29.6.11

Minciuna sincera (trebuie) traita intens

      Reclamam minciuna, acuzam ipocrizia, aratam cu degetul lipsa de fond a formelor, ne strambam in fata neavenitilor care pot si stiu oricand sa fie colocviali in confruntarile cu nimicurile de zi cu zi, dar apoi ne intrebam de ce nu mai stim in ce si in cat din ce auzim sa mai avem incredere. Peste tot figuri frumoase, aranjate, dischisite, gesturi gandite si ras-gandite, o intrega panoplie de neologisme, fraze pompoase, formulari consacrate si demult devenite clisee incat imi vine sa ma intreb unde este diplomatia: in om sau in cuvintele in care se imbraca in fata lumii? Si ce da, mai nou, tonul: suprafata sau esenta? Mda, cam retorica treaba ...
      Ce este mai important: ce spui sau cum spui? ce sau cum? Bine, oricum, stim ca nimeni nu mai zice nimanui nimic clar, raspicat si la obiect, astfel ca ramane doar "cum"-ul. Asa ca da, este important cum spui lucrurilor (altfel decat pe nume) si cum iti voalezi raspunsurile. Vorba aceea, macar daca ma minti, fa-o frumos, nu?
      Tot adevarul si veritabilul este si ramane ascuns pe undeva prin niste sfere in care se considera la adapost, astfel ca la suprafata ajunge o masca foarte bine gandita, plina de coji de ceapa suprapuse si plina de pulovere emotionale si comportamentale; uneori nici noi nu mai stim cine suntem si uitam sa ne dezbracam de acest balast odata ce trecem de pragul casei noastre. Aproape ca ajungem sa dormim in hainele de strada. Si este ok, pentru ca a fi "prezentabil" sau pentru a deveni "prezenta agreabila" pe care toti o cautam oriunde si oricand a devenit dezideratul tuturor celor care vor sa se integreze in societate, cu singurul risc de a face din asta un full-time job si de a nu mai aloca timp 'scaparilor', adica acelor rare momente de sinceritate.

      Teoria lui "nu tine in tine, nu-ti face bine" versus "taci si inghite". Ma intreb care ajunge la ficat prima.

      Cum este posibil ca adevarul sa ajunga a se rusina de sine insusi? Cum e posibil sa fie captivul atator minciuni incat pentru a ramane intact alege sa se ascunda, uneori cu riscul de a se ascunde prea bine?

      Desi in fiecare zi mergem ca pe sarma - sa nu cumva sa jignim pe cineva cu ceva (pentru ca intervine calomnia), sa nu cumva sa nu fim corecti cu ceilalti (pentru ca suntem nedrepti) , sa nu cumva sa doara pe ceilalti faptul ca adevarul nostru este mai real decat adevarul lor (pentru ca intervine invidia), sa nu cumva sa subminam vreo autoritate (pentru ca intervine tupeul) - sustinem sus si tare ca "ah, dar noi suntem diplomati". Cred ca stim cu totii ca sub masca bunului gust s-au aciuat si continua sa o faca multi kitsch-iosi vomitivi, insa a ramane exact asta depinde de dorinta celor autentici de a-i integra sau nu intre ei.
      Se considera ca aceasta masca sociala nu doar ca este acceptabila, ci chiar ca este necesara pentru, cica, bunul mers al lucrurilor. Consideram cumva ca astfel suntem mai la adapost de rautatile oamenilor din jur si am ajuns sa ne multumim cu atat de putin de la viata? Apelam la "servite"- cliseu doar pentru ca nu facem fata unei critici sau unei pareri? Ne este lene sa fim defensivi in cazul unul atac si atunci convenim unanim ca este mai simplu sa ne inghitim vorbele?
      Ati observat cum atunci cand suntem intrebati ceva foarte serios sau atunci cand ne punem noi insine problema astfel, incepem cu "sincer, ...". Oare de ce? Ca nu poate fi doar pentru a intari mesajul, nu?
      Credeti-ma, daca as putea sa scuip intre ochi pe cate unul sau una, as face-o fara a ma gandi de doua ori. Dar nu pot din doua motive: nu am tinta buna si nu am fost inzestrata genetic pentru astfel de gesturi. Asa ca ma rezum la ce pot face si ce ma impaca atat cu mine insami cat si cu lumea "mamii lor": sa "scap" aprecieri sincere si ocazionale, mici sudalme sau chiar sa invoc diverse dobitoace domestice (pe care uneori le jignesc prin aceste asocieri), ramanand bineinteles in sfera unei decente confortabile.
      Si traiesc plenitudinea acestor momente de descatusare sincera mai ceva ca pe o "sesiune" a unei nevoi fiziologice amanate indelung, pentru ca nu vad rostul in a merge cu haina de blana prin desert doar pentru ca o ai in garderoba.

     In definitiv, pentru ce a fost inventata oglinda si cum ar fi aratat azi o lume oglindita in sine? Probabil mai putin invers decat ne vedem astazi in bucata de sticla reflectorizanta ...

      Nu mai am nici un dubiu, din nefericire - raportul gluma/realitate din intrebarea "Ce caut eu in viata mea?" inclina balanta in favoarea neta a celei din urma. Si asta gasesc a fi un motiv de regret.


27.6.11

Responsabilitatea la conditional optativ

      Si zice asa: "Plantele nu consuma niciodata mai mult decat au nevoie, niciodata nu fac rau mediului. Altfel spus, sunt responsabile"*. Mi-a atras atentia aceasta constructie dubioasa din punct de vedere semantic, pentru ca o data in plus ne folosim de non-sensuri pentru a ajunge la sufletul "consumatorului de media".
      Intrebare: cand nu ai optiunea constiintei sau a liberului arbitru, mai poti vorbi de responsabilitate? Nu cumva responsabilitatea ca principiu vine odata cu existenta posibilitatii manifestabile in spatiu si timp de a opta pentru delasare, ignoranta si iresponsabilitate? Nu cumva pozitivul se defineste ca atare doar prin raportare la negativ?
      Eu as zice ca da. Altfel, mie imi suna a un fel de 'Adame, alege-ti femeia!'.

-------------------------------------------------------------------
Redundanta "utila"
      Pentru ca unul fara celalalt nu exista, opusele per se isi datoreaza unul altuia totul. Reprezinta un duo al desavarsirii intru non-tautologie.

-------------------------------------------------------------------
     
       Dar spre exemplu "un copac arunca numai ce natura poate refolosi"* suna bine.      
      Cred si eu, este parte componenta a unui sistem. Este ca si cum am spune ca pancreasul uman este responsabil fata de viata fizica a omului intrucat produce insulina. Da, o produce, dar nu pentru ca alege sa faca asta, ci pentru ca nu are setata in structura celulara sa faca altceva. Este functia sa limitativa si atat.
     

       Nu este "meritul" naturii ca este cum este. Asa cum trupurile bolnave congenital (deci sistemele imperfecte) au avut doar nenorocul de a nu fi beneficiat de accidentul fericit al celorlalte.
      Hm, ce este 'norocul' in lumea celor mai putin imediat-explicabile?
      Pana si faptul ca un om este teoretic nemuritor, dar practic limitat in timp si spatiu la viata sa fizica poate fi interpretat ca un semn de perfectiune al sistemului intrucat ... ganditi-va cati am fi daca primii oameni zamisliti din nimic ar trai in continuare alaturi de noi.

       Pentru ca natura nu ne poate intretine pe toti si pentru ca daca am face-o noi am avea preferinte si am face in mod inevitabil favoruri in stanga sau in dreapta, ne elimina pe toti odata la o viata de om.
    
       A fi responsabil este un lucru pozitiv, este laudabil, este demn de apreciere. Si mai presus de orice, OPTIONAL!
       Am apreciat mereu natura, o apreciez si o las sa ma incarce energetic si mental. Dar asta dintr-un singur motiv: pentru ca imi permit mie insami, ma las, imi dau voie sa admir un sistem auto-perfectionat si pasibil in proportie de 0.0% erori. Dar este o admiratie adulativa, nicidecum una apreciativa! Nu pot 'aprecia' o petala de petunie, nu ii pot lauda frumusetea - nu i se datoreaza -  ... dar pot sa stau sa o admir si pot si o constat (eu pe ea o)!



*text preluat de pe www.gradina-botanica.ro

24.6.11

Acum un zambet ...

 ... n-as fi zis ca lucrurile vor lua aceasta intorsatura. Nimeni nu ar fi zis.
Este ca si cu avertizarea cu codul galben de furtuni, ploi, grindina cand totul afara nu indica decat seninatate. Si cand colo ... e atat de "la indemana" cateodata sa ploua cu pietre si de ce nu, broaste. Asta este problema, ca uneori a tuna si fulgera este mai comod decat a fi senin.

Un fel de "daca mi-ai fi zis, nu te-as fi crezut"...

Principiul compensatiei in natura

Mda, nimic nu se pierde, totul se transforma.
Cumva in aceeasi ordine de idei, as inlocui "coltul misoginului" cu "imperiul misoginului de sorginte porceasca" in categorisirea articolului acestuia.
Este o parere demna de un ins care, desi se exprima corect si coerent (e chiar laudabila lipsa greselilor gramaticale), strict principial este fericitul posesor al unui troleibuz drept masina personala - conform cu uzantele de compensatie a marimilor in natura existente in societatea profunda in care ne traim viata.
Ce sa zic? Sa fie primit ... acolo unde exista cerere.
A se consemna - nu agreez femeile nici in general, nici in special pe cele care nasc astfel de porcusori taietori de frunze, pentru ca atata timp cat ele exista se si constituie in scuza  de a se manifesta a acestor purtatori de izemene de ultim rang.

18.6.11

Cel mai ravnit non-scop

Este un nonsens terminologic dovedit a face din fericirea personala un scop.

Iti poti propune oricand sa mergi intr-o excursie la tropice - stii exact ce ai de facut pentru asta, strangi bani, iti organizezi cazarea, iti stabilesti partenerii de calatorie, iti programezi cum iti petreci timpul acolo etc. Iti poti propune sa te duci la un concert rock - stii ce ai de facut, iti cumperi bilet, respecti ora programata pentru concert si te duci. Iti poti propune sa iti faci in casa o mini-jardiniera. Stii exact ce sa faci, iti stabilesti locul, iti cumperi ghivece, pamant pentru flori, seminte de flori si te apuci de sadit. Si periodic uzi pamantul. Iti poti propune sa faci bani. Cam stii in ce ape te scalzi si cu acest deziderat si stii ca trebuie sa ai un plan bun. Simplu. Si fara dubiu. Aceasta este scopul: finalitatea care are clar stabilite mijloacele de ajuns la ea si cel mai important: nu permite posibilitatea de a conduce la un rezultat diferit de cel asteptat. Cu alte cuvinte, totul este cat de cat transat si nu ai surprize odata ce ai respectat planurile care te conduc la scop. 

A cauta fericirea nu este nici excursie la tropice, nici jardiniera din casa, nici concertul si nici seiful cu bani. Fericirea este scopul-nonscop la care toti tindem, credem ca avem pasii metodici spre el, dar care prin nestiute cai speculeaza fiecare greseala si deturneaza. Sau care schimba regulile pe parcurs. Este cel mai putin scop-obiectiv pentru ca este singurul la care daca urmezi intocmai pasii pe care crezi ca ii ai de parcurs poti ajunge la exact opusul sau; ceva de neconceput in cazul unui scop clasic, ca la carte. Fericirea este prin definitie obiectivul cel mai parsiv. Pentru ca de fapt nu este nici scop, nici obiectiv, nici tel - este doar o stare de spirit despre care am auzit ca este placuta. Si cine nu isi doreste ceea ce vede ca pe altii ii face sa zambeasca? Dar ce te faci cand...

"Fericirea. Noi vrem sa o suntem, dar ea nu ne este"*.

Este, da, cerere mare pentru fericire si nu este de mirare ca are un pret foarte mare. Unul chiar nestiut de mare ... pentru ca este nepretuita.

NU! Fericirea nu este de dorit, de ravnit, de cucerit, de planificat. Este doar de pastrat odata ce ai ajuns la ea (si daca se lasa pastrata). Atat. Si va ramane daca nu incerci sa o prinzi in chingi. Este mult prea gingasa pentru a fi siluita in a sta locului.

Ma intreb pana si daca poate fi fericirea considerata un drept - asa cum este ea definita in constitutia SUA. Pentru ca daca da, atunci fericirea poate deveni usor un mijloc care sa iti justifice orice "pitic pe creier".


*N.Stanescu

17.6.11

Cu emotie la impact

Cunoasteti personajul Koothrappali cu tot cu mutismul sau selectiv? Prea bine. Asa sunt unii oameni cand ies din zona lor de confort, indiferent de natura acestui confort. Este incredibil ce poate insemna blocajul comunicational (real sau autoindus) intre tine si lume. Incredibil! Mai ales pentru cei care nu pot decat sa vina in contact direct cu el. Se numeste ca "te blochezi" ca prostu' in fata unei situatii in care subconstientul tau a stabilit ca nu-i poti face fata fara a parea, in fata celorlalti, cel putin ciudat. Si stim, noi astia "oropsiti" de acest impediment, ca nu este nevoie decat de un mic declic, de un cat de mic accident conjunctural, de o insignifianta altfel luare prin surprindere, in definitiv de invatarea unei nevoi fara de care nu am putea continua. Atat. Un putin care pare un intreg univers.
Cred ca astept si eu sa ma invete nevoia pentru a ma putea invata apoi singura.

16.6.11

Sindromul picioarelor obosite

Este fascinant cum persoanele nascute pentru a face mai ales trei lucruri in viata:
  •  sa se autovictimizeze
  • sa se uite la ce fac altii si sa emita judecati de valoare
  • sa vorbeasca mult (si prost) in limitele clare ale unei lipse de imaginatie crase (dar nu si de potential de fabulatii inepte) 
isi gasesc implinirea atunci cand gasesc persoana potrivita cu care poate sa le faca pe ambele in acelasi timp, o persoana care nu poate fi fundamental diferita de cea tri-dimensionala de mai sus.
Chiar daca dupa ce apar ocazionale neconcordante intre sistemele limbice ale celor doua persoane (au motive de invidie sau gelozie reciproca) in momentul in care au un 'inamic' comun (o a treia persoana care 'cere' sa fie barfita) se instaleaza un prea frumos sentiment de implinire. Fara, si mai mult decat atat, contrar! vointei mele, a trebuit sa asist la un astfel de "dezmat ideatic". Scabros, zau!
Cand aceste persoane nu isi gasesc un interlocutor potrivit pentru barfa, tot (non)sistemul lor de valori se prabuseste, colapseaza si apare asa-numitul sindrom al picioarelor obosite. Aici, "picior" (ca mijloc de propulsare in viata) = cursivitatea in limbaj = "taca-taca toata ziua".
(ne)Noroc(ul celorlalti), insa, ca(ci) isi revin rapid.


15.6.11

Caraghios

Oare ce este mai trist: ca exista cuvinte precum "gadget", "feature", "job", "trend" si alte asemenea, incetatenite drept substantive comune in limba romana, sau ca inventam cuvinte de tipul "seduicid"? Nu stiti ce inseamna? Ah, nu pierdeti nimic! Nu aveti nevoie decat de un anturaj care cunoaste cuvintele "flirt" si "agasant" si cateva cuvinte de legatura simple. Este reteta secreta pentru a nu fi penibil cand vrei sa te dai savant.