30.11.10

Inca luciditate

Frica de a nu cadea victima pledoariei viclene a uratului devenit ubicuu. Si  frica de a nu mai identifica uratul ca atare, prin comparatie ce este frumos si tangibil...riscul si imensa teama de a cataloga uratul ca pe un ceva firesc.

Darul de marti

”În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit. Și atunci, am putut să mă liniștesc. Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.

In ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele. Astăzi, știu că aceasta se numește …Autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală. Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul …Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism. Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu. Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.

In ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat. Astăzi, am descoperit … Modestia.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile. Și aceasta se numeste … Plenitudine.

In ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios. Si toate acestea înseamnă … Să ştii să trăiești cu adevărat.”

Poezie, Charlie Chaplin

28.11.10

Asumarea sinelui retrograd

"No man for any considerable period can wear one face to himself and another to the multitude without finally getting bewildered as to which may be the true".
Nathaniel Hawthorne "The Scarlet Letter"

Orice prostie isi are varsta ei.
Orice varsta isi traieste prostia.

Cred in autenticitatea de om aflata dincolo de prostia varstei. Si care cere recunoastere de facto si de iure. Neintarziat!

      Te rog să nu te laşi intimidată ori sedusă de formula de adresare fiindcă a devenit un loc comun [Dac-ai şti câte e-mailuri de abordare (zice-se) profesională încep aşa!] şi mă ştii că sunt rezervat-politicoasă cu aceia care nu-mi plac. Aşa că ia-o ca pe o ironie, da?
     Mă gândesc de ceva vreme foarte (prea) mult la tine şi uneori mă tem că mă încearcă vecinătatea unei obsesii. Îmi amintesc adesea şi mereu cu nostalgie de vremurile fericite şi naive (o fi pleonasm?) când habar n-aveam că exişti. Ştii tu despre ce vorbesc, nu-i aşa?         
     Timpurile în care credeam că nu e nimeni mai deştept decât mine (sigur, la categoria de vârstă), când îmi autocontemplam gândurile – şi mă minunam de ele –, discursurile, expresivitatea. Te distrezi când citeşti asta, ştiu. Foarte bine faci. E de tot râsul.
     Să fi avut vreo 12 ani când m-am gândit prima dată că nu e tocmai bine ce fac, dar am reparat în clipa consecutivă şi m-am consolat cu gândul că a fost numai o scăpare. De fapt, era începutul relaţiei noastre oficiale, însă cum să-mi fi dat seama? Încet, încet te-ai insinuat în viaţa mea şi „m-ai susţinut“ serios, iar câteodată m-am trezit cu spaima că mă vei coloniza.
     Te-am simţit ca pe un disconfort constant, dar tot nu te-am tratat ca pe o prezenţă. Pentru asta te rog să mă ierţi. Am greşit luându-te de sus, iar tu te-ai răzbunat de fiecare dată. Am meritat-o, recunosc.
     Într-o bună (citeşte „fericită“ şi nu te strâmba) zi am obosit să tot observ cât de mulţi proşti sunt pe lumea asta şi să număr (aplaudând) excepţiile. Ce zic, nu doar am obosit, ba chiar m-am simţit epuizată. Atunci mi te-ai revelat în toată antisplendoarea ta: importantă, agresivă şi cu aere de conchistador. Şi n-am mai putut să mă prefac. Eram împreună de prea mult timp. Atunci m-am dezvăţat brusc de dispreţ. Nu avea el cine ştie ce profunzime, dar, aşa pricăjit şi incontinent, umbla numai în haită cu o groază de remuşcări.
     Am început jihadul, dar tu ai experienţă, nu glumă. Inegal război. Când sunt furioasă pleci câteva zile de-acasă, cât să mă liniştesc puţin, pentru a apărea într-un moment imprevizibil, refăcută complet şi proaspătă, de parcă ai fi venit de la spa.
     Astăzi te rog să mă părăseşti. Nu te teme, o să-ţi simt lipsa (tu ştii uneori să umanizezi, admit). Hai, m-am maturizat şi eu puţin, trebuie să accepţi asta: când te văd la alţii mă amuz sau mă amărăsc, dar superioritatea şi autosuficienţa sunt doar amintiri. Vii, ce e drept, dar amintiri. Şi, recunoaşte, am învăţat destule de la tine (despre ofrande nu mai vorbesc, ştii tu mai bine), aşa că răsplăteşte-mă cu abandonul.
     Îţi promit că o să te caut dacă mi se face dor.
                                    Cu (o inefabila lipsa de) drag, 
Cea la dispozitia ta pana acum
                                     

27.11.10

Discutie intre generatii

Inceput de discutie la telefon cu bunica mea.

- Saru'mana, mama, ce faci, esti bine?
- Bine, ce sa fac? Eram la geam...ma uitam pe strada.

Ii inteleg reactia pentru ca durerile cenzureaza intr-un mod pervers si nepermis elanul... dar la mine, cu o diferenta de peste 50 de ani?! Nu eu ar trebui sa fiu cea la care se uita batranii de la geam?



O sa pricep acest adevar cand voi ajunge in punctul in care ma voi intreba daca sa il regret sau nu. Poate peste vreo 50 de ani...Orice atu neutilizat cand trebuie devine bumerang in timp.

Buna dimineata!



:D


Juxtapunere

26.11.10

Just floor it!









Unde dai si unde crapa


Hazard.
Dai...la picioare.
Si crapa...capul caprei in patru.
Legatura intre picioare si cap o face cotul usii in care intri cand vrei sa dai la picioare ca sa crape la cap. O usa care niciodata nu ti se deschide fara efort. Si doua praguri ascutite in care te lovesti  cand nu stii cum sa te feresti de impact. Cand in definitiv reusesti sa afli, se modifica amplitudinea usii si pragurile se deplaseaza, fentandu-te.

Ma uit in sus si vad pragul de jos de care urmeaza sa ma impiedic pentru ca imi tarasc picioarele a lene si alene. Ma uit in jos. Vad pragul de sus al usii de care as vrea sa dau cu capul daca as fi puuutin mai inalta.
Ca si cum ar incepe sa-ti creasca stalactite si stalagmite inspre interior. Inchipuiti-va ce grozavie si cate fisuri producem in noi insine, fisuri pe care altfel, doar prin rostirea fara teama a adevarurilor in care zacem tacut, le-am evita. 

25.11.10

Iar declaratii. Din cripta.

       Guvernatorul Bancii Nationale a Romaniei si-a expus ieri, cu vehementa unui parinte care isi apara copilul tembel (cu rezonante semantice strict medicale) pe principiul "ba al meu e mai frumos" teoria genuina prin care acuza populatia de indatorarea ingrijoratoare a tarii.
        Nici mai mult nici mai putin de doua (+ inca una colaterala) greseli flagrante in aceeasi propozitie. Explic.
     1. Datoria bancilor (daca nu implica, credite garantate de guvern, si nu este cazul aici) nu intra in datoria publica! Nu este economie la nivel de cercetare sau stiinte aprofundate, este un elementar simt (bun). Cine nu il are ar putea spune in aceeasi logica faptul ca datoria tuturor companiilor private romanesti catre furnizorii externi ne inrobesc iubita patrie. Operatiunile comerciale externe ale mediului privat (!) si datoria publica. Relatia intre una si cealalta? Vai, dar nu e.
     2. Intre cei care creeaza oferta si cei care ii dau curs, cine credeti ca este vinovat de efectele ei? Da, cei care o creeaza. Adica bancile. Nu este de vina populatia care isi doreste un trai decent imposibil de obtinut altfel decat printr-un credit, ci bancile care iata, te "ademenesc" si iti vin in intampinare cu un zambet camataresc corporativ Ai CNP? Excelent, meriti o masina de spalat. Eh, hai doua de la noi, ca le platesti tu mai incolo, pentru ca apoi sa constate ca suma frigiderelor si placilor de indreptat parul achizitionate in decursul unui an adancesc posibilitatea precara a guvernului de a achita salariile si pensiile. Asteptam chiar si un punct pe "i" din partea domnului guvernator (care dupa cum stim a fost varfuletul de lance al negocierilor in acordurile sinistre incheiate cu FMI) prin care sa motiveze insusi imprumutul FMI prin creditele de consum ale populatiei. Ca doar daca tot nu ai limita, macar sa nu o ai pana la capat, nu?
(Nota: ca nu avem o decenta a consumului, o dramuire a banilor sau o educatie in a economisi, cu totul alta poveste, alta zi, alt decor, nu face obiectul subiectului de fata).
     3. Un punct care nu sta in relatie directa cu subiectul de fata, dar sta cu siguranta intr-o relatie dureroasa cu  realitatea: murim de foame, ne dam foc in fata la primarii pentru a ne striga deznadejdea, ne sinucidem, concediem sau suntem concediati, nu ne luam salariile sau pensiile, taiem din cheltuieli drastic, spitalele nu mai au medicamentele de baza, farmaciile nu mai dau medicamente compensate fara sa se gandeasca de 10 ori, am scos de pe lista medicamentelor subventionate bolnavii cronici - si nu am atins decat sanatatea. Mai sunt educatia, justitia, politia, ca sa nu mai amintesc de mediul privat care are infipt in dinti un pumn ferm pe care scrie "ciocu' mic!" iar investitorii straini ne ocolesc precum pe ciumati. Dar e bine, pentru ca indiferent in ce situatie ne aflam, macar stam pe tone de bani si lingouri de aur. Poate o sa reusim sa "traim bine" in viata urmatoare.

P.S. incerc sa ma tin ca intr-o camasa de forta pentru a nu comenta incercarea FMI de contracarare a preamaritei Ordonante 50, urmarea acestui fapt fiind redata succint in acelasi articol citat mai sus prin "bancherii ameninţă că nu vor mai da credite, dacă va exista o ordonanţă care să protejeze atât de mult clienţii". Normal, cand nu mai ai naivitate de speculat, o lasi balta.

Săpânţa Europei

      "Uniunii Europene i-a luat prea mult să-şi dea seama că standardele politice joase pot sabota un model viabil de modernizare. Oficiali cu trecut academic în discipline uşoare şi lipsiţi de expunere la realităţile României nu au fost capabili să înţeleagă cât de ingenioase pot fi forţele locale în a inversa scopul principal al anumitor reforme. Astfel, forma de privatizare naiv promovată de UE a permis ca puterea economică să fie monopolizată de mici grupuri de oameni." 

     Am in fata urmatoarea imagine: sunt la ora de istorie in clasa a IX-a si stau linistita in banca in timp ce o colega de-a mea este ascultata. Imi place cum povesteste, se vede ca reda lectia ca pe o poezie, o stie perfect, a invatat-o probabil in fata oglinzii repetand pana a iesit fluid, cu o respiratie echilibrata si perfect dozata si cu o prezentare (aparent) logica si continua a ideilor. Fascinant daca stai sa te gandesti, dar relativ monoton daca stai sa te mai gandesti odata pentru ca nu exista nici un fel de alternanta intre tonuri joase ori inalte, intre emotie sau indiferenta, intre afect si raceala. Totul este banal si la fel, cap-coada. Singurul moment in care lucrurile devin interesante si monotonia este alungata este acela in care eleva este intrerupta din recital pentru ca profesoara a stranutat. Si se pierde. Nu mai poate continua. Intr-o secunda tot ce a memorat cu o zi inainte s-a ascuns intr-un ungher cerebral si nu mai are curaj sa iasa de acolo pentru ca nu are de ce sa se prinda, nu isi gaseste parteneri de discutie in restul ungherelor cerebrale astfel ca nu are cu cine interactiona. Ramane acolo si nota finala a fetei va fi 5 pentru "efortul de a toci". Daca mie ca roman mi s-ar permite sa dau note europenilor pentru judecatile aruncate asupra mea (doar) pentru ca algoritmul lor de functionare este viabil si cel putin teoretic sustenabil economico-politic, le-as da un 3 pentru ca si-au dat seama ca apartin si eu Europei si pentru ca oficial m-au inclus in ea in 2007. Si pentru ca in general nota 1 se da pentru copiat, mie, si noua romanilor, ne-as da nota "-1" pentru a fi copiat intentionat gresit tot ce am fi putut prelua in ideea unei evolutii si a unei iesiri din amestecul de teobromina, cofeina si salsolinol. Adica din cacao.
       Puneti-l pe Tarzan sa nu mai mearga in chiloti, ci in costum, sa nu mai sara prin copaci ci sa mearga pe strada in stilul normal al oamenilor, sa nu mai manance cu mana ci cu tacamuri, sa nu mai maraie sau sa scoata zgomote asemenea animalelor, ci sa invete graiul omenesc. S-ar descurca fara probleme, asa cum noi, romanii cica nespalati sau ineficienti economic ne-am descurca sa traim in civilizatie. Cu binele te inveti foarte usor. Dar puneti un bancher sa se descurce in jungla amazoniana. Daca nu va da de vreun regn animal care sa se induioseze brusc de el si sa-l ia sub aripa sa, va fi doborat rapid de pericolul unei vieti straine de el si complet haotice. Asa cum ar fi doborat un afacerist occidental venit in Romania sa isi deschida o firma in anul 2010, fara training pentru climat economic instabil si dupa cateva zeci de ani de mediu privat in Europa vestica. Cat ii dati? Se adapteaza? Mai repede decat romanul cu binele si rigoarea?

       Nu se mai crede in noi si celor care inca mai cred (din prostie ori din convingere) li se insinueaza sa nu o mai faca. Aici.
       Problema nu este ca nu suntem in stare sa ne modernizam, ci ca nu vrem. Si nu putem fi convinsi sa vrem decat prin dinamitare nationala.



24.11.10

Si tot cautam

     Oriunde te uiti toata lumea fuge, sa grabeste, alearga cu mintea sau pasul in toate directiile posibile. Ne dam coate in autobuze sau metrou, ne dam coate caprui, albastre sau verzi cu priviri pierdute de animale bezmetice, ne rastim daca cineva din fata noastra inainteaza mai incet decat noi, injuram, nu avem chef sa repetam ceva ce un apropiat nu a retinut din prima, sau nu avem chef sa explicam mai mult decat ne lasa sentimentul de posesie fata de timpul nostru si care astfel ar fi irosit aiurea. N-avem timp de pierdut cand de fapt nu facem decat sa ne pierdem 99% din el cautand cai verzi pe pereti, avand teoretic un scop stiut. Sau nestiut. Dar cu siguranta interpretat gresit. Este adevarat ca timpul se contracta si 24 de ore acum reprezinta in timp real mai putin decat 24 de ore de acum cativa ani. Si tendinta de compactare continua. Dar crede cineva ca daca ziua ar avea 80 de ore am face altceva? Nu cumva cu cat este poseta mai mare cu atat o umpli cu mai multe lucruri? Asa ca indiferent de lucrurile pe care reusim sa le facem in cele 24 de ore ale lui 2010 acestea sunt relative la ce inseamna cu adevarat clipa lui 2010. Esenta modului de a-ti petrece timpul este cea care conteaza si este practic singura care ii anuleaza timpului relativitatea. Cum "cum asa"? Pai pentru ca "până la urmă tot dragostea, aşa cum o fi ea, egoistă sau generoasă, de-o viaţă sau de 3 ani, cu picioare scurte sau cu ochelari de cal, tot ea ne facem să ne încetinim pasul grăbit şi să nu mai avem nevoie de a ajunge la o destinaţie, pentru că e ea însăşi una. (...) Mi-am promis că nu o să mă mai grăbesc niciodată nicăieri. Doar acasă. Acolo unde zgomotul cheii în broască e cea mai frumoasă melodie a zilei. Acolo unde ne întoarcem, pur şi simplu. Îmi amintesc de un dialog simpatic după o ceartă zdravănă în care ea îl întreabă: De ce m-aş întoarce acasă? Iar el îi răspunde Ca să mă speli pe cap. Aşa e, trebuie mai mult decât un te iubesc ca să tregi pragul. (...) E complicitatea aia care te ajută să fentezi cotidianul şi care te face să deschizi uşa cu sufletul în palmă."



sursa citatelor

Fidelitatea fricii

     Mereu am considerat - ca o simpla forma de concluzionare empirica - faptul ca frica este un sentiment aflat la baza tuturor actiunilor umane. Vad ca mai crede cineva acest lucru. Ma intristeaza. Pentru ca este un motiv in plus sa consider ca am avut dreptate crezand in ceva contrazis de toata lumea. O idee in care oricum as fi continuat sa cred si al carei opus nu reprezinta decat un nonsens .
     Un adevar "neadevarat" pentru optimistii fara drept de apel.
    
  „Nu vreau! N-am chef! Nu-mi place! Nu acum!“ – toate odată, una sau grupate după gust, plus variaţiunile lor, fără sens de numărat aici, sunt, mult mai des decât ne-ar plăcea să recunoaştem ori am fi dispuşi să acceptăm, interfeţele fricii. Fie orchestrată de palpitaţii, de frângeri de mâini, de timbru distorsionat, de gesturi ce ne caracterizează pe fiecare (dar care în acele momente au o dinamică specifică), frica este un satrap căruia-i place să umble incognito. E urâtă, dar nu e deloc proastă. Arareori îţi dai seama pe loc de puterea ei uluitoare şi despotică. Şi formele, da formele ei seducătoare şi irepetabile… fiindcă e creativă. A, şi prolifică. O frică nu seamănă cu alta aproape niciodată, aşa că e foarte greu să le identifici în timp util; despre a le contracara aproape nu poate fi vorba.
     Cel mai mult îi place fricii să blocheze reacţii, dar se delectează şi cu agresivităţi (atunci când te simţi puternic şi perfect pregătit să faci o tâmpenie poate fi unul dintre nivelurile ei geniale de deghizare), ia chipul amânării sau al lenei, ba chiar se metamorfozează într-un somn complet lipsit de responsabilitate. Nu oboseşte niciodată şi una dintre cele mai mari satisfacţii ale ei este să se prefacă în reproş. Şi uite cât de uşor se ceartă oamenii. De fapt, acolo e concurs de temeri. Sigur, nu întotdeauna, dar înfricoşător de des.
      Oricât de grăbiţi am fi noi, pentru ea timpul nu e o referinţă. Şi nu cunoaşte obstacole. Niciun fel. Frica nu se sperie de nimic şi de nimeni. E singura pe lumea asta. Ea m-a învăţat ce este invidia şi exact din acest motiv. M-a mai învăţat ceva (că ne ştim: eu pe ea din vedere/simţire, ea pe mine pe dinafară): nu câinele e cel mai bun prieten al omului. Nu. Frica este. Nu te părăseşte niciodată, indiferent ce-ai face sau ce n-ai face. Te iartă oricât i-ai greşi. Atâta fidelitate chiar n-am mai întâlnit. Ce mai, frica e perfectă. Nu-i pot găsi niciun cusur.
     Şi nu vorbeam decât despre frica de viaţă. Aia care nu te lasă să trăieşti.



cine mai este de acord

22.11.10

Cand, de ce si cu ce drept apelam la interpusi?

     A-ti permite sa spui adevarul si sa te manifesti 100% natural cu persoana din fata ta presupune automat o familiaritate cat se poate de sincera si lipsita de orice tip de inhibitii...dincolo de orice sentiment de amicitie, de iubire, de atasament, presupune familiaritatea ca si cumul de conditii care trebuie indeplinite pentru ca acest confort comunicational si relational sa se instaleze intre tine si ceilalti (prieteni, rude, amici, iubiti, colegi de serviciu).
     A ne manifesta 100% sincer in fata cuiva este genul de interactiune interumana care ne umple sau goleste sufletele - functie de caz, care ne completeaza sau decompleteaza - tot functie de caz, dar care cu siguranta nu ne chinuie si nu ne cere trairi de un anume tip, nu ne costa reactii false, programate sau masluite. Ne descarca. Ne incarca. Ne intareste propriul sine si ni-l reconfirma cu fiecare traie a noastra autentica. Ne ajuta sa fim mai noi insine decat noi insine. Persoanele acestea sunt zonele noastre de confort, sunt zona-tampon intre noi insine, noi insisi si noi insiva (adica intre toate eurile noastre) si au darul de a ne aplana caderea in sine. Ne tin si ne sustin atunci cand noi cadem sau putem cadea precum un copac : drepti dar din temelii.
     De regula (si din pacate) la umbra acestui tampon ne permitem aproape orice si mai mult decat atat, consideram ca ni se si cuvine ca cei de langa noi sa ne suporte ifosele, angoasele, trairile cele mai negativ-intense, pornirile nervoase, nevrozele ... pentru ca avem parte de familiaritatea de care pomeneam, nici nu ne luam ragazul sa ne gandim ca poate a incerca sa ne echilibram sau sa ne temperam prin noi insine nu este ceva imposibil. Poate este chiar conditia in sine de mentinere a acestei familiaritati, ce ziceti de asta?
     Conteaza numai feedback-ul dat de noi, conteaza numai ce ne elibereaza pe noi, nu-i asa? Ma adresez egomaniacilor infantili acum :), celorlalti FELICITARI pentru ca va dati voie sa va pese si nu vi se pare ca daca nu ati face-o, ati rupe din voi! Din nou pentru egomaniacii infantili: Nu va amagiti, "voi" sunteti alcatuiti inclusiv din cei care va ajuta sa fiti voi insiva. Si doar nu vreti sa muscati mana care va hraneste nu? Fiecare proces de descatusare si de revelare a sinceritatilor personale preia automat din energia celui care ne asculta si ne sta alaturi. De ce? Pentru ca ea ne este transmisa si pentru ca deseori fara nici o pudoare o luam crezand ca ni se cuvine, o furam.
     Spuneam mai sus ca a putea sa ne simtim 100% noi insine in fata cuiva ne face sa ne simtim extraordinar. Dar cand ne permitem sa facem asta? Si ce inseamna a ne permite sa fim noi insine? Care este punctul dincolo de care totul devine permis sau mai bine zis, ne permitem orice? Ar fi doua variante posibile din punctul meu de vedere:
  •  sa ne permitem familiaritatea intr-o relatie cu cineva inseamna a fi suficient de apropiati fata de cineva incat sa nu simtim nici o retinere in a ne asuma noi insine. Nu trebuie ca aceasta apropiere sa fie pe toate planurile, este suficient ca ea sa fie pe unul din planurile comunicationale. Cand deci se ajunge la acest nivel ne putem da frau liber cu tot ce este atat bun cat si rau in noi. In conditile insa in care cineva in clipele sale cele mai sincere isi manifesta niste trasaturi eminamente negative, altfel reprimate si mascate de un zambet genuin, iar cele pozitive sunt pastrate pentru grupul de cunostinte, de non-intimi, mai poate fi atunci vorba de "Imi permit sa fiu rau cu tine. Te simt aproape!" ? Mai devine pentru confident un privilegiu de a face pe cineva sa se simta in largul lui? Si  in ce masura o astfel de familiaritate mai ramane un deziderat pentru cineva in afara de cel care cauta un destinatar impartial si non-judgemental pentru propriile frustrari, manifestari si lipsuri?
  • a doua varianta este cea in care iti permiti a fi deschis si familiar cu cineva doar in masura in care esti convins ca nu il vei mai revedea niciodata. Astfel ca in acest caz fiecare zi devine o cautare a unui chip nou, necunoscut, la fel de non-judgemental caruia sa i te descarci ca si cum ar fi mereu pentru prima data. Ar fi pacat ca in acest caz sa fii omul care are multe lucruri bune de oferit dar pe care nu le poate impartasi cu cei din viata lui considerand ca acestia nu le merita. Este cazul extrem in care simti ca te irosesti cu anturajul in care te invarti, cu rudele tale, cu iubita ta etc, la fel cum ai considera ca fiecare gest bun pe care l-ai putea oferi oricaruia dintre acestia ar fi de asemenea irosit. Si atunci oferi bunatate la intamplare. Oricui ar putea  sa o merite. Nu stii insa daca o merita, nu faci preselectie, te ghidezi dupa priviri. 
     Am amintit* in mod evident doua cazuri extreme, absurde si de nedorit (oferi lucruri bune doar strainilor si lucruri rele doar celor mai apropiati)  de la care se poate broda orice alta varianta de familiaritate. Cert este ca familiaritatea nu se permite, se merita. Ceea ce inseamna ca trebuie sa dobandesti calitatea de familiar pentru cineva, si aceasta doar atunci cand ai suficient de multe lucruri pozitive de oferit care sa contrabalanseze orice defecte sau atitudini negative. Cel care te-a ales pe tine pentru a te echilibra, cel care te incarca si cel care iti ofera ocazia sa fii tu insuti in siguranta merita sa fie un castigator net.

*metoda reducerii la absurd mi s-a parut mereu cea mai buna metoda logica de a demonstra validitatea unei teorii (mai ales morale).

20.11.10

Clasor de film - timbre regizorale

 "
Having a baby is like having a tattoo on your face. You can't make it until you'll be fully commited.

- Esti libera sa razi de mine.
- Esti mult prea carismatic pentru a rade de tine. 
- Nu-mi mai fa avansuri.
- Simt nevoia sa fiu enervata.

(un altfel de refuz) - "Nu vrei sa ai ocazia sa ti se faca dor?"


Vrei sa te acomodezi in relatia asta? Atunci invata sa nu te mai astepti in mod constant la ceva. 

- Daca ramai, putem merge in fiecare seara la un restaurant chinezesc.
- Nu mi-ai cerut niciodata sa raman.

M-am saturat sa refuz. M-am saturat sa numar, sa ma gandesc mereu la ce am mancat cu o zi inainte si cate calorii am mancat, tocmai pentru a sti  exact cu cat dispret de sine sa intru la dus.

- Putem accepta ca relatia noastra este un dezastru si sa ramanem impreuna oricum. Putem accepta ca ne contrazicem des, ca abia mai dormim impreuna, dar ca nu putem trai unul fara celalalt. Asa am trai nefericiti impreuna. Dar fericiti ca nu suntem despartiti.
- Amandoi ne dorim ca lucrurile sa fie neschimbate. Ne conformam si traim nefericiti de frica schimbarii, de teama ca totul o sa se darame peste noi...Ruinele sunt un dar. Sunt calea spre transformare...Trebuie sa fim pregatiti pentru infinitele cai de transformare. Amandoi meritam mai mult decat o viata impreuna din teama ca am fi distrusi daca nu am avea-o.

Poate nu eu sunt haotica, ci lumea din jur, iar cea mai mare greseala ar fi sa te agati de ea. 

- Ii multumesc lui pentru ca ma simt iubita si in siguranta.
- Ii multumesc lui Dumnezeu pentru teama. Teama ca femeia de langa mine va fi cea care va dori sa plece.


- Trebuie sa inveti sa-ti alegi gandurile la fel cum iti alegi zilnic hainele. Iata ceva ce ar trebui sa-ti insusesti. Daca ai venit aici ca sa inveti sa-ti controlezi viata, lucreaza-ti mintea, este singurul lucru pe care ar trebui sa-l controlezi. Daca nu reusesti sa-ti stapanesti gandurile, ai probleme.
- Incerc.
- Exact asta e problema. Nu mai incerca, preda-te! Linisteste-ti mintea si observa ce se intampla. De ce nu te lasi purtata de val?

Prima regula in India este sa nu te atingi decat pe tine insuti.

- Stiu ca te simti oribil dar viata ta se schimba si asta nu e un lucru rau.
- Credeam ca am trecut peste relatie. Dar il iubesc.
- Mare scofala! Te-ai indragostit de cineva.
- Dar mi-e dor de el.
- Du-i dorul! Trimite-i un pic de lumina si iubire de fiecare data cand te gandesti la el si gata. Daca ai putea goli tot spatiul acela din minte pe care il ocupi gandindu-te la el, ai avea un gol si o usa. Stii ce ar face universul cu aceasta usa? S-ar grabi sa intre. Si te-ar putea umple cu mai multa iubire decat a putut visa cineva vreodata.
- Cum ai ajuns asa istet? Pun pariu ca din foarte multa suferinta.

E ciudat cum nuntile te fac sa te gandesti la tine.

Stai aici pana te vei ierta, restul se va rezolva de la sine.

- Te-am iubit.
- Stiu. Dar eu te mai iubesc inca.
- Iubeste-ma.
- O sa-mi fie dor.
- Du-mi dorul. Trimite-mi iubire si lumina de fiecare data cand te gandesti la mine. Si atat. N-o sa dureze pentru totdeauna. Nimic nu dureaza.

Sa crezi din nou in iubire!

Pentru a fi fericiti pentru oameni este important sa stie unde se afla in orice moment. Echilibrul este intalnirea cerului cu pamantul. Nici prea mult Dumnezeu, nici prea mult sine, altfel viata este o nebunie. Daca-ti pierzi echilibrul, iti pierzi forta.

Zambeste cu ficatul!


Ai iubit-o foarte mult. Inca nu ti s-a vindecat acea rana. Iar acum ti-e teama sa-ti deschizi inima. Ti-e teama c-o sa suferi din nou. Singurul mod de a te vindeca este sa ai incredere. Fii linistit, daca ai inima sfasiata, nu inseamna decat ca ai incercat cu adevarat ceva!

- Echilibrul inseamna sa nu lasi pe cineva sa te iubeasca mai putin decat te iubesti pe tine insuti.
- Nu trebuie sa te iubesc pentru a dovedi ca ma iubesc pe mine!

- Il iubesti pe noul tau iubit?
- Am terminat relatia.
- Nu inteleg de ce ai facut asta.
- Nu reuseam sa-mi pastrez echilibrul.
- Uneori sa-ti pierzi echilibrul datorita iubirii face parte din a trai o viata echilibrata.

In final am ajuns sa cred in ceva  ce eu am numit fizica unei cautari. O forta a naturii guvernata de legi la fel de reale ca legea gravitatiei. Regula fizicii cautarii suna cam asa. Daca esti suficient de curajos pentru a lasa in urma tot ce este familiar si reconfortant, care poate insemna totul, de la propria casa la vechile obiceiuri si sa pleci intr-o adevarata calatorie de cautare, indiferent daca exterior sau interior, si daca esti dispus sa pastrezi tot ce ti se intampla in acea calatorie ca indiciu si daca ii accepti pe toti cei care iti ies in cale ca profesori, si daca esti pregatit mai presus de toate sa infrunti si sa ierti cateva dintre cele mai dure realitati personale, atunci adevarul nu ti se va nega.

 "

19.11.10

Intrebare retorica, cu raspuns

     Sa fie acesta un motiv pentru care "ratacitii" prin lume fortati de imprejurari ori dotari intelectuale superioare sau diferite structural de zona in care s-au nascut dobandesc acel aer de diagnostic fara drept de apel care incepe cu "problema cu Romania este ca..." dar care difera in functie de zona geografica (recte limba "adoptiva") aleasa?
      Mai in gluma, mai in serios, semi-glumesc.

      Si intreb aceasta intrucat nu mai tarziu de ieri, la un pahar de vorba cu un conational onorabil, am ajuns fara sa ma chinui deloc tare la concluzia ca Romania este un mini-glob pamantesc. De ce spun asta? Pentru ca in afara limitarilor climatice pe care nu le putem schimba, nu stiu sa existe lucruri, tipologii umane, istorie in strada, arta, cultura, gastronomie etc etc regasite oriunde in lume si care sa nu aiba o interfata in Romania. Vrei saracie? Ai. Vrei lux? Ai. Vrei mitocanie? Ai. Vrei sa calatoresti cu trenul si sa fii tratat regeste? Poti fi. Vrei sa calatoresti cu trenul si sa fii servit de un vecin de compartiment cu slanina cu ceapa scoase dintr-un ziar? Poti fi. Vrei prezentare de moda de cel mai inalt nivel? Ai. Vrei parada pipitelor? O ai vrei-nu vrei. Vrei sa traiesti la casa, bloc cu 4 etaje, bloc turn, cartier rezidential, cartier muncitoresc ori gara? Poti. Vrei barbati care sa parcurga toata paleta atitudinilor de gen? Ii vpoti vedea, plutesc in balti, cauta doar sa fie gasiti. Sau raman plutind cu burta in sus, de la caz la caz. Vrei sictir? Il ai si ai si cui sa-l impartasesti. Vrei motive de zambete? Gasesti la tot pasul. Vrei sa plangi? Iesi din casa, ia primul colt pe bulevardul principal si in 5 minute gasesti un motiv. Vrei haloimas? Este!! Vrei liniste? Ai. Vrei dezmat gastronomic? Ai. Vrei minciuni frumoase sua adevar? Le primesti pe ambele ca si cand ar fi totuna. Vrei sa te plimbi noaptea pe strazi aproape goale si sa dai de un bezmetic care isi spala masina si caruia ii "scapa" furtunul pe tine? Avem. Vrei vestimentatie haute-couture sau banala? Gasesti. Vrei sa vezi din cand in cand si maghernite pentru a alterna cladirile perfecte? Suuuunt. Si mie una imi place ca "bifam" cu gratie (uneori de elefant :D) intreaga paleta cromatica de la elitism pana la mioritismul cel mai franc. A ramane la elitism ar insemna sa nu avem decat un procentaj oarecare de autentic in noi, restul fiind un rezultat al slefuirii, si aceasta pentru ca autenticul si originalul nu se gaseste la inaltimi, ci la baza bazelor de unde porneste traiectoria inspre orice.
       Ingemanarea tuturor tiparelor societale este asadar la tot pasul. LA ALEGERE.
       Avem doar doua lucruri de la care nu ne putem sustrage:
- trebuie sa alegem carei parti a Romaniei vrem sa-i apartinem pentru ca a nu face alegerea din lipsa de cvorum interior :) sau a face alegerea gresita nu sunt motive pentru a arunca apoi in stanga si in dreapta cu acuze
       sau de care trebuie sa ne ferim pe cat posibil
- sa nu ajungem in postura de a avea de-a face cu sistemele de orice tip: politie, sanatate, justitie. Functioneaza precar, au sincope si din pacate uneori tine de noroc sa ajungi la concluzia buna indiferent cu care din ele ai avea de-a face. De educatie nu pot spune sa ne tinem departe, fara ea nu se poate evolua si ai acces la ea daca te intereseaza. Nu este mereu usor si poate facilitarea drumului catre posibilitatea excelentei mai trebuie cizelat. Dar se poate.

       Asa ca nu cred in "problema cu Romania este ca..." decat daca priveste al doilea punct de mai sus si se refera la nedreptati pe care le-ai primit de la viata sau conationali cu titlu gratuit. Atat. Ceea ce, intr-adevar, ramane trist. Dar restul...oh, restul nu presupune decat o posibilitate infinita si nestingherita de a duce o viata in absolut toate felurile posibile si imaginabile :) .

      Daca ar fi sa-mi exprim propriul "problema in Romania este ca..." as spune atat: nu exista reguli iar cand acestea exista, regula nescrisa este sa cauti portita de a le eluda, pentru ca aceasta este aproape mereu acolo si uneori este mai oficializata decat oficialul.
      Inca ceva: la noi exista mai mereu "riscul" de a nu te plictisi, ceea ce in alte locuri care presupun o aversiune totala fata de neprevazut sau fata de orice tip de risc, lipseste cu desavarsire. Aha, ok, sa nu risc interpretari: asta e de bine! :)


18.11.10

Intoleranta sau ni se pare?



Exercitiu, va rog.
Comparati atitudini.
Acasa la ei
Acasa la noi
Ca sa nu mai zic de "rememorare" sau de gafa "din greseala" .

Deci? Se compara?

 
Hmmm..
Adevarul este ca nici nu are sens sa inventezi un nou discurs pentru ceva fara sfarsit
:)

Atentionez ca exista bancuri - nesarate :P - care nu trebuie luate personal - Doamne fereste!
De gen:
Stiti ca "O brad frumos" a fost compus de un ungur?
Daca era de un roman ar fi fost "Un brad frumos".
       sau
De ce sunt ungurii vecini cu romanii?
Pentru ca asa le trebuie !...

    Rai, rai, rai ce suntem...si sunt...si suntem...si sunt...si tot asa ca nici unul nu cedeaza...si bine faceM!

Senzatie ciudata de discutie cu sine

     O mana isi gaseste suportul in alta mana. O mangaie. Iar aceasta nu se opune, accepta mangaierea celeilalte. Desincronizare totusi: orizonturile catre care priveste fiecare din maini sunt substantial diferite.

     Ati trait vreodata senzatia de backwards deja-vu ?
    Adica sa simtiti ca traiti exact aceleasi lucruri intamplate la o data anterioara, dar din perspectiva interlocutorului vostru de atunci, nu a voua insiva?
    Este foarte ciudat! Incepi sa intelegi astfel, fara sa vrei dar fortat de imprejurari, optica celor care iti spuneau niste lucruri pe care atunci refuzai sa le vezi si care iti pareau, venind de la ei inspre propria-ti mimica siderata, irascibila, nervoasa, sictirita si plictisita, drept revoltatoare, inutile, jignitoare.
    Dintr-o data aceleasi vorbe iti stau tie pe limba, le adresezi la randul tau acum altcuiva care se uita la tine cu o mimica siderata, irasibila, nervoasa, sictirita si plictisita si speri sa nu ajungi sa te miri daca acest "altcuiva" de acum le va vedea drept revoltatoare, inutile si jignitoare.
    Si speri cu toata fiinta ta sa nu ajungi la concluzia ca este un deja-vu care atesta ştafeta vieţii : sa te lovesti de propria neintelegere din anii trecuti prin prisma celor care stau in fata ta acum.
     Insa din pacate fara a simti pe propria-ti piele constatarea pe care ai provocat-o altora anterior, nu cred ca se poate. Este un fel de stingere a datoriilor pentru un bilant final consolidat. Ramane doar constatarea ca oricat ai incerca sa intelegi anumite lucruri, fara a trece tu insuti prin ele nu le vei percepe in veci.
     Este genul de limitare pe care nu o vei intelege decat dupa ce vei fi trecut de ea. Precum bucuria tineretii pe care nu o vei aprecia cu adevarat decat cand afli cu adevarat ce ar fi fost de facut cu ea: la maturitate. Asa ne-a vrut natura. Sa trecem prin aceasta ordine nedreapta :)


17.11.10

Aprob o muza

     Cinci minute. Ultimele. Atat mi-a mai ramas inainte de plecarea trenului. Pot urca, lasand totul in urma, visand la cum va fi viata mea din aceasta gara, inainte. Pentru ca in momentele de scindare totala de viata anterioara doar visele pot ajuta. Scepticismul si negativismul nu isi au rostul in astfel de clipe.
      Sau pot ramane pe aceasta banca, mult timp dupa plecarea trenului, facand planuri de “carpire” a unei vieti consumate.
     Ma voi intoarce apoi, cu capul plecat, strapunzandu-mi pieptul, simtindu-l cum imi arde carnea. Cu mintea golita de imposibilitatea spiritului de a mai suporta o suferinta inutila. Pentru ca vidul mintii este pavaza sufletului meu.
     Timpul se scurge. Sfasie secundele din infinitul spatiului sau, crud si nepasator. Dar eternitatea dubiului continua sa curga. Se aude trenul. Voi da raspunsul care exista in mine dintotdeauna.
     Eu aleg visarea. In numele zambetului, iubirii de viata si de mine aleg sa pot visa. Pentru a ma salva. Nimic si nimeni  nu ma va putea priva de dreptul meu profund uman: visarea.



Lux sau doar ceva firesc?



     Este cel mai mare lux sa poti sa iti permiti sa te indoiesti de cineva atunci cand acel "cineva" crede in tine. Sau cel putin nu se indoieste indiferent de feedback-ul oferit de tine. La adapostul increderii altcuiva, crezi ca ai dreptul, poate si obligatia de a te face ca pui in balanta argumentele pro cu cele contra, dreptul sa te crezi destept, sa o lalai, sa te gandesti si apoi sa te razgandesti, sa zici "da" pentru a avea de ce sa zici "nu" si invers, sa te bazezi pe speranta altuia cand a ta e de negasit, cand este subinteleasa sau cand nu o cere nimeni. Iti permiti tie insuti sa ai ifose.
      Ca asa se intampla, a primi confirmari iti da incredere.
      In conditiile astea totusi te miri cand te izbeste clipa in care ti se spune ca nu mai este loc de jocuri. Cu alte cuvinte omul care ti-a oferit incredere s-a saturat de ghimpi si vrea un teren mai putin accidentat. Isi vrea libertatea cu atata ardoare incat nu mai conteaza ca actiunile sale implica riscul caderii tale de pe craca. Nu vrea decat sa se autoconserve. Iar tu? Chiar ai tupeul si indecenta sa te miri? Sa suferi? Sa te chircesti si sa scoti urlete surde ca si cand nu ai nici o vina?
     Da. Si de ce? Este foarte simplu, consideri ca s-a renuntat - indiferent cand s-ar fi intamplat asta - prea usor la tine. Crezi ca meriti mai mult si punct. Iar a vedea remontarea rapida a celuilalt te duce cu gandul la faptul ca simti, de abia acum, lipsa aprecierii pe care te asteptai sa o primesti, chiar stii ca ea nu a venit, dar totusi nu poti rezona la gandurile astea oricat ai incerca. Faptul ca s-a renuntat la tine functioneaza ca un sedativ care iti adoarme toata increderea in tine. Nu este imposibil sa iti revii, ai vrea chiar sa grabesti procesul dar nu te poti decat multumi sa constati ca timpul isi cere drepturile. Intreb: nu cumva oamenii care te fac sa plangi MAI MULT decat te fac sa razi exact asta inseamna? Ca nu te merita?
     Nu ar strica sa tinem cont de faptul ca fiecare din noi reactioneaza diferit la stimuli identici. Orgoliul nostru este ca la un anume sentiment exprimat sa ni se raspunda cu exact acelasi sentiment. Adica atunci cand plangem noi, trebuie sa planga si ceilalti pentru a fi credibili in fata noastra. Cand noi radem, la fel, restul trebuie sa se conformeze rasului nostru. Este acesta un orgoliu fals sau o dorinta, un deziderat? :)
     Ma surprinde natura umana care atunci cand nu mai primeste oxigenul cu care era alimentata zilnic sau cel putin cel pe care il avea la indemana, nu mai ramane decat cu a adera cu toata fiinta la ideea de oxigen. Absolut toate simturile converg in aceeasi directie care cere, vrea, simte ca  merita, viseaza la oxigen. Nu pentru ca nu poate fara gaz, ci pentru ca il vrea mai mult ca niciodata. Pentru ca il pretuieste, clasic, in special cand nu il mai are sau mai mult, cand i se ia. Si considera ca i se fura fara preaviz.
     Acest lucru ma mira, cu toate ca principial dau dreptate firii umane: simturile si emotiile se dilata fara precedent MAI ALES atunci cand cineva incearca sa le tempereze. Se infoaie si au efect de iele asupra celui care le poseda, de stupefiant. Pe celalalt nu il va mai convinge nimic. De prea mult preaplin si prea multe greseli vazute la tine, nu considera ca el ar mai fi avut cand sa fi gresit cu ceva. Argumentarea actiunilor sale in general si a cedarii la tine in particular isi gaseste suport in nestiinta ta de a aprecia ce ai avut.
      Cam perfid, dar astia suntem toti.


Diferente

De regula tristetea imbie la meditatie, la ganduri.
Si tot de regula buna dispozitie te fura ei insasi. Nu mai ai timp decat pentru a trai.

De ce nu se intampla invers? Pentru ca starile emotionale, in manifestarea lor autentica, nu accepta prefacatorii. Sau prefacuti.

Nu poti da din aripile pe care ti le imaginezi, nu?

Crunt

"Dispariţia iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiţi zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni. Eşti singur." - Marin Preda

Balans

     Cum se face ca de multe ori realitatea se poarta cu noi precum in jocurile mecanice in care uiti semnificatia butoanelor? Vrei sa iti directionezi masinuta, si apesi butonul albastru stiind ca o vei lua la dreapta. Surpriza: masina o ia la stanga. Apesi apoi pe cel rosu, in speranta ca macar acum ai nimerit directia dreapta. Aiurea, masina merge cu spatele. Treaba asta te debusoleaza si te pierzi, nu mai intelegi nimic. Iti vine sa innebunesti. Numai tu detii telecomanda si totusi singurul impuls este sa dai cu ea de pereti. Pentru ca toate corelatiile functiuni-culori s-au reconfigurat fara sa te anunte nimeni in prealabil. Si te trezesti in situatia in care nu iti doresti decat ca ceea ce gandesti sa se transpuna in realitate. Astfel ca singura posibilitate o reprezinta re-invatarea lucrurilor deja presupuse a fi stiute. Apesi usor albastru si vezi incotro o ia masina. Iti notezi ca sa nu uiti. Din cand in cand reapesi albastrul pentru a verifica informatia. Se verifica. Dar stii ca nu va ramane valabila decat atata vreme cat va persista nebuloasa de fond care de principiu nu te lasa sa te concentrezi la ce e esential: fiecare culoare inseamna o directie. Si acest mini-sistem informatic iti este cunoscut si nu iti ridica probleme. Stii totul foarte bine, nu esti omul care sa se piarda cu firea. In afara momentelor in care ai scapat cu un picior (cel de-al treilea, mental) in groapa, creierul ti se cutremura de la impactul puternic si informatiile ajung sa se suprapuna si intercaleze mai ceva decat calotele glaciare. Nu prea ai ce face, astepti sa treaca groapa, sa iti revii la starea adevarurilor fara dubiu. Nu poti grabi procesul, nu te lasa groapa.

Buna dimineata!

     Din cand in cand au loc batalii pe cele doua fronturi ale zonei cerebrale: cel de vest cu cel de est. Astfel ca din cand in cand exista dimineti ca cea de azi in care imi este foarte clar ca subconstientul nu isi mai gaseste locul si constientul isi intra in drepturi si ajunge sa domine. Cu alte cuvinte, de la 4 A.M. nu am mai avut somn. Si bine a fost. As fi pierdut vremea. Mi-am baut cafeaua, m-am uitat pe geam la noaptea nesfarsita si din melodie in melodie am constatat ca se facu lumina. Nu imi este clar momentul rasaritului, imi este insa clara clipa in care am iesit afara. Parca am patruns intr-un peisaj de incremeneala bolnavicioasa. Era ceata, nu era nici o miscare sau urma de fiinte vii, senzatie de semi-amorteala. Superb. De mult imi doresc sa ies ziua pe o strada goala fara oameni. Am luat-o incet la pas inspre viata sociala pe care vreau-nu vreau, ajung sa cred ca vreau sa o traiesc, cel putin la nivel de prefacatorie emotionala cotidiana. Eh, este doar un compromis suportabil ca mijloc pentru un autentic "eu" pus in valoare cu alte ocazii :) . Cum spuneam, excelent afara. Pustiu, vant usor, magazinele ale caror vitrine aveau inca luminile aprinse, copaci goi de frunze, spatii largi, vazduh fara limite si o excelenta senzatie de turist care se bucura sa dea de nou indiferent incotro ar lua-o.
     Cumva ma invidiez eu pe mine pentru a fi trecut prin starea de azi-dimineata, si imi pare rau ca multi altii care la ora aceea inumana dormeau, au ratat ceva irepetabil. La fel cum poate mai tarziu in cursul acestei zile ii voi invidia pe cei carora nu le este somn.
      Zile de avalanse emotionale, cand optimiste si increzatoare, cand negativiste si fara chef de pariu pe "va fi bine". Iti dai seama ca esti pasibil de a fi interpretat drept labil psihic, cu toate astea dai curs trairilor tale - le cenzurezi doar cat sa nu scoti oamenii din pepeni - pentru ca asta esti tu. Si o faci pentru tine. Te arati tu pe tine si te arunci in gura lupului. Nu vrei sa iti vina sa plangi, vrei sa fii tare pentru ca stii ca poti. Ai putut o viata intreaga si poti in continuare. Asa ca nu vrei sa plangi. Dar iti vine sa. Nu vrei sa razi imediat ce tocmai ai trantit o vorba dura, dar iti vine sa. Jonglezi cu plansu-rasu' pana cand probabil functiile vitale isi vor gasi echilibrul intr-una din cele doua dezechilibre:) emotionale. Pana atunci este clar ca alternanta te domina. Dintr-un sentiment pur si eminamente uman. Este totul firesc. Si ciudat. Si o lasi - pe ea, pe alternanta - sa isi vada de treaba si sa isi faca damblaua cu tine. Pentru ca e singurul joc de suma zero care nu te scoate perdant. Nu castigi dar macar nu pierzi. Adica esti pe nicaieri din punct de vedere rezultat, dar cresti din punctul de vedere al registrului de emotii parcurse.
      Simt ca daca maine dimineata mi-as pune ceasul la 4 A.M. in intentia de a repeta experienta de azi as comite o infamie. Lucrurile se apreciaza cel mai bine cand ajung la noi in mod firesc, nefortat. Si mai ales cand ne nimeresc in exact clipele in care ne lipseste ce ni se ofera. Pentru ca sincronizarea fiind practic o echilibrare mutuala, este singurul joc de suma zero de tip win-win.

16.11.10

Our intrinsic jungle-bee's social refraction angle

    The existence of a shrink in your life is bad enough not to experience anything more besides the demons in your head.
     So, take my advice: only after having learnt to tame and deal with yourselves, only after having dealt with your wounds and  your struggles and the salt you finally had the courage to place on the painful spots in the end made crusts from the little monsters in you, please engage in dwelling in the list of neverending worst-case-scenarios sorrounding us.

    Seriously!
    Is everything out there a danger lurching?     
    Or is it just a beautiful yet deranged imbalance pulling us together whenever we feel like flipping out or when the centrifugal forces within us strike like the worst storm? That is, is the danger outside us the reason why we need to temper the danger within us?
    I would answer with an undisputed yes, but with the disclaimer: never understimate the danger within yourselves. It is the worst paparazzi we have us followed by. And it can take us the worst pictures ever!

   The outside imbalace is the one that finally brings balance in ourselves. ONLY BY BEING ANIMALS IN THE FIRST PLACE, on which we gradually grow conscience-like features, WE CAN FINALLY BECOME HUMANS.  And I don't wanna play smart here, but just read this again! And then just thoroughly think about it and if you don't believe me, try reverse psychology :)

    When are we 100% animals?
    When our buttons are pushed far beyond our socially declared limits of any kind and we find it useless to be diplomatic for any additional second.
    When are we 100% humans?
    When we forget to have full control over our soul (because we just started to be and feel physically alright) so it tends to get away, to slip from the cage we kept it into and suddently gives birth to the irrational feeling of caring :)

    Now dare to say with me that it's not so bad after all being in our darkest depths an animal, as being an enough-animal ultimately stands for a more than human cause!
    :P


14.11.10

Descatusare? Ar putea fi si asta o interpretare

- 3.05.2000 - 14.11.2010 -
... o deturnare in sens pozitiv de la directia actuala ...



- (De ce tin minte prima zi? Habar nu am si nici nu ma intereseaza sa aflu. Ah, e posibil sa am memoria vizuala a paginii, de atunci, de jurnal in care am marcat cu majuscule data primului fum. E ca un numar de telefon tinut minte fara motiv. Daca stau sa ma gandesc, tot cam atatea cifre are) -

- 10 ani 6 luni 11 zile si 5 ore-


- cauza: voi spulbera mitul anturajului. Pentru ca de regula convivialitatea si alegerile de viata ale anturajului meu imi sunt aproape irelevante (imi aleg prietenii din anumite motive, nu le voi adopta si comportamentul adiacent celui care mi-a placut la ei), un film a fost deci motivul care m-a lasat cu un mesaj din care am avut de ales: tigari sau viata de cuplu. Am ales ce era mai potrivit momentului - 


- total 3901 zile, vreo peste-jj de mii de hartiute pline de frunze uscate maruntite -

- peste 20 marci incercate din care in final doar uneia fidela -

- alte 20 si mult peste, de mimici dezaprobatoare sau motive, citez "reale" :)) invocate de altii pentru a renunta - cand de fapt fiecare cuvintel nu insemna mai mult decat o realitate mai mult decat binecunoscuta mie; si care tocmai de-asta au avut efect zero :) M-am convins demult ca lumea pur si simplu nu isi da seama ca nu poate convinge pe cineva sa faca un anumit lucru ca pe o favoare dedicata ei! Cu alte cuvinte: de ce as stinge eu tigara doar pentru ca primesc argumentul ca altcineva s-ar simti mai bine? As putea insa ajunge (indirect!!) sa iau in calcul stingerea ei daca ni se arata CU ADEVARAT ca le pasa (de ei prin a le pasa de noi:) ) si doar ca urmare a ceea ce fac pentru noi tocmai pentru ca le pasa. S-a inteles, sper :D. Cert este ca tot o decizie personala ramane in final. Daca va ajunge si la un efect  pozitiv externalizat, este si mai bine :)  -

- cateva mii de euro in minus in conturile bancare care iata! cum ar fi putut sa nu fie acum goale :)  -

- doar cifre sau cuvinte, stiu. Doar o mica statistica personala. Sondajele si cifrele valabile in lume nu m-au pasionat pana acum, de acum incolo cu atat  mai putin -

 - dati-mi voie, pentru mine e un pic mai mult decat orice as putea scrie (si tentativa regizorala:)) din poza cuprinde rezerva din dotare); orice alte detalii legate de durata si viata utila a evenimentului incheiat sunt istorie -

meniu cu warning
aperitiv: celuloza
felul principal: tutun masticabil sau la alegere, ars

Nu mai putin adevarate vor ramane insa vorbele lui Cioran citate aici cu aproximatie "In momentele de rascruce in viata, tigara este un ajutor mai la indemana decat toate evangheliile" . Chiar daca pe moment acest lucru a putut fi o falsa impresie.


12.11.10

Fizici, chimii, limite si puncte de fierbere

     Se spun multe, ni se spun multe, ne spunem multe.
     Unele lucruri pot fi adevarate daca stam sa ne gandim la ele serios. Ca de exemplu ca prima dragoste nu se uita, ca ce e al tau e pus deoparte, ca ce ti s-a intamplat in copilarie te domina la maturitate, ca Life is what happens while you're making other plans, ca ochii care nu se vad se uita, ca dragostea invinge, ca ca ca ca ca ca ca...
     "Ca ca"-urile acestea sunt chiar motive pentru care uneori alegem la un moment dat. Fie pentru ca le simtim, fie pentru ca le auzim si ne conformam lor. Sunt ca niste mini-reguli, ca un manual nescris de conduita sentimentalo-emotionala.
     Pana ieri credeam ca am iubit. Si cum iubirea adevarata este greu de gasit, la fel persoana care sa te iubeasca adevarat, cand te uiti la tine retrospectiv si vizualizezi pe rewind-fast forward episoade din viata cand stii cate ai simtit si de ce pentru o anumita persoana, ai tentatia sa spui ca nimeni nu a iubit ca tine. Cand de fapt realitatea te trezeste si te face sa silabisesti timid ca "nu am mai simtit niciodata mai mult decat atat, a fost maximul meu". Ceea ce nu inseamna neaparat ca ai iubit, ci ca episoadele acelea din trecut sunt maximul la care sufletul, mintea, inima si tu insuti in definitiv te-au lasat sa ajungi. Indiferent de ce simti - pozitiv, negativ, neutru cu tendinte inspre una sau alta - exprimi prin simptome fizice. Te doare ceva, te lasa o durere, te lasa o durere si te apuca alta, iti vine sa versi, simti ca plutesti, te furnica la propriu creierul (ati simtit asta? e senzational :) ), te simti ametit pe cale sa lesini, iti vine sa plangi, iti vine sa razi si asa mai departe. Absolut tot ce simtim la nivelul neidentificabil medical (suflet) se exprima prin anatomie. Si cand toate organele noastre ne scot in strada in anumite momente, nu pot fi combatute de nici una din mini-regulile de mai sus.
    Intrebarea este : daca atunci cand simti ceva foarte puternic fata de cineva la care tii enorm, si anatomic al tau corp se manifesta in mod constant prin vertij si senzatie de lesin ca asa poate el, cum si cand mai apuci sa iti declari (faptic sau verbal) dragostea fata de el/ea? Umbli cu perfuziile de glucoza dupa tine?
    Intrebarea de mai sus poate fi reprodusa astfel: cand sentimentele si atasamentul fata de cineva te rascolesc in mod constant, iti creeaza puseuri de tensiune, te domina emotional prin simpla-i prezenta,  asta inseamna in mod necesar ca doar alaturi de persoana care a nascut astfel de reactii in tine te regasesti? Sau este persoana care prin binele dorit in doi a atins raul tau personal ? 1+1=2, stie si copilul de scoala primara. Ce afla mai tarziu este ca in viata emotionala 2 nu se regaseste niciodata in mod absolut, si ca daca el este unul din 1, celalalt 1 il va conduce la un 2, la o relatie de cuplu. Care ramane, la modul absolut, in abstract. El ramane 1 toata viata. Si 1-ul lui personal la fel. Viata in doi nu este un aliaj perfect, nu exista o contopire uniforma prin topire la o temperatura inalta (=febra, daca vreti). Si "el" si "ea" raman metale de sine statatoare toata viata, cu o rezistenta mai mica sau mai mare la mediul exterior. Dar raman metale cu proprietati proprii. Sau ar trebui sa ramana. Dintr-un motiv foarte simplu: suntem propriii nostri stapani, de personalitate si emotii clar definite in afara ecuatiei! Ce apropie insa metalele sunt: 1.grupa din care fac parte, 2.faptul ca impreuna nu ajung la coroziune, si 3.forta fizica multiplicata prin insumare aritmetica. Si ce le confera proprieteti de aliaj sunt culoarea, luciul, densitatea, greutatea si in final estetica si aspectul. Toti avem nevoie cumva sa ne gasim mercurul care sa ne contrabalanseze starea noastra de agregare predefinit diferita, care sa ne scoata din cum cristalizam in mod normal, care sa ne transforme in aliajul cel mai bun pe care il putem forma date-ne fiind limitele intrinseci. Cu alte cuvinte, sa ne mareasca aceste limite si sa ajungem sa ne topim la temperaturi mai inalte decat am face-o singuri, si mai ales, sa ne creasca coeficientul de conductivitate din punct de vedere emotional (sa fie maxim) si sa ni-l scada (pana la nivelul plasticului) din punctul de vedere al tuturor celorlalti in afara lui 2 din 1+1=2. Cu alte cuvinte? Sa ne stabilizeze functiile vitale elementare la un nivel superior decat am face-o singuri prin instict de conservare. Adica sa ne completeze.
     Mini-manualul regulilor emotionale nescrise tradus in reactiile anatomice prin stari fizice de natura agoniei organice de orice tip defineste compusii chimici deveniti instabili doar prin reactie chimica (pentru ca singuri, fara stimuli, nu vom agoniza niciodata!) . Si care ne transforma in amoniacul cu efect exact de amoniac inspre noi insine.
     Crezi ca ai iubit...pana descoperi in nari mirosul de amoniac din trecut. Si este suficient un iz subtil, daca ajunge sa te doara organic si chiar sa te doboare fizic este morfina in stare pura! Aici nu mai este loc de ganduri de genul "am gresit, puteam face mai mult, poate ar fi fost altfel daca..." Morfina nu iarta, poate doar ameti simturi. Asa cum iubirea nu te va trage niciodata in jos! Si iti dai seama ca aliajul in care ai crezut era mai slab decat 1-ul pe care il reprezentai tu in ecuatie. Doare? Da. Te macina? Aoleu! Dar lasa si o senzatie de usuratate sufleteasca in sensul in care realizezi ca daca nu ai reusit sa iti maresti limitele (prin forta sporita a lui 2) cel putin ai revenit la ale tale, de 1. Care sunt sigure! A nu recunoaste acest lucru nu presupune decat a te defini prin veriga cea mai slaba a oricarui lant la care ai incercat vreodata sa contribui. Nimic nu este simplu, pana devine. Priviti un copil micut care s-a jucat cu o jucarie care l-a piscat si a cunoscut durerea. Se va mai juca vreodata cu ea? Nu complica lucrurile pentru ca nu este nimic de complicat. Vede limpede. Este mai lucid decat oricare om matur.
     Este cert ca fiecare alege cat timp isi aloca pentru a face complicatul sa devina simplu, la fel cum este cert ca a lasa veriga slaba la care te-ai obisnuit sau alegi sa te raportezi, sau viata in definitiv, sa ia decizia in locul tau nu inseamna decat fie ca te declari dependent de o forta exterioara care te consuma dar la care speri in zadar sa te inalte, fie ca iti subestimezi cu buna stiinta tot ce te-a definit, ce te defineste si ce te va defini vreodata. Indiferent de varianta, te anulezi prin asimilare si declari fãţiş in fata (mai ales! a) ta insuti sau a altora, ca te definesc slabiciunile pe care CREZI le ai.
     As completa deci zicala mult-uzitata cu Life is what happens when you're making other plans or when you allow yourself to be stuck in the apparently beautiful dance of quicksands.
     Frica? O teama care iti da dureri de stomac? Probabil. Dar ce poate fi mai neconcordant cu o viata fireasca decat o portiune de trecut la care speri in prezent, de care esti nesigur pentru viitor si pentru care esti dispus la un intrebat "deci?, da?" raspuns cu "da" sa ajungi sa investesti decenii din viata pentru un ideal conservat undeva in launtrul fiintei tale, din care poate te si hranesti cateodata, dar din care te poti trezi supt de energie si prea tarziu pentru a mai avea disponibilitatea sau posibilitatea de a mai investi in ceva/cineva vreodata? Probabil pana atunci vei fi si uitat ca poti face asta.
     Asa ca TE SCOLI LA TIMP DIN FORMOL SI CONTINUI singura viata pe care o poti controla: a ta.
     Altfel esti mai slab decat cel slab, si tot ce iti ramane este


Not waving but drowning...


   

11.11.10

Daca nu e, atunci sa nu ne facem ca o vedem

    Dezaprob din start articolul acesta peste care am dat intamplator. Daca stau sa ma gandesc m-am impiedicat de el la propriu. Nu poti fi fericit daca aplici niste reguli in baza carora altii prezuma sau garanteaza fericirea. Daca nu simti o stare de empatie simbiotica cu tine si cu tot ce te inconjoara, deci daca nu te simti aliniat si in acord cu tot ce ti se intampla pentru cel putin o secunda in viata, atunci nu poti vorbi decat despre incercari. Ah, da, am avut o realizare? De la om la om, asta da un sentiment de satisfactie, emotie pozitiva puternica, extaz, multumire de sine, ruptura de pesimism cotidian sau chiar fericire. Nu poti persuada la fericire un om invocand norme si spunand practic "daca nu esti fericit, inseamna ca nu poti face asta si asta". Este contra firii. Si mai mult decat atat, il acuzi pe omul respectiv de o incapacitate de a fi fericit asa cum vrei tu sau asa cum crezi tu ca se traieste fericirea. FERICIREA ESTE UN SENTIMENT EMINAMENTE SUBIECTIV si nu se invata, nu se citeste in carti pentru a fi aplicata apoi pe strada. Subiectivitatea lui trece dincolo de sensul clasic intrucat este chiar un sentiment care nu are nimic de-a face cu vointa. Se instaleaza sau nu, adica se simte sau nu independent de ce vrei tu. Este o orientare de ordin intern, precum un curent in arta. Esti ori cubist, ori impresionist, ori postmodernist. Cum il inveti pe pointilist sa picteze in stil baroc?! Si mai ales, de ce? Intr-un dezacord mai profund decat parerea mea fata de articolul la care fac referire sta altceva: bucuria autentica simtita de unii oameni care este infinit mai veridica si mai sincera decat fericirea celor care incearca sa o aplice. Nici nu are cum sa fie altfel.

Mediu ambiant

     Dintr-un nu stiu ce motiv si cine stie ce inclinatie neuro-lingvistica proprie limbii romane, mereu cand aud vorbitori de limbi straine ii asimilez unor meserii si unor stereotipii comportamentale anume. Pentru care imi accept doza de subiectivism aferenta. Cam dupa tiparul:
- italienii - alunecosi, oameni de afaceri dubiosi, jucatori la ruleta :), diplomati, cuceritori prin insinuare
- nemtii - ingineri cap-coada, pragmatici, extrem de seriosi, cu disponibilitate scazuta pentru fleacuri, ingrijiti si pedanti
- spaniolii - arhitecti, boemi, foarte prietenosi, inclinati spre a intra in vorba cu oricine, oricand, pe orice tema, cuceritori prin sinceritate si priviri
- britanicii - jucatori de bridge autentici, profesori universitari de inalta clasa sau cercetatori, umor sec si de buna calitate, decenta lingvistica si tinuta comportamentala
- sarbii - caracter rece, hmmm... drujbisti? sau poate camatari
- nordicii - o varianta mai balcanica si mai dezghetata a nemtilor, bancheri, spirit antreprenorial, privire calda dar nu mai putin agera
- irlandezii - oameni de viata, foarte placuti si deschisi, rozalii in obraji :), oieri sau mai voalat "utlizatori de fonduri europene in agroturism".
- francezii - arhitecti, oameni de arta, scriitori, neglijenta calculata a comportamentului si aspectului
     In metroul de azi dimineata am avut placerea sa observ un mediu international de barbati de nationalitatile de mai sus (i-am identificat pe toti mai putin pe sarbi pe care i-am adaugat in enumerare pentru a intregi cat de cat zona europeana) grupati pe bisericute in functie de nationalitatea fiecaruia. Toti aveau bagaje, deci au fost convocati la Bucuresti dintr-un motiv pe care nu il cunosc. A fost ca un mic filmulet cu specific national nedefinit. Dintre toti cei care se distingeau (sau cel putin eu i-am observat primii) de departe erau nemtii, apoi spaniolii. Oare de ce?


10.11.10

Limita este de genul feminin



...when a woman's fed up
It ain't nothing you can do about it
It's like running out of love
And then it's too late to talk about it...

..she would always be there for you
If you had took the time to see
..

...she's a woman scorned
And if you ever get her back
It will never be the same
She's cuttin' the corners of her eyes
Every time she sees your face...
 


 

9.11.10

Toamna-iarna

     De la geamul meu se vede cum frunzele ning. Efectiv ning, au treiectoria clasica a fulgilor de nea . Fulgi cu nervuri si varfuri. Frumos!