etichete, deja nu mai este nou.
      Am impresia ca incepem (sau am facut-o dintotdeauna) sa ne definim prin marcile pe care le avem cu noi, pe noi, in noi. Mai lipseste placuta pe care sa o purtam in frunte si care sa aiba numele nostru, un mic desen kitch-ios si alaturi insemnul de "registered trademark". Nu ar prisosi un flyer pe care sa il avem la purtator si care sa contina pomelnicul cu brand-urile agreate. Ce nu apare pe lista, "ah, freaky awful!" Mda, un flyer ... ca un fel de carte de vizita detaliata care sa stea, unde altfel, decat pe masa, alaturi de pachetul de tigari, de mobile si de restul cartilor de vizita ale prietenilor nostri de mare calibru si cu care suntem mandri sa fim contemporani! Asa devenim deschisi si mai putin ipocriti, cand aratam cine, ce, cum, de ce ... am fi cu cartile pe masa, cum s-ar zice!



Stiu, esti incantat sa ma cunosti!
Si eu as fi ...  





Incremeneala in proiect

      Nu iti dai niciodata pe deplin seama de cum este sa nu fii intr-un anume fel decat in momentul in care ajungi efectiv sa nu mai fii astfel. In afara unui adevar care te loveste abrupt in mutra, poti doar deduce "cum ar fi sa..."; pentru ca apoi, cand afli ce inseamna cu adevarat ceea ce doar sperai a fi, gandeai a fi, mirosi, sa constati cat de tare te poti insela cand dai cu presupusul.
      Si ma refer aici la toata paleta evenimentelor posibile din aceasta perspectiva: cand speri la un job mai bun, cand crezi ca daca mananci o savarina in loc de negresa te simti mai bine, cand speri sa nu ploua pentru ca preferi soarele, cand nu citesti De veghe in lanul de secara ci te duci la Festivalul Enescu, cand iti doresti sa poti plange pentru a te descarca de umori si ganduri negre, cand locuiesti singur si iti doresti sa imparti aerul cu alt aer care se doreste impartit. Da, pana nu afli adevarul din spatele fiecarei dorinte personale speculezi pe marginea propriei putinte de a mirosi adevarul la care aspiri. Si este bine ca ne inselam adesea in aceste speculatii, altfel ar insemna sa repetam in viata, le nesfarsit, noi si noi experiente (T1: cand speri, T2: cand ceea ce ti se intampla este exact cum te asteptai sa fie inca din T1).
      Elementul surprizei face ca pana si lucrurile dorite sa aiba un iz de nou. Altfel, indraznesc sa spun, ne-am plictisi mai repede pana si de noi insine si de visele noastre. 


Meci: eu-viata. Scor: in final 1:0
provenit dintr-un initial si aparent 0:1.



11.8.11

Sa nu confundam

      Am dat intamplator peste acest articol pe care aleg sa nu il analizez (aici), dar al carui autor inainteaza la un moment dat ideea conform careia "ura este facila" si ca "nu presupune nici un efort al ratiunii sau al vointei. Ci doar eliberarea temerilor, angoaselor si a frustrarilor personale, fara nici un zagaz." Asupra acestui citat am zabovit nu mai mult de o fractiune de secunda, intrucat atat a fost nevoie sa-mi exprim la nivel subconstient dezacordul profund fata de aceasta idee. Nici dragostea nu implica ratiune sau vointa, ceea ce nu o face neparat "grea" sau "usoara". Este ca si cum as afirma "s-a facut dimineata, asa ca orice mar are zahar". Elementele cauzale care lasa a se intelege ca usuratatea sentimentului urii ar proveni din lipsa constientizarii sau a provocarii ei de catre om sunt, din punctul meu de  vedere, nu doar redundante in polemica articolului, dar si false.
      Mi-ar fi putin greu sa cataloghez sau categorisesc sentimentele si tot ceea ce implica ele. Dar cu siguranta nici unul nu este usor sau greu. Sentimentul este si atat. Doar consecintele rezultate in urma trecerii prin el, cred eu, pot intra in tipare sau pot fi clasificate pe o scara de la 1 la 10 a "greutatii". 

      Nimic mai frumos sau mai plenar decat tot ceea ce se nu suporta definire, tipare, rigori, clasificari, categorisiri. Pentru ca acest "tot" este cel care prin definitie se traieste. Se inspira! deoarece pentru acest proces, avem, filosofic vorbind, plamanii. Si nu unul, ci doi, in aliniamentul propriei dualitati.


10.8.11

ca daca n-ar fi fost nu s-ar povesti



‘Have you ever been in love?
Horrible isn’t it?
It makes you so vulnerable.
It opens your chest and it opens up your heart and it means that someone can get inside you and mess you up.*’






*Neil Gaiman





4.8.11

Umanul inuman

Ori de cate ori trec de zona de macelarii a supermarket-urilor vad  rezultatul fetid al unor ucigasi platiti. Mercenari.

Aceasta este ceea ce se intampla cand animalul depaseste animalul.

Suntem brute, dar suntem si specia care peroram despre constiinta pe care o avem, despre puterea de a crea, de a zambi, de a fi tristi si de a ne reveni din melancolii, de a visa, de a lasa ceva in urma, de a iubi.

Partea capitalismului bazata pe cantitate fara calitate ne inrobeste treptat si sigur staturii fizionomice de bruta. Ne indobitoceste si ne face sa fim sau sa ne dorim sa devenim rai. Pana in maduva.Si pentru salariul primit cand lovesti cu bestialitate ce nu se poate apara.

Nu sunt vegetariana (inclin inspre), dar cred in dreptul unei fiinte vii, insufletite, sa aiba parte de conditiile naturale lasate de univers pentru ele. Asa cum cred in animalele lasate sa traiasca atat cat au de trait, si pe final, imbatate pentru o carne frageda. Macar nu sufera.

Nevoia si placerea noastra de a manca multa carne ne-a facut sa crestem animale in prostie, sa le chinuim de cand vad lumina zilei pentru a ne face pe noi sa ne simtim bine cand ingurgitam odios proteina animala. Nevoia noastra neconstientizata ne-a animalizat, pentru ca asa cum rafturile de carnuri zac in caserole pline doldora de animale transate pentru ca "exista cerere", tot asa multe din ele sunt aruncate la gunoi pentru ca expira. 
Cream o durere fie pentru ca am manca pana la sau dincolo de obezitate (e bine sa mananci, nu?) sau pentru a o arunca apoi la gunoi.



1.8.11

Minciuna

                          nu 
                           poate
                            fi
                             de
                              fapt
                               inteleasa
                                decat
                               ca
                               moment
                             negativ
                            al
                           libertatii*.


* G. Liiceanu