31.8.10

Generalizare prin particularitati

    Armorteala unghiei, a degetului, a palmei, a incheieturii, a mainii, a cotului, a venelor, a mainii, a bratului, a partii corporale drepte, a claviculei, a gatului, a barbiei, a buzelor, a nasului, a ochilor, a fruntii, a tamplelor, a partii corporale stangi, a mijlocului, a soldurilor, a tuturor incheieturilor, a picioarelor, a degetelor, a unghiilor, a partilor corporale...amorteala noptii. Si zvacnirile zonei intercostale stangi.
    Asta imi inspira aceasta melodie.



30.8.10

Sondaje tendentioase sau doar "de nisa"?

    Ironia sortii, domnule! Nimic nu este intamplator...
   Ajung la birou, gata pentru o noua zi (pe care oricum nu mi-o doream foarte tare fiind vorba de luni - apropo, cine stie cum se face sa treci direct la ziua de marti il rog sa ma lumineze si pe mine) . Suna telefonul, raspund si iata cum decurge discutia :

-Buna dimineata, sunt de la firma Bla Bla SRL, ma scuzati ca va deranjez. Va contactam pentru un studiu de piata referitor la vacantele anterioare.
- Nu ma deranjati. Spuneti va rog.
- As dori sa va intreb daca sunteti casatorita.
- Nu.
- Aveti un partener de viata?
- Nu.
- A, studiul se refera doar la persoanele care au un partener de viata sau sunt casatorite. Ma scuzati de deranj si va multumim pentru timpul dvs.

    S-a intrerupt conversatia inainte de a o intreba pe individa cu voce draguta daca nu are totusi un studiu si pentru cei care nu raspund "da" la cele doua intrebari (decisive, intr-adevar, pentru caracterul unui om sau optiunile de vacanta?! ). Deci noi nu prezentam interes. Si daca stau acum sa ma gandesc, nu stiu sa existe sondaje pentru single-s. Eh, nu-i bai! Ne ramane rolul de a da exemplu de verticalitate comportamentala atunci cand nu trebuie sa afisam toleranta si compromis fata de partenerul de cuplu :P .
    Recunosc faptul ca imi vine sa ma invoiesc azi, toata ziua, sa ma duc in cautarea partenerului de sondaj.

29.8.10

Inclinatie marginala spre decizie

    Decizii sunt doar hotararile fara drept de apel luate la timp. Daca nu se poate, din toate motivele posibile, nu se mai numesc decizii, ne amagim crezand asta din dorinta de a considera ca totusi avem fraiele in mana chiar si mai tarziu. 
    Ce se intampla ulterior evitarii, renuntarii sau tergiversarii parcurgerii unui traseu dorit (chiar atunci, in momentul in care a incoltit gandul) in detrimentul altuia se numeste doar descurcarea cu consecintele amanarii.
    Este adevarat ca uneori consecintele indeciziei se pliaza mai bine pe cine suntem de fapt sau ce presupune viata noastra decat ar fi facut-o rezultatul deciziilor. Pentru ca pentru unii astrele pot fi favorabile :). Dar asta nu ar trebui sa fie de natura sa justifice alocarea (prin inactiune a) resurselor individuale in directii pe care pana la urma viata ni le ofera ca ceva dat drept "Na, de-aci!"

    Inclinatia marginala spre decizie (imd) s-ar defini drept cresterea care ar avea loc in procesul decizional (∆ d)  la fiecare crestere (prin aderare din convingere) cu o unitate a populatiei (in stare sa decida) (∆p) . Sintetic 
 imd = ∆d /∆p. 
     Oare spre ce valoare tinde in mod natural acest raport?

    In conditii de pace (nationala) nu ne obliga nimeni la nimic. Singurele obligatii carora suntem nevoiti sa le facem fata sunt cele pe care ni le ridicam singuri la fileu si pe care singuri ni le impunem.
    Rapiditatea cu care se iau deciziile depinde intr-o foarte mare masura de inclinatia personala fara de risc (ne place sa riscam sau preferam sa stam la adapost de acest "bau-bau" feroce?) si de dorinta de a avea lucrurile clar definite. Balacirea in mocirla nesigurantei indreapta consecintele amanarii, de regula, catre sfere tenebroase. Uneori chiar pline de mal si noroi.
    Cand cunosti catre ce iti doresti sa te indrepti, a face echilibristica intre frustrari, neplaceri, afectiune, dor, dorinta, orgolii, sau atasamente doar pentru a evita inclinarea balantei intr-o directie sau alta ar fi profund injust fata de destinatarii acestor trairi. Si ar ajunge in final chiar sa le dezgoleasca de continut.
    In natura nimic nu se pierde totul se transforma / conserva. Iar optiunea individuala si personalizata  pentru ceea ce simtim ca trebuie ales la un moment dat nu face decat sa contribuie la acest fenomen-principiu perfect rezonabil.
Da, este bine sa fim decisi mai ales cand dorim sa avem de-a face cu oamenii. 

Pana la URMA...

Este a 519-a auditie la foc continuu a piesei



Cand beau cafeaua, cand beau apa, cand mi-o trantesc pe fata a spalat matinal, cand dorm, cand citesc, cand mananc, cand nu mananc, cand nu citesc, cand nu beau apa, cand nu mi-o trantesc in fata, cand nu beau cafea. Este un zgomot de fond necesar (pentru ce?) dar nu si suficient (pentru ce?). 
Si weekend-ul este departe de a se fi sfarsit :).Mai incap vreo 350 auditii. Ma gandesc sa nu las loc instalarii unui raspuns pentru toti "who"-ii si "why"-ii. Nu am chef de el, oricare ar fi. Si este clar ca ar aparea imediat daca ar fi dintr-o data liniste, s-ar insinua precum impresia de aievea a unui vis din care tocmai te-ai trezit. Asa ca las pe repeat. Chit ca-mi crapa laptopu'.


Why do we feel so empty...when we're all alone?
It seems a god is pushing me to join the world...
Why do we feel so low...when out of love?
Why do we need a reason when we love someone?

Why do we have to feel?

Until the end, it hurts...
Why do we have to see?
It's killing all my trust...
Why do we have to bleed to prove we are alive?
Why cannot waste my days in your smile?

Why do we...why do we

Why do we live after all?

Why we cannot die...the way we wanna die?
Why it's such a shame to leave with no goodbye?
Who says we need to suffer? The joy would be enough
Who put so many demons standing in my path?

Why do we have the distance?
So many miles between...
Why can't we be like angels?
To fly above all dreams...
Why do we have to bleed? It's clear we are alive...
Why cannot waste my days in your smile?

Why do we...why do we
Why do we lïve after all?

OOOOOOOffff!
A picat winamp-u'.
 Si mi s-a revelat.
De-aia !

*****

28.8.10

Trio si un breloc deranjant

    Unde nu e curaj e frica. Unde nu e frica e curaj. Unde nu e nici nici, e firesc indiferent. Forma manifesta opusa cea mai urata a celor trei si care aduce inima in stadiul de metastaza este tupeul.
    Dau - doar azi - la schimb curaj. Oare mai sunt ofertanti? Intreb pentru ca daca ar mai fi ar scadea pretul si ar deveni mai accesibil fricosilor, acum, in vremuri de criza :) .
    Tupeul nu este de vanzare pentru ca cei ce-l au isi inactiveaza multe sfere cerebrale responsabile cu manifestarile decente. 
    Indiferentul firesc nu este nici el de vanzare din lipsa de interes si pentru ca oricum nu intelege notiunea de valoare.

    Proportia de sentimente si emotii variaza zilnic. Sau ar trebui. Astfel ca o consolare pentru frica de azi ar fi ca poate maine va fi inlocuita. Nu trebuie sa dispara de tot pentru ca asta ar insemna sa nu mai avem busola. Ar fi ca si cum nu am mai simti durerea. Cea care este ajutorul nostru cel mai de pret cand suntem raniti fizic si singura care ne indica o anormalitate anatomic-sistemica. Sa nu ne suparam daca ne doare ceva, nu inseamna decat ca reactionam si corpul se apara. Deci nu, fara frica nu e bine. Oricum nici nu se poate :) 

    Cu siguranta maine voi avea pe stoc frica - bineinteles, din ratiuni de alternanta, de ce altfel? 
    Pe care ori de cate ori o am in exces o dau pe gratis. Merita sa fie scumpa. 

Mare pacat

Viata intr-un oras mare nu lasa loc de cer senin, stele si luna. Pur si simplu le absoarbe in poluare. Asa ca le caut degeaba. Dar continui. Vreau sa stie ca le caut. Este induiosator sa stii ca ai fost / esti cautat. Te ambitioneaza. Daca esti normal :)


Coincidenta

     Amestecurile au in general drept scop sa corijeze anumite proprietati ale unei materii sau sa modifice valoarea de achizitie.
    Problemele de amestec sunt de doua feluri:
  • cunoscand cantitatile si valorile unor marfuri, sa se determine valoarea lor medie dupa amestec (valoarea de achizitie medie)
Pretul mediu = (Aa+A1a1+A2a2...) / (A+A1+A2...)
unde A A1, A2 sunt cantitatile care se amesteca
        a, a1, a2 sunt valorile de achizitie
  • sa se determine cantitatile diferitelor marfuri care trebuie sa intre intr-un amestec dat, cunoscand valoarea fiecarei marfi si valoarea medie a amestecului (proportia amestecului).

α = valoarea medie a amestecului
a1, a2 = valorile partiale ale cantitatilor care se amesteca 
A = cantitatea totala a amestecului
A1, A2 = cantitatile care se amesteca din fiecare fel
A1/ A2 = (α - a1)/ (a2-α)
Cum A1+A2=A (cunoscut) avem :
(A1+A2) / A2 =  (a2-a1)/ (a2-α) = A/A2
de unde 
A2 = (A (a2-α))/ (a2-a1)

     Aliajele sunt amestecuri de mai multe metale, topite impreuna. Problemele referitoare la aliaje sunt probleme de amestecuri si se rezolva la fel.
  • determinarea valorii medii ( a titlului  mediu ca denumire specifica )
  • proportia metalelor intrand in aliaj ( caz in care se poate aplica si metoda incrucisarii resturilor)
  • ridicarea valorii medii ( a titlului mediu ) a unui aliaj
  Memoratorul matematic si tehnic - nu mi-am dat seama la timp, fir-ar sa fie - ma invata pentru viata. Dar este vreodata prea tarziu?
:)


Din pacate

Frumosul are nuante, este subiectiv si a devenit o chestiune de gust.
Sau poate din fericire? Naste trieri?

Un ghid emotional va rog!

    Generatia secolului XXI este invadata de ghiduri, compendii, fituici sau volume uriase de "cum sa...". Toata lumea ne consiliaza. Toti le stiu pe toate si prostimea cumpara orice. Cum sa vindem orice oricui, cum sa cumperi inteligent, cum sa mananci sanatos, cum sa nu mai mananci nimic pentru ca oriunde te uiti este boala, cum sa asculti muzica pentru a-ti obloji ba sufletul, ba plantele din apartament, cum sa iei pastile - una dimineata pe stomacul gol pentru efectul X si una dupa-masa pentru efectul opus, cum sa inveti engleza, germana, swahili sau mandarina cu tupeu in doar doua zile, cum sa bei o groaza de litri de apa zilnic, cum sa interpretezi stirile TV pentru ca manipularea este la mare pret, cum sa manipulezi chiar tu, cum sa nu exagerezi cu zahar sare sau alcool, cum sa mergi la medic, cum sa interpretezi fiecare E si sa nu te atingi de cele cancerigene, cum sa fii fericit, ce sa faci daca nu esti bogat si vrei avere peste noapte, cum sa iti cresti copilul, cum sa investesti la bursa, cum sa culegi roadele dupa ce ti-ai asternut unde sa dormi, cum sa te comporti la locul de munca, cum sa-ti faci CV-ul mai prezentabil astfel incat sa i se acorde prioritate de inteligentul de la Resurse Umane, cum sa pleci din tara daca nu ti-e bine unde te-ai nascut, cum sa conversezi, cum sa ai bune maniere, cum sa fii superior mediocritatii sau cum sa fii mediocru daca asa simti tu, atata vreme cat esti multumit cu tine, cum sa conversezi in italiana daca esti in avion sau in restaurant, cum sa alegi universitatea la care sa iti inveti viitorul, cum sa nu te mai gandesti la ce ai invatat si sa alegi o ocupatie la nimereala, cum sa te tratezi in caz de intepaturi de tantari, cum sa-ti pese de cei din jur, cum sa nu-ti pese de fapt de nimic pentru ca daca pui la inima ti se mareste ficatul, cum sa faci mult sport, cum sa iti interpretezi singur analizele medicale, cum sa iti alegi monitorul pentru calculator, cum sa alegi produsele romanesti ori pentru a incuraja agricultura autohtona ori pentru ca sunt singurele care mai au ceva vitamine, cum sa nu cumperi de fapt de la taranii din piata pentru ca nu au certificarile de calitate ISO, cum sa iti protejezi fata cu creme de dimineata, de dinainte de masa de dupa masa si de noapte, cum sa fii femeie, cum sa fii barbat, cum sa redevii copil, cum sa citesti altfel ramai prost, cum sa nu citesti asa mult si sa profiti mai bine de natura, cum sa nu ragai cand esti in public, cum sa tii furculita intr-un restaurant de fite sau cum ai voie sa mananci cu mana cand esti singur, cum sa intelegi femeile, cum sa intelegi barbatii, cum sa iti inveti copilul sa nu fie golan, cum sa te machiezi cu Mascara Ultra Volume pentru ca altfel nu te baga nimeni in seama, cum sa indepartezi solzii de la peste, cum sa fii eco, cum sa mergi cu bicicleta sau pe jos in loc sa te urci imediat in masina pentru ca doar asa copilul tau isi va mai ozona creieriul, cum sa te protejezi de mitocania urbana si sa stai numai cu tine chiar daca risti sa devii autist, cum sa iei pastile scumpe si mai putin scumpe daca te simti incoltit prea tare de realitate, cum sa mergi la psiholog la prima problema pentru ca odata agravata, e nasol, cum sa te feresti de prea mult gandit pentru ca obosesti creierul, cum sa faci analize de piata, cum sa alegi florile in caz de Imi pare rau sau pentru Te iubesc, cum sa uzi petuniile, cum sa alegi doar apa plata cutare pentru ca ionizarea e mai buna, cum sa ai grija la aciditatea stomacala, cum sa speli rufele cu balsam.
    Chiar avem nevoie de ghidare la fiecare pas marunt? 
    Parintii nostri sau parintii lor oare cum reuseau sa se descurce fara prostiile astea? Si cum de au reusit sa gandeasca singuri ? Din start si pana la final? Sa fim toti atat de ingusti incat sa avem nevoie de atat de multe coordonate impuse de altii? La fiecare pas si pentru orice activitate banala exista un ghid. Au innebunit editurile? Chiar nu mai au criterii sau chiar exista cerere? Suntem intr-atat de bezmetici incat da, cumparam multa maculatura, o citim si tot degeaba. Tot neinvatati ramanem. Pentru ca mintea noastra obisnuita cu lucruri primite de-a gata nu are de multe ori educatia elementara de a si rumega informatiile. Astfel ca singurul lucru cu care ne-am alege ar fi un exercitiu util pentru musculatura oculara. In rest, vax. Uneori am chiar senzatia ca evoluam mereu in sens invers, aceasta involutie fiind acceptata tacit de noi toti pe principiul "treaba lor!". Problema este ca toti ajung sa spuna asta iar alternativa dispare implicit.

- Buna ziua, un ghid emotional va rog! Simt ceva ciudat de cateva zile si as vrea sa stiu ce pot face.
- Bucurati-va doamna! Cat mai tine!
- Cum sa ma bucur? Nu ma pot concentra la nimic.
- Tocmai asta faceti doar ca nu va dati seama, nu sunteti obisnuita.
- Haideti, va rog, ca nu am timp. Si inchide si la farmacie.

    Uitam, cred, ceva. Ca nimeni nu ne va invata cum sa traim frumos. Sau cum sa ne pretuim familia. Sau sa nu ne fie rusine daca suntem emotionati. Sau sa nu uitam sa ne pretuim familia. Sau sa ne pretuim familia. Sau sa ne pretuim familia. Sau sa ne pretuim familia. Sau sa ne pretuim familia. Sau sa ne pretuim familia si fiecare moment petrecut impreuna. Sau sa ne pretuim familia si fiecare moment petrecut impreuna. Si fiecare evolutie sau experienta impartasita in familie. Cum sa pretuim gingasia, frumusetea unui lucru banal. Cum sa nu ne vindem ieftin, cum sa nu ne mai vindem nimanui, cum sa ne pastram pentru noi insine si cum sa facem distinctia intre cele trei.
    Simturile nu se invata, nu se predau, nu se scriu, nu sunt motiv de lauda, nu se vad pe strada, nu se citesc decat in ochi si eventual razbat prin gesturi. Dar ramane bogatia fara margini a celor care le au.
    Fara ele zilele sunt absurde si mereu la fel. Cand ar putea fi mereu pline de sens :)

Altfel

    Poate daca mi s-ar fi predat istoria  mai altfel, mai deosebit, mai cam asa
http://coolmaterial.com/roundup/if-historical-events-had-facebook-statuses/
as fi asteptat mai cu elan si voie buna orele de istorie.

Stiri

Gasit suflet. Loveste ca piciorusele unui bebelus gata sa intre in lume : doar uneori (la stimuli, deseori), neasteptat, cu zvacniri profunde si lasa urme de nisip pe abdomenul mamei.

Gasit inima. Tresare. Sta bine pazita. De suflet.

Gasit sentimente. Zburda aiurea o viata intreaga dar toate revin la matca in final. Nu se ratacesc niciodata.

Gasit nevroze. Scurtcircuiteaza sentimentele si le bezmeticeste. 

Gasit sinapse. Abia se disting, dar rolul lor este unul onorabil.

Gasit circumvolutiuni. Caramizi succedate consecvent.

Gasit timp. Pentru orice. Este din belsug, trebuie doar dramuit.

Pierdut cap. Se poate pierde capul? Si unde se duce capul cand se pierde? In conul de umbra al sufletului? Pentru ca daca da, atunci este in siguranta acolo, in unghiul mort. Daca nu, nu.


Exista?

    Da, chiar asa. Exista o proportie optima intre procentele de ratiune respectiv de iubire care sa asigure sanatatea mentala a unui om? Exista o formula exacta intre aceste procentaje si nivelul de permeabilitate a ideii ca minus cu minus da uneori minus? Exista intelegerea ca atare sau doar dincolo de perceptie si simtiri? Exista o ancorare a sufletului in inima sau o ancorare a inimii intre plamani si atat? Exista o durere mentala a inimii, un fior sau doar un junghi, o intepatura...de ac cu piedica netrasa?
 
Mda, stiam eu ca totul este relativ.

Doar o parere

    Care sentiment este oare mai "rentabil"? 
 Eu cred ca furia. Ne expune cel mai putin. Ok, nu ne dam seama cat de mult roade din noi. Dar mai conteaza? Nu e nici pathetic sau unprofessional, nici arrogant sau not intellectual, sau ce ar fi cel mai rau, hysterical sau  cannot lead.

27.8.10

Simbol

                                    
    Citind o stire de azi (care oricum ma contraria) mi-a atras atentia link-ul catre acest site promovat prin: „Celebreaza relatia voastra cu aceasta raza de soare sub forma unui buchet minunat! Arata-i cat de mult o indragesti oferindu-i acest aranjament special de miniroze portocalii!” . Bleahhh!
    Ca si cum ai sfatui pe cineva „ia-i un ficus, cica face minuni pentru deprimati!”
    Acordam (sau tindem sa o facem) o mult prea mare incarcatura florilor cand este vorba de a cere scuze, de a ne arata parerile de rau, de a ne detasa de greselile facute prin surogate (frumoase, e adevarat) de natura sa aline suferinta provocata pe principiul "Acest medicament nu are nevoie de prescriptie medicala. Daca apar manifestari neplacute adresati-va medicului sau farmacistului". Aranjamentele florale ne iau ochii, ne emotioneaza, ne smulg uneori lacrimi iar daca exista si un ravas dedicat noua, ce sa mai, memoria intamplarilor recente dispare. Cel putin pentru moment. Ne picura in suflet mirosul florilor proaspete, a culorilor vii, a unei parti de natura impecabila pe care cineva ne-a oferit-o.
    Raman muta in fata genuinului descoperit mereu ca si cum ar fi pentru prima data, din orice boboc de trandafir rosu. Nici nu ma mai intereseaza exact de ce il primesc :D. Dupa ce se instaleaza efectul pervers de memorie recenta complet suspendata pe care il are fiecare fir, nu reusesc totusi sa trec peste regretul de a considera ca floarea aceea, rupta, brodata cu ornamente, ingradita in staniol sau punga, dupa caz, a fost folosita. In scopuri injuste. Malefice chiar :). In scopuri pentru care este posibil sa nu gasim alte mijloace(?). Apelam la natura pentru a exprima ce altfel nu stim sa formulam in fraze. Ne lasam condusi de impresionabilitatea pe care stim ca o creeaza fiecare floare, mai ales pentru o prezenta feminina, si alegem „Gata, cu florile astea ma iarta. Chiar anticipat pentru ce sigur mai urmeaza”. Si goddamnit, functioneaza! Iar momentul de impact vizual cu „firul-mesager” este momentul ideal pentru a-ti dori sa opresti timpul in loc si sa speri ca realitatea o reprezinta floarea matura care urmeaza sa rasara din acel boboc. Si nimic pe langa.
    Floarea nu ar trebui oferita decat pentru a bucura un suflet si punct. Nu pentru a-l face sa uite sau sa ierte. El (sufletul) se poate apara singur, isi poate reveni, se poate remonta mai usor sau mai greu, dar o poate face singur. Garantat! Asa ca nu inteleg foarte bine de ce trebuie sa chinuim flori pentru asta. Este ca si cum frumusetea unei persoane este data de vopselele pentru par, de cremele pentru fata, maini, picioare, ochi sau chiar de numarul, coloritul si kilogramele de gablonturi pe care le insira pe ea. „Manifestarile” urbane de acest gen nu fac altceva decat sa ne asimileze unuia sau altuia dintre triburi africane. Diferenta ar fi ca noi nu apelam la ele din ratiuni religioase, ci pentru ca ne divinizam pe noi insine. Suntem propriul nostru totem. Sau ma rog, credem ca suntem mai pasibili de admiratie daca ne impopotonam pana in dinti. Cred ca urmatoarea inventie va fi ornamentul pe baza de poze pe care de ce nu? hai sa ni le imprimam pe haine! Ar fi ca si cum defilam cu noi insine in varianta noastra de imortalizare optima (ca doar nu ne-om imprima shoshonii cu o poza compromitatoare!).
    La aniversari, nunti si alte ocazii asemenea, da, florile sunt „cireasa de pe tort” , mai ales pentru ca insotesc urari de bine, cadouri, atentii, impartasirea unei bucurii. Completeaza, optimizeaza, intregesc peisajul (chiar daca este vorba de intimitatea propriului camin, de balcon, pervaz, sau de un suflet populat cu flori:) ). Fara ele totul ar fi usor anost.

    In alta ordine de idei, imi aduc aminte de copilarie, si de petalele de flori uitate intre paginile vreunei carti. Ori de cate ori dadeam peste ele zambeam.
    Imi place orgoliul macilor. Imediat ce scoti o floare din arealul ei pentru a-i lua cu tine frumusetea, moare. Un fel de "Admira-ma de la distanta!" sau poate "Nu ma lua de aici. Nu tot ce e frumos ti se cuvine!".
    Imi aduc aminte si de liceu, cand colegi de clasa vazandu-ma pe strada cu flori ma intrebau ironic „Ce-ai facut? Ti-ai luat flori?” Da, imi luasem flori :)si continui de atunci sa o fac. Din cand in cand. Cam cand nu consider ca nu merit :).Este rusinos? Chiar asa, poate fi ceva rusinos daca reuseste prin tot ceea ce reprezinta sa te faca sa zambesti, sa te simti viu, sa iti bucure sincer fiecare celula? (Chiar si oxigenarea celulara cred ca este imbunatatita in momente din acestea :) ).
    Oferim flori drept scuze pentru ca ne este mai usor asa, pentru ca nu avem habar de cum sa spunem „imi pare rau”, sau pentru ca ne este teama sa ne asumam ulterior scuzele? Sau pentru toate la un loc? :) Pentru ca daca da, atunci expeditorii nu merita decat polen in fata. Mult. Cat sa stranute pana afla cum se folosesc cuvintele pe lumea asta.




O noua nuvela marca "BNR"

Ufff!

Silogism...de natie

    Noi, romanii, suntem, dupa cum bine spune Ana Blandiana intr-un eseu despre bascalie, "profund complexati, dar nu numai pentru ca ii simtim pe ceilalti superiori, ci si pentru ca ne simtim - in acelasi timp si cu aceeeasi intensitate - noi superiori lor". Iata paradoxala noastra fiinta. Ridicam mandri barbia pentru a spune ca, de fapt, suntem oricum prea mici. E ceva masochist in noi. Ne place sa ne autoflagelam. Dar o facem plini de exhibitionism. Vrem sa fim priviti si compatimiti, fiindca nu ne consideram doar mici si chinuiti, ci si superiori in suferinta noastra. Cand prindem in fata microfonului un strain celebru, incercam sa-i smulgem cuvinte de lauda despre tara noastra. Ce stiti despre Romania? Va place in Romania?, cam acestea sunt intrebarile pe care le repetam obsedant si ridicol, in ciuda faptului ca in particular nu ne sfiim sa injuram "tara de rahat" in care traim. E vorba, insa, de nevoia de a fi mangaiati pe crestetul de "suferinzi exceptionali". Si-atunci cersim, ne milogim. Sunteti minunati, ne spune strainul, si ochii ni se umezesc de emotie. Muuuuuuu!

din "7 seri" (Ciprian Macesaru)

26.8.10

Azi

    Desi nu sunt vizata direct, sunt solidara cu semnatarii
As fi schimbat totusi un verb (cel subliniat) din enuntul de mai jos chiar daca se vroia peiorativ
"Domnule prim-ministru, ne declaram incapabili sa ne ridicam la nivelul guvernului pe care il conduceti ".
Cred ca nu strica un antonim acolo. Asa, pentru rigoarea frazei.

Zic si trec mai departe

simt nevoia unor precizari suplimentare. Si anume, cand totul functioneaza normal si nu ai ganduri habauce care sa te tina noaptea treaz, fantasme, orori adunate de cu zi, porniri inspre analize si sondari "psihopupu" a tot ceea ce se intampla cu viata ta, vibratii encefalice ciudate de tip "N/A"create de sistemul limbic, parapsihoze de nestavilit, si tot nu reusiti sa dormiti bine incercati sa va pozitionati patul pe peretele vestic al camerei in care va aflati, pe directia N-S cu capul inspre Sud.
    Teoria (energiilor si a Feng-Shui-ului pentru stingherii secolului XXI) sustine ca dinspre sud vin energiile pozitive si este firesc sa ne dorim ca toate sa ne intre in cap :D.
    Incercati. Eu nu am reusit. Si aceasta dupa ce mult timp si multe cosmaruri am crezut ca am patul pe peretele estic si dorm cu capul inspre nord :D (varianta in care cu mana pe inima ma declar multumita de randamentul dat in activitatile zilnice, in conditiile in care ipotetic acumulam in creier tot ce era mai rau in lumea asta). Oricum, este clar ca m-am ambitionat sa nu schimb nimic in armonia spatiului locativ pentru ca nu aveam peretele opus liber (prefer sa-mi placa ce vad ziua decat sa am nopti linistite:D si pentru asta eram pregatita sa-mi accept incapatanarea). Am constatat insa acum cateva zile ca unul din geamantanele mele de calatorie are busola asa ca am analizat mai amanuntit orientarea geografica a patului meu si am constatat ca este cum nu se poate mai buna. Deci nu mai am nici scuza pe care sa o arunc in fata universului galant. Decat poate ca busola este defecta si ca altfel I'm perfectly sane. Da, dar geamantanul este nou. Asa ca nu-mi ramane decat sa aspir sa intru in Guiness Book pentru cele mai multe nopti dormite la misto. Totul este insa sa ma asigur inainte ca nu va trebui sa stau la cozi pentru plata vreunui impozit pentru "atestarea si remunerarea celor care au dreptul - nu si beneficiul - la liniste si armonie nocturna". Altfel nu merita toata zdroaba.
    Ce ramane valabil este ca nu de putine ori imi vine sa salut lumea (mai ales pe o parte din ea) cu "Somn usor!"

For further references please accept the invitation of feeling the precious:




Sun is setting down
Shadows get bigger
Mean noises around
The air tastes bitter
Pictures start to move
They make bad faces
Bats are flying round
In fast races
The moon is greeting me
But I can't see it
The bad spell is here
And I sure can feel it
Creatures round my bed
I can hear them mumble
Their eyes shine red
And they stumble
I don't wanna die...

SCARE ME EVERYNIGHT
AGAINST YOU I WILL FIGHT
'TILL THE SUN WILL RISE
I''M LIVING THIS HELL
VIOLENT DREAMS
AND WHEN IT'S LIGHT
THE DEAMONS TAKING FLIGHT
OUT OF MIND AND SIGHT
I'M RID OF THIS SPELL
VIOLENT DREAMS

Sun is rising up
Shadows get thinner
After last night
I am the winner
This night isn't better
I don't wanna stay here
Why should it matter
My visions are queer
Cold sweat on my skin
My heart is beating
Might have been a sin
Cause my hands are bleeding
It's been already years
Since it first happened
All I have are tears
And no weapon
I don't wanna die...

SCARE ME EVERYNIGHT...

Go away bad ghost
Disappear
You don't make me feel any fear
I do not give a damn bout you
What did I do to you?

SCARE ME EVERYNIGHT...

25.8.10

Inca mai suntem sensibili :)

"Ravas"

Am scapat

    Presupunand a se valida teoria, cred ca punctul 1 ar fi suficient. Daca nu, 2 se va dovedi cu prisosinta indestulator. Asa ca am reusit din nou, de la sine, sa nu fie nevoie sa miscam un deget :) . Noroc ca nu suntem primii pe lista sacrificiilor pentru umanitate.

24.8.10

De plans


    Consider ca (nevoia de) lacrimi ar trebui sa fie prima pe lista in lantul necesitatilor fiziologice pozitionate de Maslow la baza piramidei . Ar trebui sa fie inaintea setei, a foamei etc.
    Si tot ea (nevoia de lacrimi) ar trebui sa constituie o piramida intoarsa pentru fiecare din celelalte nivele. Astfel ca in lipsa putintei de a satisface vreuna din nevoile "superioare", sa consideram lacrimile drept panaceu. Nu avem parte de respect din partea celorlalti? Nu ne simtim protejati, ba chiar suntem prea expusi celorlalti? Avem impresia ca nu suntem acceptati in grupurile in care am dori sa fim? Nu ne consideram realizati si chiar avem impresia ca suntem degeaba? Haideti sa plangem. Chiar gasesc total nepotrivit sa nu se propuna nici o solutie nevoilor mereu in crestere, mereu sugatoare de energie fizica si emotionala, mereu acaparatoare. Nepotrivit! Asa ca de ce sa nu ne descarcam din cand in cand? De acord, are si sacul de box rolul lui cateodata, dar parca o lacrima ne spala mai bine de noi insine. Nu antreneaza violenta si nici nu o implica. Pur si simplu elibereaza energii, umori incarcate, ganduri negre, insatisfactii personale. Spala tot. In rafale. In debite de nebanuit. In momente, in locuri, la ore uneori total nepotrivite. Conteaza? Atunci e atunci. Si orice amanare sau inhibare a momentului ar trebui sa fie interzisa.
    Consider plansul (alaturi de bautul ceaiului de cozi de cirese :D) ca fiind un foarte bun dus interior. Care iese la suprafata insa. Ca un mic izvor care reuseste sa crape piatra si sa iasa la lumina cristalin, curat, pur si datator de viata.
    Din punct de vedere strict biologic noi cu lacrimile noastre suntem asemenea animalelor intrucat avem parte de ele (lacrimi) atunci cand corpul simte necesitatea eliminarii impuritarilor prin neutralizarea lor. Singurul lucru care ne face deosebiti, tot pe noi cu lacrimile noastre, este ca am "inventat" un motiv in plus pentru ele: emotiile. Responsabilitatea atat a producerii lacrimilor in scop "purificator" cat si a impulsurilor electrice trimise creierului pentru comenzile de genul "e timpul sa plangi" apartine acelorasi glande. Cu toate acestea insa plansul este un exercitiu umoral subiectiv, antropologii exemplificand acest fapt prin aceea ca odata cu descoperirea zonelor exotice de catre europeni acestia au constatat ca bastinasii "practicau" plansul fara nici un motiv, daca ar fi sa ne luam dupa canoanele europene.
    Toti avem nevoie de plans. De aceste secretii sarate si incolore, produs al glandelor lacrimale, vizibile fizic si cu efect psihic.De cand suntem mici, pentru a semnala celor din jur ca ne dorim ceva, ca ne ignora, ca ne este foame, pana cand ajungem copii si plangem pentru ca ne lovim sau suntem certati, apoi adolescenti fiind simtim apasarea primilor fiori amorosi si credem ca odata cu plansul nostru lumea se va opri in loc pentru durerile noastre. Nimic mai fals. Dar nu-i asa ca doar realitatea noastra este cu adevarat o realitate? Apoi vine plansul "greu", cu incarcatura si mustrari de constiinta, cand ajungem (sau aspiram) la maturitate. Ce poate fi mai frumos decat momentul coplesitor in care, de exemplu, devii parinte? Cand incepi sa-i inveti pe altii cum este sa fii om. Sau cum este sa gresesti si ce inseamna sa fii sincer cu tine insuti. Si totul culmineaza cu varsta intelepciunii cand constatam poate ca avem mai mult trecut decat viitor. Doare, imi inchipui. Spunea O.Paler "Fiecare om se naste prin a fi un sistem anarhic de sperante si moare prin a fi un sistem organizat de amintiri." Sunt aceste vorbe, mai ales cand le constientizezi esenta, un motiv de ras fecund?
    Plasul mistuie. Si avem nevoie de arsuri ocazionale, altfel nu facem loc. Pentru altceva. Ajuta la consolidarea sistemului psihic, la eliberarea de tensiuni si la spalarea de suflete.
    Nu cred in teoria celor care considera ca este benefic survolul acestei trairi de taina doar pentru ca "se fac de rusine". Si chiar si cand poate exista un motiv rusinos, cu atat mai mult dusul interior isi are un scop clar. Sa ne re-deschida ochii. Curati.
    Exprima, daca nu altceva, cel putin faptul ca sentimentele prin care trecem nu sunt unele ocazionale, banale, obisnuite. Sunt coplesitoare si reclama exteriorizare nu prin vorbe, nu prin fapte, nu prin priviri, nu prin certuri, nu prin imbratisari si nu prin "insurubari" lascive. Ci prin ceea ce mai ramane pentru descatusare.
    Tot astfel nu cred in sfatul "nu mai plange!". Chiar daca intentia este buna, nu stiu cum ar putea cineva sa obstructioneze un suflet care nu mai poate, niste nervi intinsi la maxim sau pornirea de a trage un sut fericirii inautentice sau lumii in general.Cum?
    Avem nevoie de lacrimi. De cele sincere. De cele care mor dupa ce lasa marturie. De cele fara astampar. De cele prin care sa putem rade pentru a plange apoi din nou cu zambete. Avem nevoie de ele ca de aer. Ca de ploaie. Altfel escaladam pe tensiuni apasatoare. Si ne descarcam inconstient printr-un plans interior, avortat. Care insa, of, isi pastreaza acelasi efect de arsura.

   

Relativ

    Inseamna oare compromisul (facut in numele a ceva considerat bun, pozitiv, de durata) anularea sau inhibarea voita si consimtita a propriei personalitati?
    Poate ca nu, dar cu siguranta exista un moment incepand cu care nu inseamna altceva decat acest lucru.
    Sa fim deci putin, macar din cand in cand, cat sa nu doara prea rau, de plastilina...altfel murim cu orgoliul in jurul gatului, convinsi ca existam pentru a imparti dreptatea in lume. Si (acum foarte serios) nu este nimic mai frustrant decat sa nu ai cui sa ii spui cat de destept te crezi...

    :D

23.8.10

Noi intre noi

    Incerc un exercitiu de imaginatie.
    Si ma gandesc in ce fel ar arata lumea de azi daca expon-entele/atele sexului frumos ar trai separat de reprezentantii sexului tare. Respectiv daca ar avea fiecare dintre cele doua categorii arealul lor de manifestare, la adapost de privirile celorlalti.
    Ce ma inspira in acest exercitiu mental sunt domnisoarele si domnisorii pe care nu pot sa nu ii contemplu zilnic in mirobolanta lor expunere publica (vestimentatie, gesturi, privire, mers etc). Totul degaja motivatia de fond a alegerilor facute.
    Si traind aceasta farama de imaginar ma amuz teribil (este un fel de scapare, de autoaparare in fata realului absurd si inevitabil).
    Nu ne-ar fi fost tuturor mai usor sa traim separati?
    Am fi fost neindoielnic firesti.

    Dar cu siguranta lipsiti de emotii si de sentimente.

   
Oricum alternativa nu exista :) astfel ca ceea ce avem de infruntat zilnic este ca orice lucru, fapt, actiune, decizie: cu bune si cu rele.

Ne"cum"

    Iar ma intreb ceva. Si ma intreb "cum?", "de ce?", "cand?", "pentru ce?".
    De aceasta data ma intreb ce ratiune sta in spatele fiecarui "nu" sau fiecarui "da" rostit vehement in fata vietii, in fata altor oameni, a prietenilor sau cunostintelor, a propunerilor venite de aiurea?
    Oare chiar argumentele care sa sustina aceste mici raspunsuri conclusive monosilabice?
    Asa ar trebui. Sa fie. Sa facem. Sa gandim. Sa procedam. Toti.
    Ar fi pacat sa ne "scape" micile cuvinte, fara asumari ulterioare.
    Pot fi ingrozitor de antipatice cateodata.
    Si cel mai nociv, de departe cel mai nociv ar fi ca oricare dintre aceste cuvinte sa devina trenuri pierdute.
    Cred ca daca lucrurile ar sta invers si le-am arunca precum niste pietre in apa sinapsele ar deveni redundante. Si efectul Doppler creat (din perspectiva mai ales a faptului ca fenomenele difera atunci cand le tratam din punct de vedere al experientei proprii) s-ar intoarce ca un bumerang inspre noi. Mai exact, ne-ar lovi direct intre ochi.
    Sau poate a proceda in sens invers este chiar ceea ce justifica aparitia acestor sinapse?

    Cat ne ia sa spunem "da" sau "nu"? Si cat ne ia sa ne gandim inainte de a spune ori da ori ba? Cred ca raspunsul sta in datile in care am revenit asupra asa-zisei decizii transante.

22.8.10

Evolutie

    M-am inselat atata timp cu privire la ce inseamna sa fii prost.    
    De fapt ne nastem (doar) neinvatati si devenim prosti. Prostia este o poveste cu introducere, cuprins, punct culminant si incheiere. Este un proces in sine. Reclama doar cateva lucruri banale si accesibile tuturor: sursa de inspiratie nepotrivita, rateul liniei de start in viata, (lipsa de) efort si devenire, lene si lentoare, desconsiderare si sictir fata de valori intr-un mod natural si intrinsec, imposibilitate de apreciere fata de frumos, incapacitatea producerii involuntare a celor mai elementare sinapse.
     Nu, nu avem cum sa ne nastem asa. Aparatul genetic nu permite un asemenea derapaj din oficiu, fara a exista o forta exterioara care sa dicteze primul pas. Primul pas gresit.
    Prostia are la baza principiul acapararii de teritoriul al iederei. Apare parca din senin, se insinueaza in mai multe puncte de slabiciune si apoi invaluie tot ce poate, prin incercuire, si sugruma complet. Lasa totul fara viata. Si fara posibilitate de renastere de la sine.
    De aceea a spune cuiva ca este prost nu inseamna a-l denunta ca nulitate, ci mai mult, a-l atentiona cu privire la faptul ca a trecut mult in zona negativa a axei, pentru a deveni nulitate mai are de lucru si de depus energie - evident, in sensul opus fata de pana acum.
    Atat cititul a ceea ce inalta si invata suflete cat si existenta permanenta a curiozitatii fata de lucruri, evenimente, istorie, trecut, viitor, nu constituie decat glucoza care picura treptat intr-un corp aproape inert. Pana atinge punctul optim. Cel incepand cu care trupul se descurca singur. Si o ia, din nou sau pentru prima data, in directia buna.

Survol

    Deseori aud expresii precum "pe onoarea mea" sau "om onorabil" in cotexte de natura sa justifice un anumit comportament uman sau sa impresioneze. Prea deseori. Si stau sa ma gandesc daca nu cumva acest concept "onoare" este unul dintre cele mai subiective. A auzi cum "onoarea" unui blasfemic (nu in termeni biblici) reprezinta un argument suficient de important pentru cineva sa motiveze ca spune adevarul sau ca ceea ce face nu este condamnabil ci chiar demn de respect ma determina sa cred ca odata in plus subiectivismul da semnificatia acestui concept. 
    Da, ne plimbam pe deasupra conceptelor fara a intra cu adevarat in sensul lor, respectiv le lasam si pe ele sa ne survoleze fara a le lasa dreptul sa ne atinga prea tare (cu adevarul). Ne apropriem atribute fara minima decenta de a  face o sondare putin mai adanca in semnificatia propriilor fapte. Si aceasta pentru ca nu stim intotdeauna ce merite avem. Si daca altii nu ni le confera, de ce sa nu ni le oferim singuri?
    Etimologia cuvantului o reprezinta forma latina "honor"(-is). Prima expresie care imi vine in minte si care conserva forma originara a cuvantului in discursurile frecvente este "honoris causa" (=datorita meritelor) care automat impune o prima semnificatie a cuvantului: urmare a unei realizari personale, a unor lucruri infaptuite, dobandesti un statut moral, social, esti asadar meritoriu de ceva. Meriti recunoastere. Si deci titlu.
    DEX-ul pune in relatie statutul onorabil al cuiva cu recunoasterea tacita a acestuia de catre altcineva intrucat defineste termenul, printre altele, astfel: "care angajează cinstea cuiva". Asadar onoarea isi este suficienta siesi pentru a contitui un garant intr-o actiune. 
   In linii generale cuvantul este definit drept integritate morala (ambele notiuni subiective), probitate, corectitudine; demnitate (din nou, subiectiv) , cinste. Este ca si cum as defini un termen incert prin el insusi sau prin alt termen incert. Imi da acest lucru sensul real al cuvantului cautat sau ma baga mai mult in ceata?  ( de acord, asta poate fi scuza celor care se considera onorabili fara a a fi - dictionarul nu le-a definit clar notiunea motiv pentru care au dai ei insisi un sens). 
    De departe cea mai paguboasa definire a conceptului o reprezinta "mandrie" cu exemplul edificator "are si el onoarea lui". Cred ca in mare parte aceasta parte de definitie a castigat cel mai mult teren in secolul XX.
    Pe cuvantul meu de onoare = (din DEX) "expresie folosita pentru a intari afirmatia facuta". Din nou, se da frau liber speculatiilor. Un mitoman poate oricand apela la aceasta expresie fara insa a avea ceva cu onoarea. Nu? 
    Foarte interesanta este insa o alta definitie care printre altele asuma urmatoarele: indivizilor li se confera valoare si statura sociala in functie de armonia faptelor lor, a codurilor de onoare personal si al societatii. Asta cu "si al societatii" chiar te baga in ceata. Ce neamtul ar considera onorabil poate turcul ar considera drept o prostie monumentala. 
    Raportat le femei insa (si nu voi comenta prea mult intrucat nu subscriu, si nu din feminism ci pentru ca "pe onoarea mea, e absurd") se pare ca odata cu prima lor noapte de amor devin unanim acceptat dezonorabile, dezonorante si  cel putin din punct de vedere moral merita oprobiul public. Aceasta definire denaturata a termenului este chiar o modalitate de a controla sexualitatea femeilor in societatile bolnave si inapte moral.
Iata un exemplu sinistru
    Sensurile de mai sus au devenit litera de lege dupa ce multe secole de-a randul s-a considerat ca onoarea unui om, a unei familii provine din mosia si pamanturile detinute. Iar a mentine aceste avutii in cadrul familiei implicit te mentinea si pe tine, ca individ, in sfera onorabilitatii. Iar in acele vremuri "pe onoarea mea" insemna la propriu cedarea unor parti din avere drept garantie pentru vorbele sau faptele tale.
    Din punct de vedere antropologic, se face un paralelism intre societatile dominate de cultura legii (in care se stie ca se impune cedarea la unele drepturi in scopul de a obtine altele bazat pe un sistem de "impartire echitabila a dreptatii intre oameni"). Se pare ca cei care au refuzat aceste modalitati de organizare sociala  (mai ales popoarele nomade, bandele de raufacatori sau criminalii) au contrapus o alternativa personala: cea a culturii onoarei, in sensul dat de ei acestui cuvant. In linii generale, principiul de baza este cel prin care iti conservi locul in societate daca inspiri frica, respectiv daca iti creezi o reputatie de razbunator. Cele trei conditii esentiale identificate de studiile antropologice pentru existenta acestor cvasi-societati conduse de cultura "onoarei" sunt lipsa resurselor, lipsa unui cadru legal recunoscut si respectat unanim, respectiv convingerea ca prin infractiuni (considerate ca atare de societatile in care exista un cadru juridic) se obtin recompense incomparabil mai mari decat s-ar obtine in lipsa lor. De aceea spre exemplu mahalalele sunt considerate un areal care indeplinind cele trei conditii, creeaza premisele instituirii unui astfel de "cod de onoare" local. Iar ruperea acestor tipuri de organizari presupune coercitia din partea autoritarilor ceea ce pentru orice "onorabil"  din ghetou ar insemna recunoasterea unei slabiciuni. 
    Acesta este un motiv pentru care personal imi este greu sa cred ca se va reusi vreodata civilizarea lumii obscure care populeaza zonele marginase ale marilor metropole. Ca sa nu mai zic de societatile conduse integral pe aceste principii. 
    Asa cum grecii nu se dezmint de la categorisirea complexa a conceptelor, pentru ei onoarea (timē) reprezenta atat bucuria de a o primi cat si rusinea fata de cei care s-a dovedit a fi coplesiti de mandrie si preamarire(!). 
    La fel cum in alta ordine de idei pentru japonezi (mai ales samurai) onoarea reprezenta o datorie sfanta, iar in cazul in care aceasta era pierduta singura varianta de a ramane demn o reprezenta moartea prin faimosul sepukku sau prin lupta in care trebuia sa moara ucis de sabie.
    Deschid televizorul si urmaresc stirile pentru 2 minute consecutive.
   Categoric, da, raman la opinia ca semnificatia cuvantului "onoare" este una subiectiva depinzand nu atat de coordonatele geografice in care te afli cat de apartenenta (sau nu:) ) la "regn" a celui din fata ta.

20.8.10

Cat de europeni suntem?


    Suntem în Europa, dacă nu din alte motive, măcar din punctele  de vedere geografic şi ideologic... Dar poate nici ideologic, pentru că europenii (din vest cel puţin) au reuşit să se afilieze unei anumite gândiri, unui anumit comportament politic, de care nu se mai dezic...Desigur, există şi acolo lanţuri de interese „neafiliate” la ideologia de fond...dar în general, direcţiile fiecărei ţări sunt suficient de clare pentru toată lumea. Chiar dacă şi „la ei” au loc rocade politice, direcţiile urmate de predecesori sunt continuate de cei în prezent la putere...Au trecut de faza în care îşi permit să dispreţuiască populaţia prin politici contradictorii şi incoerente, strict dictate de interesele de moment, de grup, sau de stat. Ciudat este faptul că, în România, tocmai pentru că guvernele în nenumarate rânduri şi-au subordonat şi au dispreţuit societatea civilă, (ducând la nivelul de trai ştiut şi simţit de aproape toţi), au dat naştere la o atitudine defensivă, dacă nu chiar contemplativă şi pasivă a majorităţii populaţiei, care nu îşi permite să se gândească la câte drepturi are şi câtă informaţie poate obţine, când facturile vin în teancuri...                                    
    Am impresia că suntem aidoma  unor prizonieri ţinuţi izolaţi, în celule, timp de zeci de ani, şi cărora li s-a redat libertatea. Odată iesiţi „la suprafata”, mijim ochii la impactul cu lumina, suntem nedumeriţi, pentru că nu mai ştim pe unde am venit ...şi încotro s-o apucăm...Aşteptăm pe cineva pe care să-l urmăm pe principiul „ştie el ce ştie dacă o ia încolo”, neputând să ne debarasăm decât foarte greu de păcătosul obicei de  a fi dirijaţi de cineva. Este mai comod spiritul de turmă, care nu reclamă responsabilitate . Sunt foarte puţini cei care ştiu de unde au lăsat lucrurile, şi cum trebuie continuate. Dar majoritatea sunt în bătaia vântului...si nu consideră aceasta ca pe ceva în neregulă. Am impresia că nu mai ştim nici cum să vorbim unii cu alţii (precum deţinuţii uită realmente cum se leagă cuvintele)...suntem uricioşi, ne uităm suspicioşi unii la alţii, ne împingem, ne-au ieşit din vocabular banalele, dar necesarele „îmi pare rău” şi „te rog”...
    Nu spun că nu gaseşti oameni violenţi, repeziţi şi vestul Europei, dar parcă dincolo de acest comportament, regaseşti un liant, un numitor comun, diferit de al nostru...Şi ei luptă şi muncesc din greu pentru a supravieţui globalizării, crizei, dar aceasta pentru că au conştientizat nevoia în primul rând a ţării lor de a face faţă celorlalti. Prin comparaţie, noi SUNTEM O SOCIETATE DE SUPRAVIEŢUIRE, şi lupta în România este a fiecaruia împotriva fiecaruia, şi a fiecaruia împotriva statului. Noi inca nu stim cum sa facem fata noua insine.  
    Sloganul post-revoluţionar “Nu ne vindem ţara” trebuie uitat definitiv, şi înlocuit cu ideea  de “brand de ţară” (unul adevarat), care presupune axarea pe domeniile de varf , competitive, ce ne pot reprezenta cu cinste ca naţiune. De aceea, se impune să conştientizăm rapid aceasta problema, dacă dorim să regăsim mărcile româneşti în rândul celor care contează la nivel global (si daca dorim sa nu mai aparem in stirile internationale drept tara care isi primeste inapoi tiganii expulzati pe 200 euro de caciula).
    În nici un caz să nu continuam politicile actuale de exporturi de produse cu valoare adăugată minimă, în timp ce ţările europene dezvoltate exportă produse cu valoare adăugată mare.
    Pe câmpurile din România mai distingem încă multe câmpuri lucrate după metode ineficiente, din cauza lipsei de fonduri...un individ ţine plugul, iar altul struneşte  calul...Statistic, aceste grupuri „de cate doi” pot lucra în jur de un hectar pe zi , în timp ce o maşină ar putea, cu un singur om, să lucreze în jur de zece hectare zilnic...Da, dar atunci sacrificăm aspectul pitoresc, cu cel mecanizat, şi ne-ar parea tuturor rău...Preferăm pitorescul, eficienţei. Cu totul altfel gândesc şi procedează alţi europeni!
     Nu ne place să muncim (chiar daca in topul orelor lucrate saptamanal in Europa suntem in varf, insa coroborat cu rezultatele macro nu inseamna decat ca o facem ineficient). Iar Europa nu prea tolerează acest comportament...nu ştim să respectăm reguli, lucru pe care Europa din nou nu îl acceptă...suntem haotici şi dezorganizaţi, atat în politică, prin modul în care se scriu legi şi se dau ordonanţe, cât şi în viaţa particulară...Acceptăm şi ne complacem în cercuri vicioase prin care, de exemplu, ne uităm cu dezgust la rromi, şi ne ferim de ei oriunde îi vedem, dar îi bombardam cu invective pentru că „au tupeul” să plece în vest şi să ne facă ţara de ruşine...Această ipocrizie nu îşi are originea decât în lipsa regulilor bine făcute care trebuie să stipuleze, pe lângă drepturi şi obligaţii, SI sancţiuni(!)-ne-am obişnuit să fugim de responsabilitate- ,dar de asemenea în lipsa de solidaritate. Suntem uniţi în faţa meciurilor echipei naţionale, când ştim să strigăm cât ne ţin puterile „Hai România”, sau în faţa unor eventuale abuzuri ale politicienilor, dar când este vorba să se pună umărul la treabă, „ia-ne de unde nu suntem”...ne dispersăm în toate direcţiile, iar un potenţial efort comun devine o mulţime eterogenă de interese individuale. Suntem aidoma elevilor de liceu, care ştiu să îşi dea cu părerea când nu sunt întrebaţi, dar care în momentul în care profesorul adresează o întrebare, toţi stau cu capul în pământ şi se prefac că scriu sau că ridică ceva de pe jos.
    Suntem ospitalieri, nimeni nu o contestă, dar de ce aşteptăm să cadă tencuiala caselor pe noi, în loc să ne învăţăm să o întreţinem? Chiar trebuie să ne atragă cineva atenţia că se poate şi mai bine? De ce să gândim şi să spunem mereu „Se poate şi aşa?” Iată un alt exemplu de regulă ce ar putea fi instituită, pe principiul că „dacă nu face singur, îl obligăm să-şi dea seama de ce trebuie făcut”...Unii ar putea argumenta că ar fi absurd să se dea o lege pentru „tencuiala caselor din 3 în 3 ani”...Nu este deloc absurd, comparativ de exemplu cu actul normativ „Reglementarea tehnică privind jujeul purtat de câinii pentru pază care însoţesc turmele şi cirezile de animale pe fondurile de vânătoare”, emisă în 2003, dacă aceasta ne asigură că vom avea clădiri îngrijite, pentru ca arhitectura, slava Domnului, este pe toate străzile...
    Suntem o ţară care, din punct de vedere turistic, poate să se considere binecuvântată pentru bogaţia peisagistică, culturală, istorică. Am aflat, întâmplător, demult, de o regiune nordică din Scoţia, care nu deţine absolut nimic din acest punct de vedere...doar teren arid şi case dispuse pe marginea unei şosele, formând o comun...nimic interesant privirii....Aici, însă, s-a pus la punct un sistem de infrastructură extraordinar, care să asigure accesul turiştilor în această zonă...Nu au munţi, dar şi-au construit clădiri special amenajate în care se creează condiţiile pentru cei pasionaţi de alpinism.  Nu au râuri, sau mari prin preajmă, dar au considerat că se pot face scufundari în singurul lac din apropiere... şi, într-adevăr, se pot. Şi mai presus de toate, personalul care deserveşte turiştii îşi conştientizează importanţa în contextul dat, şi realizează că mereu trebuie stimulată creativitatea, în scopul surprinderii plăcute a turiştilor... Iar banii din turism nu sunt deloc puţini. Exemplele prin care se poate „scoate apa şi din piatră seacă” pot continua.
    Comparativ cu acesti scoţieni România are un avantaj evident...Dar si o mare problemă...şi este păcat...nu se ţine cont de un principiu ordonator în politicile economice - costul comparativ. Nu, noi nu  ştim (sau pur şi simplu ignorăm) cum să ne asumăm resursele. Rasfăţaţi de natură, ne permitem să le irosim şi chiar să ne batem joc de ele! Un banal exemplu ar fi locurile de „iarbă verde” devenite adevarate peisaje mizere şi dezolante, cu gunoaie cât să ne îngroape, aruncate de multe ori lângă  tomberoane sau aiurea. Personalul din turism...ce să mai vorbim? Ne ştie o lume întreagă cât suntem de vădit deranjaţi de obligaţia profesională de a fi amabili. Nu suntem civilizaţi, nu ne respectăm pe noi sau pe semenii noştri, şi aceasta se vede aproape peste tot, din păcate.
    Mai hilar este faptul că nu ne ajungem, şi vrem să introducem un element exotic în peisagistica mioritică, prin asezonarea palmierilor, dar nu oricum, ci oferind fiecăruia dintre ei un bodyguard personal, de teama câinilor din România, a căror urină are un PH ce le-ar putea dăuna (?!). Îmi permit să spun că suntem ridicoli.
    Primăvara în România aduce cu ea, pe lângă altele, o paradă a vulgarităţii şi a prostului-gust...De ce există nevoia aceasta (de nedescris) de a şoca, de a fi ieşit din comun cu orice preţ, de a face uz până la extrem de kitch? Cred că la bază există complexul imposibilităţii „ieşirii din rând” ante-revoluţionare, care iese la suprafaţa în această manieră (avea dreptate cel care spunea că  “lauda prostească este expresia complexelor care te domină”). Tinerii din ţările vestice mai dezvoltate, în marea lor majoritate, sunt mult mai temperaţi din punctul acesta de vedere...Se îmbracă normal... Au şi ei „ratăciţii” lor, dar care ies în evidenţă prin combinaţii ciudate de articole de îmbrăcăminte, nu prin lipsa lor...Altfel, ştim să ne credem atoateştiutori şi să ne dăm cu părerea despre „lucruri care nu le înţelegem”, „care se merită” şi aceasta până ne obosesc mâinile...
    Stratificarea socială actuală nu respectă o scară a valorilor reală, normală, aşa cum se întâmplă în societăţile europene aşezate. Acumularea prea rapidă de valori de către unii i-a determinat să-i sfideze pe cei din jur , afişând cu ostentaţie însemnele bogaţiei lor.
    Oare nemţii ar fi acceptat de exemplu să aibă o echipă de fotbal de top sponsorizată de un mare colos industrial producator de pierderi masive la buget? Noi am acceptat acest lucru, şi am afisat pe tricourile Stelei , în văzul întregii Europe, stindardul RAFO. Mai contează  poziţia de top în lista marilor datornici la stat?
    Apropo de acest model de „confort”, nu cred ca voi înţelege vreodată de ce îi trebuie unui copil din clasa a IV-a un telefon mobil? A, pentru că la împarţirea bugetului familiei, s-a constatat că se impune aşa ceva pentru „ăla micu’”?...”Decât ca să ne dea bip, când are nevoie de ceva” ar motiva un roman peisagist imberb in tainele de baza ale limbii romane.
    Vreau să cred că nu America unde cetăţenii îl dau în judecată pe Dumnezeu pentru o zi mohorâtă, sau unde clădirile sunt dotate cu instalaţii de aer condiţionat, dar care nu funcţionează pe motiv de economie), este modelul de societate la care trebuie să visăm, dar măcar să avem şi noi o direcţie, un scop, un plan...ceva...orice...
    Nu, nu suntem în Europa, şi nici nu vom fi , atâta vreme cât România va tolera comportamentul „unde-i lege e şi tocmeala”.
    Şi nu, nu suntem în Europa, pentru că nu vrem să muncim, nu ştim să muncim, iar dacă o facem , blestemăm sistemul (sau patronul, după caz) pentru că ne pune la lucru.
    Iar mie, personal, imi pare foarte rău pentru această stare generală de fapt.

H.Malaele


Nu iti crea o imagine falsa.
Este incomoda, greu de intretinut si usor de depistat.

Fii prietenul dusmanilor tai.
Un proverb islamic spune ca “numai iubindu-i poti sa-i distrugi”.

Ramai modest.
Dar fa in asa fel ca lucrul acesta sa se stie. Trebuie sa ai orgoliul modestiei tale.

Daca pierzi teren lasa impresia ca ai facut-o intentionat.
Impune un principiu : am dat doi pasi inapoi , ca sa-mi pot lua avant.

Nu fura pe nimeni.
Daca o faci totusi,  schimba obiectul intr-o alta podoaba.

Nu refuza ajutorul imbecililor.
Pentru a ramane sus iti trebuie unanimitate.

Nu-ti explica greselile. Invaluie-le in mister si abstractiune.
Nu schimba mare lucru, dar deruteaza .

Nu te intinde prea tare.
Risti sa-ti pierzi controlul granitelor.

Nu lupta impotriva cabalelor intemeiate pe ambitie si frustrare.
Iti pierzi vremea, iar lor le creezi scop.

Daca nu reusesti , modeleaza-ti existenta dupa principiul: “ Nu se intampla decat ceea ce trebuie sa se intample”.
Este o dura, dar relaxanta fatalitate.


www.horatiumalaele.ro

Dragostea si nivelul de trai - pure formule chimice?

    Mi-a atras atentia un articol interesant sub aspectul notiunii folosite in titlu: neuroeconomie. 
    Cred si eu ca daca am avea cu adevarat parte de o consolidare a institutiilor sociale si democratice sau daca sistemele monetar-financiar, social, economic, politic etc. ar fi cat de cat  pozitionate in locul pe care un regim de viata normal (in felul optimal - deocamdata - definit azi de o democratie) il presupun, increderea romanilor s-ar afla in fata unui boom fara precedent. Asadar o afirmatie (perfectibila, admit): de fapt eliminarea oxitocinei in corp este un rezultat firesc urmare a unui nivel de trai deja bun :).
    Sau, bineinteles, putem sa ne complacem intr-o noua cauza pentru nivelul de trai pe care il avem si sa ne injectam cu solutia existenta in farmacii in speranta ca inchidem ochii si instant toate relele dispar si altcineva ne va rezolva problemele.
    In alta ordine de idei, oxitocina este neoficial denumita "drogul dorintei" intrucat se pare ca este responsabila de emotiile pozitive, pasiunea, efectul de placere existente intr-o relatie de cuplu. De la momentul initial insa, cand se pare ca este la cote destul de bune pentru a declansa "indragosteala" se inregistreaza un declin progresiv al asimilarii ei de catre receptorii responsivi din corp (efect numit down-regulation) pana la anulare. Astfel ca atunci cand suntem intr-o relatie se pare ca nivelul oxitocinei este ridicat spre deosebire de situatia contrara.
    Ciudat (zic eu) pentru ca sunt multe persoane intr-o relatie care se arata destul de ingrijorate cu privire la viitor asa cum la fel de multe persoane singure sunt pline de viata si optimism ;) .
    Tot oxitocina, de data aceasta impreuna cu endorfinele, este cea care se pare ca detine un rol foarte important dupa al patrulea an de casnicie intrucat determina transformarea sentimentului de dragoste in prietenie si incredere in partener, ceea ce creste dramatic rata divorturilor incepand cu anul cinci de viata in doi. Perechea partenera de hormoni este vasopresina + endorfine. Hmmm...
     Concluzia? Pai celor indragostiti le tine de foame iubirea reciproca iar celor singuri macar le merge bine pe plan economic si social.
    Totul de la niste molecule.

P.S. Aviz femeilor: oxitocina in exces stimuleaza contractiile uterine si induce travaliul :)

Ce si cum

    Am citit astazi un articol interesant despre ce si cum se intampla lucrurile nestiute, nevazute din jur-imprejurul nostru. Iata !
Imi provoaca mici "angoase" unele din ele, astfel:
  • 1.este tare de tot ( poate si pentru ca 14) oare furnicile casca?
  • 13.e interesanta ... mai ales in lumina faptului ca Forbes anunta Islanda ca fiind tara cu cea mai sanatoasa populatie
  • 19.este de-a dreptul ingrozitoare, personal nu aveam nevoie sa stiu asta . daca mai citesc si 68 lucrurile devin mai urate :(
  • incerc sa imi dau seama de ce punctul 22 este o curiozitate :)
  • 30.e bestiala :)
  • 32.este acest lucru ingrijorator?
  • 44.buburuzele da? ar fi trist :(
  • 47.felul speciei de a se maturiza - mai bine mai tarziu decat niciodata :)
  • 48.pentru ca...
  • 56.probabil 50% se regasesc in 53
  • 62.cumplit !
  • 70.nu vreau sa stiu asa ceva!!!
  • 71.trist. Oare din cauza propriului miros? (intrebarea este retorica)
  • 55.versus 74.
  • 84.ma face sa renunt la ce am scris legat de copii in raspunsul meu de aici http://dominoinsights.blogspot.com/2010/08/monopolul-gandului.html
  • 93.nu cred ca intrebarea a fost adresata bisericii :D
As fi curioasa sa stiu si care este IQ-ul mediu pe tari :D

19.8.10

Monopolul gandului

    Nu m-am gandit al cui sa fie (nu am ajuns pana acolo:) ). Dar cum ar fi ca dintr-o data toti sa fim incapabili sa gandim si doar o singura persoana din univers sa faca, bunaoara, conexiuni logice, restul devenind pavlovieni? Si acest fapt sa fie cu "predarea stafetei" astfel ca toti ar ajunge in final sa se bucure de rezultatul sinapselor lor...
    Ce-ar face oare cel in pozitia de monopol? Ne-ar face rau, noua tuturor celorlalti? Sau si-ar face doar siesi bine, indiferent de consecintele asupra celorlalti?  Sau poate nu ar face nimanui rau, gandindu-se ca poate cel caruia ii va fi facut rau va prelua acelasi rol intr-o buna zi?
   Si ce s-ar intampla cu increderea noastra vizavi de ceilalti? Ar sta la baza actelor noastre de vointa si a sperantei noastre ca daca s-a facut ceva bun nu se va distruge?
   Ma intreb daca rezultatul final ar fi unul mai bun pentru locuitorii planetei pentru ca in situatia de fata este clar ca nu a mai devenit rentabil sa gandim toti in acelasi timp.
 

SUBIECTIV

    Nu stiu ce presupune normalitatea . Nici azi, nici maine. Nici in Romania sau aiurea. Pur si simplu nu stiu.
    Tot ce stiu este ce vad eu prin normalitate si nu prea o zaresc asa cum ar fi "normal" pentru mine, zi de zi.
    Ma lovesc de non-valori la fiecare pas. Primul impact este cand pasesc in afara casei si dau cu ochii de vanzatoarea de la alimentara, careia, desi nu mi-as dori, ii vad cand se intoarce sa-mi dea arahidele in ciocolata vestimentatia de fecioara de un alb imaculat si de o transparenta absolut debordanta, de la sutien pana la accesoriile intime sumare. Da, nu imi doream sa le vad, s-a intamplat accidental. As putea alege sa nu ma uit nu? Si asta si aleg de fapt. Dar asta nu ma impiedica sa nu remarc lipsa de decenta sau pudoare a unei doamne la o varsta altfel onorabila. No judgement. Imi iau arahidele si plec spre noi provocari.
    In drum spre birou trec printr-un parc micut dar curat si mai ales foarte verde. Ma simt excelent si simt ca lumea e a mea (vorba vine :) ) , nimic nu poate opri euforia si energia unei oarecare dimineti racoroase de vara. Aud un puternic apel profan din directia unui berbec autointitulat, banuiesc, un "respectabil om de bine". Poate este un om de bine in universul personal in care respectul pentru propriul sine nu ma indoiesc, atinge cote paroxistice. Trec mai departe. No judgement.
    Ajung pe un mare bulevard care prin maretia constructiilor ceausiste reuseste sa imi redea instant un sentiment de bine. Totul pare rupt dintr-un peisaj de mijloc de secol XX cosmopolit. La cateva clipe dupa transpunerea mea intr-o alta epoca simt o intepatura in ureche si constat involuntar tresarirea automata a capului in directia opusa. Ma ingrijorez pentru ca nu stiu de unde provine. Sursa era prastia unui copil rrom "aciuat" in tabloul descris mai sus si care se juca cu pietricele. M-am linistit, nu este un junghi nervralgic. Sunt inca sanatoasa. Trec mai departe No judgement.
    Pentru ca instinctiv incerc sa evit alte experiente pe asfaltul bucurestean aleg sa imi continui drumul cu metroul, asa ca ma indrept spre cea mai apropiata statie. Ajung in subsol unde asist intamplator la o parada a modei din partea tinerelor talente feminine cu veleitati de mari staruri. Decoruri, gablonturi, ochelari, fustite-curea, esarfe, coafuri, sandalute cu tocuri infinite, membre inferioare uleiate pentru deliciul publicului spectator, stiluri "fara numar" de machiaj de ultima moda presupun, pe scurt o increngatura amazoniana de tendinte in fashion care fac pe orice trecator ("normal") sa se intrebe daca nu a fost teleportat intr-un areal zoo cu dobitoace in ultimul trend.
    In fine, urc in metrou si nu sunt surprinsa sa constat din nou ca umanitatea bucuresteana este si se mentine in sfere inalte. Citeste. In toate directiile vad persoane care fie rasfoiesc tabloidele omniprezente fie vad persoane de inalta tinuta morala (nu asa li se spune?) care citesc romane. Fie ca au de mers zece statii de metrou fie ca au doar doua, ei scot romanele cu autori pe care cand ii vezi inscrisi pe coperti ramai mut de uimire (ca asa "da" bine, nu?) si iti poti spune "ce chestie, tipa asta citeste Fratii Karamazov, sunt impresionata. Lumea inca mai citeste". Si diagosticul a fost pus cumva: inca citim noi, ca natiune. In metrou mai ales intre telefoanele cu "hai, te pup, pa-pa-pa" si "bre, ti-am spus ca ajung. Decat 2 minute si vorbim." Acest citit de tip semidoct in timp ce stai atarnat de bara, bate aerul conditionat in ceafa si esti imbrancit de populatie la fiecare 3 minute este, dupa parerea mea, un mod "anormal" de a ne declara oameni culti si preocupati de livrescul veritabil. Ma indigna. Imi repugna. Ignor. Trec mai departe. No judgement.
     Ies de la metrou si ma lovesc frontal de un sediu important al unei banci. In fata careia gasesc cel putin douazeci de angajati (asa par, au ecusoane) care fumeaza inainte de inceperea programului intr-un sediu de altfel respectat cu sfintenie de cei care au stabilit ca toti costumatii si "white-collars'-ii" sa se inghesuie ca aurolacii in fata sediului reputat. Chiar daca acestia poarta costume ultimul-racnet. Se mai mentine in felul acesta imaginea mult-ravnita a corporatiei? Ma gandesc alta data. Trec mai departe. No judgement.
    Ajung pe o trecere de pietoni unde sunt invitata tacit sa trec - deci e trecere de pietoni da? - si apoi in timp ce parcurg cei zece metri de asfalt apare o alta masina care ma impiedica sa imi continui mersul in ritm obisnuit si (trebuie sa) incep sa fug - deci e trecere, da?. Ok, no judgement. Trec mai departe.
    Am ajuns cu bine la birou, insa energia de dimineata s-a disipat intr-unul din momentele de mai devreme. De abia acum, ajunsa pe scaunul din fata monitorului, incepe sa actioneze cu adevarat normalitatea altora si anormalitatea mea.
    Sunt subiectiva, accept. Altfel nu ar insemna ca imi folosesc materia cenusie de-loc si ar mai insemna ca accept fara cel mai mic comentariu ce imi da societatea cu lingurita. Folosita la orice bautura pe baza de ca-ca-o, o stiti.
    Astept sa ajung acasa, pe alt traseu decat cel parcurs de dimineata intrucat masochismul meu reputat are totusi o limita, si eventual sa incep sa citesc asa, babeste, conservator, dand paginile ca in copilarie nu cu scroll, in sfarsit, in felul in care consider eu oportun cititul. No judgement!
    Sau poate nu voi citi ci voi da muzica la maximul permis de izolarea fonica a peretilor pentru a nu-mi auzi gandurile. Pentru ca acestea au inglobat prea multa din normalitatea altora si prea putina din a mea.
    Este oare acesta un simptom romanesc inspirat de peisajul mioritic sau este doar un moft tineresc? Pot primi doua recomandari pentru asta: "pleaca din tara si nu te mai smiorcai!" sau "Nu mai fi asa sensibila ca nu esti perfecta!". Recomandari care de altfel mi s-au facut dar am refuzat mereu sa le cataloghez.
   
    A nu agrea normalitatea altora mi se pare normal sa nu fie considerat un defect. Iar acceptul socializarii ipocrite a unor normalitati diferite mi se pare normal sa fie considerat un defect. Mie.

17.8.10

Vid

     Drama de astazi de la Spitalul Giulesti a nou-nascutilor morti si a celor cu arsuri pe 80% din suprafata corpului, totul din cauza unei explozii pe fondul unui aparat de aer conditionat instalat prin improvizatii,  ma impinge spre o singura atitudine. Inspirata de autoconservare si de refuz al realitatii. De inteligenta specifica speciei umane sau poate de insuficienta ei. Nu am energia de a comenta absolut nimic. Nu se cunoaste inca identitatea acestor omuleti, pentru ca bratarile de la mana au ars in explozie, si ma gandesc la faptul ca speranta mamicilor care nu stiu inca adevarul sta in testele ADN negative. 
     Niste sufletele carora li s-a refuzat dreptul la viata din neglijenta. Si nici macar neglijenta cadrelor medicale, ci a unor electricieni berbeci. Revoltator. 
    O singura atitudine. Autism.

9.8.10

Ele

    Parerea mea este ca viziunea dnului Ciubotaru legata de numarul femeilor ridicole din jurul nostru ( foarte mic asa cum sustine domnia sa) este mai mult decat optimista. Avem in jur o pleiada de "exemplare" care contrazic cu gratie aceasta optica.
   In ceea ce priveste insa lasitatea ca sinonim al femeii de pretutindeni, cred ca situatia sta taman invers, chiar daca aceasta lasitate este prezentata din perspectiva "armelor de ucidere in masa". Cu care da, sunt de acord in genere, femeile fac ce fac conduse de sensibilitatea fara margini cu care isi doresc ori sa acapareze prada ("vanatorii" zilelor noastre) ori sa elimine orice competitie.
    Dar totul cu multa dragoste! :)


    Bancul care sugerează că bărbatul a fost creat primul pentru că Dumnezeu avea nevoie de o ciornă este adevărat. În timp ce bărbatul este o structură rigidă, nu mai subtilă decât o moluscă, femeia a avut parte de toate finisajele. Dacă la un bărbat arta subtilului este rezultatul unui travaliu intens, în cazul unei femei această îndeletnicire este una înnăscută. O femeie te va face idiot prin zeci de semnale infinitezimale, în timp ce un bărbat va găsi calea cea mai ieftină și ți-o va spune în față.
    Dar nu vocația subtilului la femei doresc să punctez în acest scurt articol, cât mai degrabă aș sublinia câteva lucruri despre lașitatea feminină. Dacă un bărbat este laș în mare parte în întâlnirea cu alți bărbați presupuși mai puternici sau în asumarea unor responsabilități, în cazul femeii paleta de situații în care lașitatea devine o trăsătură dominantă este mult mai largă.
    O femeie nu are nevoie de o întâlnire cu o altă femeie mai puternică pentru a fi lașă. O femeie devine lașă cu o alta mai slabă decât ea chiar și din simplu motiv de a arăta că nu îi pasă.
    Aceeași înzestrare socială – superioară celei a unui bărbat – devine pentru o femeie și armă de supraviețuire, și prilej de lașități și ipocrizii. O femeie este destul de inteligentă să realizeze că bătălia pentru o viață acceptabilă se poartă în spațiul social. Un bărbat își poate face iluzia că administrarea propriei singurătăți face diferența dintre o viață irosită și una împlinită, însă o femeie este mult mai realistă. Știe că singurul front de luptă este acel câmp social pentru care ea își finisează în permanență calitățile.
    Pentru salvarea aparențelor sociale o femeie cheltuie în medie infinit mai multe resurse decât un bărbat. O femeie își va asuma o viață sexuală slabă, un disconfort în spațiul privat doar pentru a salva niște aparențe și – ceea ce e uimitor – își va asuma acest dublu joc ca o victorie. Un bărbat pus în aceeași situație se va simti înfrânt. Un bărbat va înțelege situația ca o neputință.
    În plus, unul dintre cele mai mari coșmaruri pentru o femeie este ridicolul. De teama ridicolului social o femeie va sta la o masă cu un cui în picior doar pentru că știe că țipătul său de durere nu este elegant. De teama ridicolului o femeie va simula relații, simpatii, va deveni peste măsură de conciliantă, va înghiți mârlănii și nesimțiri, se va mula după situații și persoane.
    O femeie este atât de bine construită pentru spațiul social încât presupune că acesta este singura lume. Dacă un bărbat ridicol întâlnești la fiecare colţ, o femeie ridicolă este o raritate. O femeie va face tot posibilul pentru a nu se pune într-o conjunctură socială în care semnul ridicolului ar fi îndreptat spre ea. O femeie va minți, va înșela și va fi lașă doar pentru a fugi de ridicol.
    Pentru dragostea sa, un bărbat va fi destul de imprudent să calce pe familie, prieteni, conveniențe sociale și imaginea sa. O femeie rareori va fi astfel de iresponsabilă. O femeie va rata în mod conștient iubiri, șanse şi ocazii doar pentru a nu fi judecată de familie, prieteni şi lumea sa socială.
    O femeie va accepta mai uşor o palmă în bucătărie – şi mult mai uşor una în dormitor – decât un ghiont de față cu mai mulți.

Si iata sursa