26.2.11

Alcatuiri

      O cana verde-kiwi, o usa de la intrare, un creion colorat, o cutie de bomboane, o masuta de cafea, o ceasca de ceai verde, un pat, o draperie brodata, un telefon, o cafetiera, o masina de spalat, un caiet dictando, o foaie A4, o lingurita, un aspirator, o ventuza, o crema de zi, una de noapte, un gel de dus, un gand scris, un lipici, o carioca, o carte de munca, o reteta de la doctorul de familie, o migrena, un incarcator, un tirbuson, o trusa de manichiura, o fereastra, un pliculet cu ghimbir, o pereche de cercei, un cadou primit de ziua ta, o lampa, o veioza, un roman politist, un film bun, un ghiveci cu flori, un ceainic, o pereche de blugi, o noptiera, o vaza cu flori, un pulover, un rucsac, un tub cu pasta corectoare, un detergent de vase, un ceas de perete, un portfard, o portocala, o sfecla rosie, un frigider, un pumn de nisip, o iarba pe care te plimbi, un copac la umbra caruia te feresti de soare, un termometru, o adiere a vantului, o tastatura de calculator, un trandafir oferit de martisor, un calendar de birou, un pachet de servetele, doua dusuri pe zi, o legitimatie de calatorie, un loc intr-un compartiment de tren, o directie, un sens intr-un moment, o emotie, un freamat interior, o durere de sold, o senzatie de bine, un moment pustiu, o sina de tramvai, un energizant, un sirop de tuse, o geana, o plapuma, un calorifer fierbinte, un obraz, o caciula, o masca, un zambet, un urlet dezanadajduit, o euforie plenara, un scancet de copil, un fior de inceput. 
      Lucruri din cele mai obisnuite. 
     Dar care puse laolalta, intr-o alaturare si o ordine specifice, alcatuiesc o viata de om.

25.2.11

Nu cred in

      dependenta. Dar evident, ea exista pretutindeni. si tot evident, exista pentru ca altii cred in ea. Dar ma indispune in mod real invocarea ei cand este vorba de un cuplu. Nu cred in dependenta in doi. Cred insa in atasament, cred in iubire, cred in devotament, cred in contopire sentimentala, cred in loialitate, cred in 1+1=1 mult mai complet, cred in dedicatie, cred in amor si emotie cu iz de ceara lichida. Adica topita. 
      Dar nu cred in



      dependente, in special in cele pe care unii dintre noi gasesc convenabil a le justifica drept atasamente virtuoase. A iubi nu este diferit de a fi sau nu virgin: nu este nici o virtute, nici un defect. Ci doar este. Asa cum a iubi nu presupune subjugarea emotionala sau fizica in sensul impus de o dependenta de ordin ierarhic. Nuuuu! Este exact invers ...
      Da, nu cred in



     dependenta! Mai ales intr-un cuplu. Cand unul dintre cei doi ajunge sa depinda de celalalt se nasc raporturi de subordonare si se nasc ierarhii. Si mereu cineva este de vina pentru asta, fie cel dependent, fie locatorul celui slab. Nu exista inertie aici, nu exista accidente. Mereu cel putin cineva poarta responsabilitatatea nasterii celui mai slab inzestrat pentru a sta in doua.
      De ce nu cred in



      dependenta? Pentru ca dependenta si implicit ierarhiile nu vor lasa niciodata loc de pe picior de egalitate sau la fel. Si intr-un cuplu ... vai, cat pericol sa nasti monstri cand nu lasi capastrul  liber! (fie el si fictiv, formal, subinteles, tacit, acceptat - sau nu).
      Ah, da, va veni contraargumentul dependentei reciproce intr-un cuplu. Ambii sunt sclavii celuilalt ... Ce minciuna reciproca de efect! Nici macar sub forma de replica nu mi se pare a fi de bun augur, si aceasta pentru subiectul care nu este de fata (dependentul, adica, "victima") . Profund neelegant intr-un astfel de context. Este ca si cum ai raspunde cu "Este bine sa fiu vazuta" la aprecierea "Ma bucur sa te vad!" Ceea ce ... eu fac uneori :)
       Dar tot nu fac rabat de la faptul ca nu cred in



     dependenta. In cuplu. Este cel mai nepotrivit loc in care poate fi plasata, se iroseste si uzeaza elementele din jur. Si nu este ca si cum in cazul acesta mai poti recupera macar valoarea reziduala ramasa dupa amortizare. Cam bati in cui deprecierea emotionala si nuuuuu numai, odata instalata (ierarhic).






22.2.11

Transformari nu atat de necesare pe cat de utile :)

      Datoram destul de mult celor care ne fac sa suferim, sa simtim ca ne pierdem mintile sau sa ne inclestam uneori degetele mainilor. A pumn.
      De ce? Pai pentru ca fara acestia si fara sentimentul de goliciune pe care (credem noi ca) ni-l lasa nu am reusi sa apreciem (pentru ca am avea tentatia de a lua drept cuvenit) senzatia de bine oferita de tot ceea ce exista si respira in jurul si in universul nostru si care ar putea redefini acest gol. Prin anularea lui. Pentru ca fara crearea in prealabil a acestui void nu ar mai fi nimic de umplut, nu am fi capabili sa mai tinem apa.
      Si totul provine din faptul ca uneori, daca nu simtim ca ne pierdem mintile, nu mai simtim nimic. Am inainta pur si simplu pe trotuarele betonate ale unei vieti sub-mediocre in care activitatea de baza ar consta in lene. Lenea de a ne mai dori sa inaintam inspre cineva sau de a lasa pe altcineva sa inainteze inspre noi.
      De nedorit.
     

Accesorii

      Nu cred neaparat in teoria ying-yang-ului si a completitudinii pe care o gasesti cand intalnesti sufletul-pereche. Sau ma rog, ma rezerv putin mie insami inainte de a crede 100% in aceasta teorie.
      Cred insa in sentimentul revigorarii pe care ti-l da apa rece si proaspata a unei dimineti in care iti incepe o noua viata de 24 de ore.
      Asta este completitudinea pe care nu ne mai obosim sa o observam, cautand cai verzi pe peretii vaselor sangvine sufletesti.
      Si da, imi doresc o astfel de chiuveta :) .

21.2.11

Exista limite (si) in infinit






In fond si la urma urmei...


      Cine dintre noi poate hotari ce inseamna a "castiga" o batalie a vietii? In fond fiecare isi poarta batalia sa.
      Ce determina o relatie amoroasa sa se transforme prin evolutie sau involutie? In fond dragostea este subiectiva si foarte personala.
      De ce avem tendinta de a ne feri de tradatori? In fond ei nu fac decat sa ne mentina permanent in garda.
      De ce obisnuim sa ii vizitam (la propriu, punandu-le chiar flori la capatai) pe cei care au ramas printre noi doar cu sufletul? In fond putem fi alaturi de ei si ei alaturi de noi in permanenta. Avem nevoie de confirmarea fizica a apropierii?
      De ce unele gesturi, daca nu devin exact asta, gesturi, si raman incremenite in stadiul de idei de pus in practica, sunt egale cu zero? In fond simplul fapt ca au fost zamislite de o minte sau de un suflet ar trebui sa fie suficient.
      De ce s-a decis de comun acord ca lumea sa inceapa sa lucreze de dimineata si  doar seara sa isi faca program de voie si nu invers? In fond randamentul maxim al creierului uman este in intervalul orar 18:00-19:00 cand de regula deja suntem acasa, in parc, la un suc in oras sau in vreo vizita. Nu putem aplica psihologia inversa de tip "doar daca reusesc sa ma destind si sa ma simt bine pot functiona intr-un birou" in locul lui "distractia este o recompensa si este normal sa vina dupa truda". Nu cumva, in fond, s-a incurcat voit si din cand in cand scopul vietii cu mijloacele ei?
      De ce nu ne asumam realitatile asa cum sunt ele? In fond, negandu-ne trecutul nu ne autocondamnam la a-l repeta? 
      Care este motivul care ne argumenteaza orgoliul nemasurat, sau in registrul opus, modestia fara margini? In fond, in viata totul tine de cum ne masuram parametrii propriului sine; iar daca din lipsa de chibzuinta il vedem drept infinit, nu inseamna ca el si devine vreodata astfel. El se merita si se castiga doar prin efort masurat.
      Carui fapt ii datoram prostia sau din contra, genialitatea noastra? In fond imprejurul nostru, vecinatatea noastra de desteptaciune sau idiotenie este cum doriti dumneavoastra sa fie DOAR prin raportare la ceva diferit de ea - si care conventional a fost numita superioara ori inferioara ei. Asadar ne datoram prostia de uneori si genialitatea de alteori doar conventiilor? 
      Unde se trage linia intre sentiment si goliciune? In fond indiferenta nu este lipsa unei stari afective cat mai degraba o non-stare. Ceva exista acolo doar ca se sustrage siesi; este deci opusul starii si nu lipsa ei?
      Cat la suta dintre vietatile Terrei au onoarea de a-si cara casa in spate si de a-si permite deci luxul desprinderii de orice punct fix? In fond de la a fi un melc pana la a fi un chirias perpetuu al camerelor de hotel trebuie sa fie inaltator...pana incepi sa cauti reperul unui echilibru. Ce nu poate decat sucomba in perechea "ziua si asternutul".
      La nivelul infinitezimal al lui "nu stiu" sau "pentru ca...", al catelea argument din cate in favoarea uneia dintre cele doua atitudini face ca balanta sa incline intr-o parte sau alta? In fond nu se  poate invoca niciodata argumentul majoritatii +1 atunci cand greutatile rezultatelor unei decizii sunt net distincte desi sunt sustinute de acelasi numar de motive.
      Cum ar fi sa ne ceara universul si toate lucrurile din el acordul pentru a-si continua existenta?  Stiu, ne-ar place. Dar am avea, in fond, timpul necesar pentru a tria in "asta are voie sa traiasca, asta nu"?
      De ce inventam tipologii eseistice de genul "viata ti-o faci singur", " viata l-a razbunat",  "asa trebuia sa fie, tot raul spre bine", "este mai bine ca a fost asa"... in fond, nu putem trai fara a cauta mereu motive pentru a merge mai departe? Nu ar trebui ca viata sa fie un proces care sa se deruleze firesc in loc sa fie scremut prin noi si noi metode de motivatie personala? Nu este tocmai acest proces al facerii, al nasterii unui sens, un semn ca luam toti aliniamentul unei forme fara fond, ca ne asumam nimicnicia negand-o (prin faptul ca recunoastem tacit nevoia permanenta de stimulente)?
   
      Cum de nu stim atat de multe lucruri? Peste tot in jurul nostru este plin de lucruri nestiute, neaflate, insa nicidecum ascunse. In fond nu trebuie decat sa ne pese ca ele ar putea exista  in afara noastra sau poate in noi pentru ca universul lor impreuna cu al nostru sa construiasca o farama de univers comun.
      Cum separi un egoist de un filantrop? Ce, egoistul nu da niciodata de la el? Sau filantropului nu-i pasa, in fond, de el insusi?
       Imi place sa dispun de un telefon pentru a suna si nu pentru a fi sunata. A fi sunata inseamna a sta la dispozitia cuiva care are chef sa ma sune intr-un anume moment al zilei. Este preferabil sa ai telefon pentru a-l folosi in scopul in care a fost creat: sa iei, tu, ca posesor, legatura cu oamenii cu care ai chef sa iei contact,  si cand ai chef sa iei contact, dupa bunul tau plac. Si niciodata invers!
       Si totusi mi se reproseaza mereu "unde dracu' iti tii telefonul ala de nu auzi cand sun? De ce naiba il porti dupa tine?"
       Cum as putea sa imi explic egoismul fara a-mi deranja audienta?
      In fond, egoismul este forma autentica a dispretului fata de micimea aproapelui interpretata astfel de fiecare dintre noi. Si va ramane, tocmai de aceea, o traire subiectiva si supusa criticii celor vazuti de egoisti drept "mici".
      Si da, cercul acesta al apelurilor se incheie in momentul in care cineva suna si cel apelat raspunde. Deci comunicarea fara risipa de nervi nu se poate purta decat intre:
- un egoist si un om care va ceda intotdeauna. Punct.
- un egoist si un om care va ceda intotdeauna pana se ajunge la un egoism comun, echidistant in raport cu toleranta lor.

       Da, nu exista limitari in spatiul subiectivului. Si fiecare dintre noi are libertatea de a vedea lumea prin optica propriilor lentile, a propriului cadran emotional si sa-si sprijine argumentele pe curcubeul propriei concavitati a corneei.



      Exista limite in infinit.
      Nu exista limite in subiectivism.
      Cat de obiectiv, este sau poate fi, in fond, infinitul?


19.2.11

un adevar

"Stam in fata televizoarelor, citim rezultatele meciurilor, cotatiile la bursa si extrasele de cont ca pe tablele legii; verificam notele copiilor, ii cuantificam pe cei dragi si pe noi insine; masuram salarii, terenuri, note, masini, penisuri, busturi, metri patrati, proprietati imobiliare, economii, cartiere, natiuni, orice in afara vitalitatii, care nu poate fi masurata si, in consecinta, e nebagata in seama. Masuram si triumfam sau masuram si ne temem; pierdem in ambele cazuri, fiindca ambele sunt cuprinse pe o scala pe care doar putini o recunosc drept valida. Triumfurile si tragediile pe care noastre sunt munti doar o clipa, pentru ca in clipa urmatoare sa se prabuseasca si sa nu fie altceva decat niste musuroaie de furnici."

Luke Rhinehart, "Intoarcerea Omului-Zar"

17.2.11

Pe principiul "Adame, alege-ti femeia!"

      Exista doua variante:
  •  fie acceptam (pe fondul unui reflux stomacal acid) ca "toata lumea minte" si atunci tot ce se petrece in jurul nostru sta (asumat) sub auspiciul hazardului moral (adica ne mintim care de mai de care mai abitir); orice potential repros adresat cuiva care ne-a "necinstit" cu un neadevar este astfel exclus!
  •  fie ne luam in spinare angajamentul ca nu vom pune vreodata pe nimeni si nimic (in afara noastra) la indoiala; si ramanem astfel cu "luxul" de a putea reprosa posibilele minciuni.

      Ce vrem de fapt? Sa fim fara arme, sau sa ramanem cu luxul uneia singure?

P.S. Pentru frumusetea argumentului si mai ales pentru ca extremele sunt extreme tocmai pentru ca inrameaza si delimiteaza normalitatile, mai aloc loc (cacofoniile fac viata mai frumoasa) unei variante de compromis:
  • ramanerea fara arme in fata singurei alegeri umane care ne poate asigura, fara prea multe incercari, ca luxul este inutil si supraapreciat.

16.2.11

What is it with fate and life's dices?

      There is a question one may ask himself whenever facing an extremely miserable man.

     "How many mistakes can one make in his life in order to reach the lowest conceivable level of existence"?
      (my) answer: Only one mistake should do it. Trust the wrong people.

      I wonder about the church's answer on the issue. I suspect it will begin either with "live outside the belief in God" or "not repent for being a sinner".

     I keep wondering ... what is sin, therefore, from the perspective of the Christian precept stating that "being humble on every level insures genuine happyness of men"? Aiming for middle class luxury, by any chance?


Sindromul inimii zdrobite

      Sau "noutati" din seria "ce mai inventeaza astia".

     Psihocardiologia este (pseudo?) stiinta care a venit cu aceasta denumire a bolii.
      Lista sentimentelor nocive care se pare ca o provoaca este lungă: furia, nervii nestăpâniţi, frica, tristeţea şi mânia. Toate presupun riscuri de care nu suntem conştienţi, la fel ca şi epuizarea, descurajarea şi depresia.
     Ce sustin specialistii: "când tristeţea, stările conflictuale, frustrarea sau melancolia durează săptămâni şi luni, ele nu mai înseamnă pentru organism decât un singur lucru - stres. Si în varianta sa nesănătoasă, cronică: sindromul inimilor zdrobite".
      Cateva intrebari-medicament:
-Ce exigentă avem faţă de noi înşine?
-În ce măsură suntem obsedaţi de performanţă?
-Ce importanţă acordăm situaţiilor critice?
-Cate eforturi depunem pentru a le putem gestiona?
     Si ca o parere personala, daca raspunsul la intrebarile de mai sus este caracteristic celor dominati de perfectiune si megalomanie ( adica "mare" sau "foarte mare") atunci pregatiti-va un draft pentru testament.

     Si uite asa s-a ajuns la a se dovedi stiintific faptul ca semenii nostri precum si dorinta de a ne autodepasi ne fac mai rau decat nicotina, gudronul, arsenicul, cianurile, fenolii, formaldehidele sau monoxidul de carbon.
     Nu as fi amintit de toate povesta asta daca nu as crede in samburele care sta la baza acestei pseudo-stiinte si care s-ar rezuma prin: mai bine razi ca prostul decat sa incerci sa pari destept stand posac.
     Ca deh, "fericiti cei saraci cu duhul", nu?
     



      Oricum, in lipsa unui plasture "anti-tristete" nu ar fi rau un deodorant pe baza de praf pentru ras. Cel putin asa, de dragul tentativei, poate putem sa ne pacalim si sa readucem culoarea macar intr-una din cele patru camarute ale unei inimi albastre.


14.2.11

Oftat a bine

      Inca de dimineata, iubire in sus, iubire in jos. Indragosteli, amorezati, pis-pis, tzuc-tzuc, lugu-lugu, gugu-gaga. Siroposenii de la primul pas facut in afara casei, melodii pentru zambete tampe, baloane roz, rujuri roz, pernute roz, imbracaminte roz, felicitari roz, flori roz, femei roz...foarte mult roz. Rozul (ma) enerveaza dar contrasteaza foarte bine cu negrul pe principiul scrisului negru pe alb. Deh, ne diferentiem si noi cum putem.      
      De ce, de ce nu inceteaza oamenii cu bezmeticia asta la unison? De ce surpriza si freamatul neegalat al unui sentiment devine cerinta odata pe an? M-am saturat de Cupidon pentru ziua de azi, sa mai ramana si pentru restul anului, zic. E pacat sa ne folo/iro-sim in 24 de ore toate rezervele pe care altfel uitam ca le avem in posesie. Le lasam pe post de arme albe pentru atunci cand oile de langa noi (si noi alaturi de ele) primesc ordinul "pe locuri, fiti gata, start!" si dau drumul porumbelului amorezat si vadit beat de emotia regasirii porumbitei care le sade in fata. Evident, in roz.
      Prefer sa nu-mi spun (pan la capat) parerea legat de tematica zilei. Conform careia, contrar aparentelor care ar ingana "las-o frate la punctul mort!!" cred ca pana si florile se pot indragosti.
      Asa ca mai bine las sa curga niste ziceri. Selectii, bineinteles:) dupa sufletul omului.

“Femeia pe care o alegi trebuie sa fie aceea pe care ti-ai alege-o ca prieten, daca ar fi barbat.” (Joseph Joubert)

"Dragostea trece, si nepotrivirea ramane". (F.M.Dostoievski)

"Cel mai mare dusman al iubirii e foamea". (Miguel De Cervantes)

"A nu iubi nu-i nimica; a nu putea iubi e grozav". (Mihai Eminescu)

"Fericirea in dragoste este o stare anormala". (Marcel Proust)

"Sa ai curajul sa risti pentru adevarul din inima ta dar sa nu te minti cand il ascunzi!" (Anonim)

"Masura caracterului este data nu prin cate stim sa facem, ci prin cum ne comportam atunci cand nu stim ce sa facem". (John Holt)

"In dragoste, victoria barbatului este fuga". (Napoleon Bonaparte)

"Infernul veritabil ar fi sa nu uiti nimic".(Emil Cioran)

"Cand regreti, gresesti a doua oara". (Raymond Latarjet)

"Sa fii liber nu inseamna sa faci tot ce vrei, ci sa stii ca poti sa vrei".(Jean Paul Sartre)

"Este loc sub soare pentru toata lumea. Mai ales ca toata lumea vrea sa stea la umbra". (Jules Renard)

"Daca vrei sa fii fericit, fii." (Lev Tolstoi)

“O femeie poate ierta cateodată un bărbat care incearcă să o seducă, dar niciodată pe bărbatul care ratează o ocazie atunci cand i se oferă.” (Talleyrand)

“Cand femeile ne iubesc ne iarta orice, chiar si crimele; cand nu ne iubesc, nu ne iarta nimic, nici chiar virtutile.“(Honore de Balzac)

“Femeilor le plac barbatii tacuti pentru ca au impresia ca le asculta.” (Marcel Achard)

“Tipatul unei femei, care este surprinsa goala, se explica prin teama de a nu arata destul de bine în aceasta ipostaza.“(Otto Weininger)

"Pe vremea întâlnirii noastre, mi se părea că întreaga mea viaţă nu va fi de ajuns ca să te epuizez".(Pascal Bruckner)

"Moralitatea dragostei: nu sunt egalul aceluia, care în timp ce îmi scapă, mă obsedează, mă lezează şi mă desparte de mine, de alter ego".(Pascal Bruckner)

"Iubirea procedeaza precum credinta: prin convertire. Confera gusturilor unui individ o putere de lege."(Pascal Bruckner)

      Si foarte important!
"I've never let my school interfere with my education." (Mark Twain)

      Oftez a bine pentru ca este reconfortant sa stii ca poti da oricand un exemplu de "asa nu". Si uneori energia trebuie canalizata DOAR pe asta, mai ales cand totul iti este potrivnic. Azi, potrivnici mie imi sunt cocolositii de ocazie. Asa ca ma duc la piata sa imi refac stocul de lamai. E iarna, vitamina C ajuta impotriva infectiilor si intareste imunitatea in fata virusilor.

Empirism stradal

Ciudat sau nu, exista multi oameni (mai) irascibili (decat de obicei) in ziua de 14 Februarie.
Ha-ha.
Si intamplator sau nu, multi dintre ei sunt cei care sustin ca nu cred in Ziua Indragostitilor.
Hi-hi.
Oare pentru ca nu au ce sarbatori? Sau poate pentru ca s-a nimerit ca in anul 2011 ziua asta sa le pice in moalele capului intr-o zi de luni, cand oricum nu iti arde de nimic ?

Fara hi sau ha,
ramane dragut faptul ca exista si stau bine-mersi la vedere alternativele: cei care zambesc sagalnic si complice si in ochii carora poti citi "La multi ani mie!"

13.2.11

Intrebare

Cand ori de cate ori patesti ceva sau "soarta iti fu crunta" pe orice plan al vietii, si cei din jurul tau - amici, iubiti, cunostinte, rude - iti sar imediat in ajutor, inseamna ca il meriti si ca toti care iti sunt alaturi in aceste momente tin cu adevarat la tine, sau inseamna ca esti vazut ca un neajutorat?

11.2.11

Mostra pentru o disectie cu o lama neascutita de bisturiu

Ha!



      Aici aflati ce puteti face cu poza de mai sus.
      N-ar fi totusi mult prea simplu?      
      I-am pune pe toti sa-si scrie numele si am rezolva problema.
      Pacat ca se aplica si nu prea.
      Dar de dragul experimentului permitem inevitabil judecati de valoare.
      Este mai degraba adevarat continutul decat forma, este mai reala caligrafia ideatica decat cea estetica.
     
Hm?


poza homepage-preluare http://www.urbancalligraphy.com

Oda lentorii ocazionale

      Sunt intr-o perioada de plafonare ... o perioada in care imi permit sa imi permit sa las totul mai moale, sa nu ma mai agit ...si asta nu pentru ca timpul se dilata sau pentru ca asa ar fi bine, ci pentru ca am luxul ca sunt tanara si pot profita de iluzia desarta (cum se va dovedi ulterior a fi) care alimenteaza gandul ca timpul va trece incet si ma voi dezmorti "la timp".
      Nu stiu ce inseamna acest ‚la timp” insa pot considera ca il voi fi aflat in momentul in care pot afirma „uff, era cat pe ce!”. Pana atunci singurele resurse cu care ma pot consola, cu care ma pot intretine pe mine si pe cei din jurul meu, resurse de care de altfel ma pot chiar bucura sunt elanul de a face lucruri, inertia de a sta degeaba si (ne)simtul proportiei intre cele doua.
      Pps-urile trimise ca mass-message pe mail-uri, pe facebook-uri, pe twitter-e si alte canale si rigole care culeg apa de ploaie ne indeamna mereu la „fa ce simti”, „ nu-ti irosi timpul, este resursa cea mai de pret”, „ crezi in tine”, „ zambeste!”, ‚ incearca sa fii mai bun” etc etc... Numai eu stiu de cate ori nu am zis chiar eu lucrurile astea, crezandu-ma fie originala fie avand speranta ca poate sunt cuvintele pe care cineva trist le-ar gasi utile. Si nu le zic degeaba, cred in ele...dar nu pot sa nu ma intreb : chiar este bine sa faci tot timpul cate ceva? Nu are si odihna (pentru unii inclusiv pentru mine cateodata, un cuvant sinonim cu „lenea”) rolul ei? Nu este ceea ce in contabilitate se traduce in amortizare, in depreciere? Dai o caruta de bani pe ceva si apoi astepti si chiar iti propui deprecierea lui – atentie, nu morala :) ci financiara! – in sensul in care astepti sa se aseze informatia, sa se sedimenteze ceea ce ai facut ... Bine, te poti deprecia treptat sau accelerat pe principiul „un om destept doarme intr-o ora cat un prost in zece”. Fara acest mod de relaxare e ca si cum ai fi un turist permanent in viata ta si a celorlalti, si da, vezi zeci de locuri pe zi si faci sute de lucruri pe luna dar totul ar rezulta intr-o salata de varza de nedescris, si foarte important, fara uleiul care sa unga si sa faca informatia sa circule. Ai ramane pe uscat cu verdeata in gat fara sa mai stii care, ce, cum sau unde era si recunoasterea lucrurilor ar fi in cel mai bun caz vizuala ... iar legatura intre evenimente, vax albina. Sa fie asta de dorit?
      Pe de alta parte ma gandesc la zilele in care am planuri de dimineata pana seara, la final constat ca nu stiu cand a trecut ziua dar vai ce ma bucur cand ma uit in urma pentru ca am intr-adevar amintiri din alea 24 de ore, am dus la indeplinire niste dorinte, sperante, scopuri si totul a iesit bine. Si intr-adevar daca trag linie, am ceva CONCRET de pus pe foaie. Sunt insa niste zile care imi pot justifica lenea ulterioara. Sau stati, trebuie s-o tin tot asa pana cad lata intr-un pat de spital sau poate pana ma tratez ambulator cu pastile pentru inima, stomac, si sa nu uitam, anghinare pentru ficatii cu ochii iesiti din orbite? Mai pot sa ma bucur de ce am facut daca nu imi acord cu adevarat un astfel de mini-ragaz in care sa inspir, pur si simplu sa stau si sa inspir aerul pe care din propria dorinta mi l-am adus in jurul meu? Daca as tine-o la foc continuu doar asa de amorul artei, de ochii lumii sau pentru ca ma incarca pe mine sa vad ca fac si dreg, nu ar fi ca si cum as imprastia acel aer benefic la care fac referire, nu ar fi ca si cum as pune in practica pps-urile primite via e-mail in stilul cel mai mecanic si golit de simtiri? Sau mai clar, ca si cum as locui intr-un castel fantastic dar as avea toaleta in curte si file de ziar cu 3 straturi pe post de irigator extern? Pe bune acum ... pana cand sa tot alergi? Ma uit in jur zi de zi, si dupa ce atata timp am considerat ca lumea secolului XXI a devenit nebuna de la un capat la altul, am ajuns sa constat ca eu sunt aia care sta in fruntea lor...nu mai am chef si, m-am obisnuit sa zic eu aiurea, timp, sa mai astept sa coboare cineva din metrou, autobuz, magazin, ci ma grabesc sa ies ... asta ca sa castig nu mai mult de 2 secunde in tectonica zilei respective. Diferenta intre mine si cei nebuni de legat este ca eu nu ma imping in lumea de langa mine, ma strecor pe langa ei. Insa da, ma grabesc mereu, alerg dumnezeu stie unde ... Este ca si cum mi-a venit pofta in timp ce mancam... Diferenta intre cei agitati si vesnic in intarziere pe cate undeva si cei mai relaxati si mai linistiti? Pai pe fetele celor din a doua categorie zambetul este ceva firesc, este din acelasi film si nu risca sa se transforme in ranjitul de complezenta, ipocrit si fugitiv al celor care se vede ca fura din timpul lor pretios pentru a-l acorda.
      Aiurea! Este timp. Atat cat e, e. A spune mereu ca nu este timp pentru asta sau cealalta este sinonim cu a anula ceea ce avem uneori de prisos (cand ne permitem sa ne dam plictisiti de viata), alteori prea putin (cand vrem sa le facem pe toate ACUM) . Lasati-l sa fie pretios asa cum merita, si cel mai important, sa continue sa  fie.
      Imi cumpar sau imi descarc de pe internet carti, reviste, foiletoane :) cu nemiluita, am rafturi care gem de carti de mare anvergura dar care stau necitite si prind acarieni aiurea. Motivul principal pentru care nu-mi mai cumpar este ca ar trebui sa le folosesc drept perne la un moment dat, nicidecum faptul ca nu le-am citit pe cele pe care le am. Sunt (eu, adica) un fel de forma fara fond din acest punct de vedere pentru ca ma gandesc in termenii lui „fac asta acum, stiu ca este ceva bun...cand o sa ajung sa ma bucur de ce am facut, nu conteaza, clipa aia e pe vine...”. It sucks. Nu e normal. Si nu finalizez un proces inceput pentru ca acest cerc presupune ca intri in librarie, vezi cartea, verifici portofelul, ai cu ce, cumperi cartea, o duci acasa si o redeschizi cu scopul de a o citi! Am in mine ( eu si semenii mei cu post-it-urile dupa ei) nerabdarea aceea constanta, nebenefica pe termen lung si care denota un dezechilibru energetic evident, in a face, merge, drege, bifa! Si nu inchei cercul pentru ca stiu ca de fapt este nevoie de alternanta in tot.
      La polul opus am cateodata o energie debordanta in a sta pur si simplu :) . Cu o muzica buna, un pahar de vin, in compania cuiva drag, la un film bun ... si foarte important, fara carti! :) Sunt evenimente facile, stiu, dar vai cate de binevenite sunt din cand in cand. Prea multe conferinte, prea multa „cine are carte are parte”, prea multa seriozitate, prea mult aplomb intru stiinta si responsabilitate sociala intr-o lume la fel de egoista ca cea din veci pururi si cea din viitorul cel mai indepartat, prea mult „hai sa fac asta, ca viata e scurta” ma si ne obosesc.
      Ziua in care nu faci practic nimic este intr-adevar, la capitolul „amintiri” o zi pierduta. Dar cred in rolul ei de „punct nodal” intre ziua dinainte si cea de dupa. Nu scurteaza deloc partea din viata pe care o vom rememora cu placere peste ani si cu siguranta sedimenteaza clipele savuroase traite in zilele pline de evenimente.
      Apropo, lenea nu trebuie sa fie la fel zi de zi, monotonia nu o defineste! Nu, nu! Exista atat de multe posibilitati de a pierde vremea incat uneori ma intreb de ce nu fac doar asta :) . Categoric, a spune ‚sunt plictisit’ este un pacat. Al 11-lea. Capital, chiar, dar care, precum lenea, nu va omori niciodata pe nimeni.

3.2.11

Pierdere de vreme

      Dimineata placuta de joi. Soare, ger, atmosfera placuta de iarna adevarata.
      Pentru ca cartela de metrou a parut a face probleme dis de dimineata (cu alte cuvinte a expirat) si pentru ca mi-am lasat economiile in banca :) iar afara erau -17 grade Celsius, am decis sa o iau pe jos inspre iubitul birou. Si am luat-o pe jos pana la un moment dat cand mi-am dat seama ca am un bilet de autobuz la mine si ca stiindu-ma ca nu suport sa intarzii (nu in general, ci la birou) am decis sa imi incerc norocul cu autobuzul 301bis din Romana. Mai ales ca trecuse perioada de varf si drumul parea cat de cat liber. Aproximam 10 minute pana la destinatie. Si chiar atat a si fost, cam 10 minute pana la o distanta de 100 metri pana la destinatia mea. Iar cei 100 metri au fost atat de intensi incat am simtit ca o sa iau pe cineva la pumni. O ora petrecuta practic in fata cladirii unde trebuia sa ajung, o ora in care am simtit ca ma ia claustrofobia, o ora in care am facut 100 de amarati de metri, o ora in care soferul RATB vorbea la telefon cu un amic probabil despre noile lui cuceriri si cat de important este sa stii daca femeia cu care vrei sa ai o relatie este curata, o ora in care acelasi sofer refuza vehement sa imi deschida usa desi il rugasem frumos si prin gesturi (pe de o parte inteleg, este sigur sa deschizi usile doar in statii, pe de alta parte, pe cei 100 metri in dreapta era un trotuar nesfarsit si absolut nici o fiinta vie nu ar fi fost vatamata), o ora in care am aburit cu respiratia mea nervoasa geamul inghetat al usii blestemate din mutra mea, o ora irosita drept unic rezultat al deciziei mele de a lua autobuzul in loc sa fac miscare, o ora din viata pe care nu o voi recupera in veci. Pot face ceva? Da, sa incerc sa nu ma enervez macar, a irosi neuroni cred ca este mai grav decat a irosi timp.
      Nu?
      Dar pot???!!!
      :)

penalti frugal

      ar trebui sa existe asigurare in caz de ironie a sortii

      La ce ma refer? Pai ... un exemplu ar fi sa primesti, femeie fiind, o invitatie de Ziua Indragostitilor de la un barbat de care poate esti indragostita, pe care poate chiar il poti iubi cu toata inima candva, pe care poate il dispretuiesti, la care tii sau orice alta varianta posibila si diferita de indiferenta, dar care stii ca nu este potrivit pentru tine pentru ca dincolo de a sti ce te face fericita nu si-ar mai acorda ragazul de a-si pune in practica stiinta,  la filmul "No strings attached". Si la care sa nu ai puterea sa spui "nu" pentru ca vezi in aceasta intalnire un nou prilej de a-l revedea. Iti este dor.

     Schematic?
     Pai:
- sarbatoarea iubirii, cica
- el, relaxat si stapan pe el, aparent singur si fericit sau nu
- ea, cu ceva urme de indragosteala si dezamagire, cu emotii puternice si putin regret pentru nenoroc, cu orice numai fara indiferenta in fata trecutului recent  din care a concluzionat ca "el", cel relaxat, nu este peticul pentru sacul. Care este ea. Sau invers
- invitatie la un film, prilej de intalnire, contact vizual sau poate doar liniste in doi pentru ambii
- numele filmului (care poate da chiar titlul intalnirii si a dorintei lui, celui relaxat):  "Fara obligatii" (emotionale)
- cine invita? El, cel relaxat si stapan pe el.

     Da, cu siguranta as solicita daune morale pentru o asemenea bataie de joc a sortii, pentru un astfel de hands vizibil din orice unghi al stadionului de fotbal si pentru care o reluare ar fi de prisos ... bineinteles, daca as putea privi totul ca pe o pelicula care mi se deruleaza in fata ochilor. La rece, adica. La cald, probabil nu as fi in stare decat sa ingaim "da, vin".
      Nu am tinut niciodata la aceasta "sarbatoare" a iubirii si sunt prima pe lista celor care ar incerca sa faca lobby pentru a o scoate din programul artistic al fiecarui an. Cred in alt tip de iubire, cea care nu are nevoie de bife in calendar o data la 12 luni de zile. Dar oricata lipsa de importanta din punctul de vedere al convenientelor sociale ar avea ziua asta, ironia ramane ironie. Pentru care momentan exista o singura recompensa disponibila: sa refuzi invitatia. Oare? Exista riscul sa regreti mai tarziu? Pentru ca in asigurari exista intotdeauna riscul ambelor tabere: daca inundatia nu se produce, asiguratul pierde banii, iar daca inundatia se produce, asiguratorul acopera daunele cu banii altor asigurati. In scenariul cu sanse mici de a ajunge real de mai sus, daca zici "nu" poti regreta mai tarziu, daca spui "da" poti regreta mai tarziu. Asiguratul si asiguratorul sunt unul singur iar riscul isi dubleaza probabilitatea de a se produce, tocmai pentru ca devine SIGUR. Si devine astfel o certitudine. Ironica.

      Da, da, da, de acord ... ce-ar mai fi fotbalul fara un hands sau un penalti din cand in cand? Mancare fara condiment, nu?. Doar ca deh, femeie fiind, parca nu poti sa te abtii, spre stupoarea barbatilor fara complicatii din lumea asta, sa nu te intrebi: "dintre toate zilele si filmele disponibile, trebuia sa marsaluiasca tocmai cu imbinarea asta? Ironic sau nu, nu putem altfel. Femei fiind.
      N-ar fi rau ca in aceasta conjunctura, macar filmul sa merite :)

1.2.11

Naufragiu

      Este plin de salvari si sirene - de la ambulantele SMURD care transporta cazurile urgente pana la sistemul limfatic din noi.
      Care este diferenta intre institutirea (ori confirmarea) unei stari de urgenta (prin apel la 112) si o simpla respiratie de tip 1-4-2 (un timp inspiri, 4 timpi tii aerul, 2 timpi expiri). Pai diferenta consta in terti, exclusi in cazul al doilea. Si este bine fara terti si fara SMURD. Doar ca fara terti ramanem noi cu noi si cu sistemul nostru limfatic indoctrinat cu toxine. Remediul pentru purificare sistemica? Apa.de.ploaie.cate.doi.litri.pe.zi. Si energie pozitiva. A doua cred ca a devenit monopolul unui "cineva" foarte rautacios pentru ca a prins-o, a luat-o cu totul si nu ii mai da drumul. Sta ascuns. Heeeeiiii!!!! Mai da-ne si noua din ea, nu mai fi rau, pentru ca de la atata apa, singurul remediu care ne-a mai ramas, au inceput sa ne inoate organele si amarul tot nu se ineaca.