do       Embracing otherness. When I first heard this theme, I thought, well, embracing otherness is embracing myself. And the journey to that place of understanding and acceptance has been an interesting one for me, and it's given me an insight into the whole notion of self, which I think is worth sharing with you today.
       We each have a self, but I don't think that we're born with one. You know how newborn babies believe they're part of everything; they're not separate? Well that fundamental sense of oneness is lost on us very quickly. It's like that initial stage is over -- oneness: infancy, unformed, primitive. It's no longer valid or real. What is real is separateness, and at some point in early babyhood, the idea of self starts to form. Our little portion of oneness is given a name, is told all kinds of things about itself, and these details, opinions and ideas become facts, which go towards building ourselves, our identity. And that self becomes the vehicle for navigating our social world. But the self is a projection based on other people's projections. Is it who we really are? Or who we really want to be, or should be?
       So this whole interaction with self and identity was a very difficult one for me growing up. The self that I attempted to take out into the world was rejected over and over again. And my panic at not having a self that fit, and the confusion that came from my self being rejected, created anxiety, shame and hopelessness, which kind of defined me for a long time. But in retrospect, the destruction of my self was so repetitive that I started to see a pattern. The self changed, got affected, broken, destroyed, but another one would evolve -- sometimes stronger, sometimes hateful, sometimes not wanting to be there at all. The self was not constant. And how many times would my self have to die before I realized that it was never alive in the first place?
       I grew up on the coast of England in the '70s. My dad is white from Cornwall, and my mom is black from Zimbabwe. Even the idea of us as a family was challenging to most people. But nature had its wicked way, and brown babies were born. But from about the age of five, I was aware that I didn't fit. I was the black atheist kid in the all-white Catholic school run by nuns. I was an anomaly, and my self was rooting around for definition and trying to plug in. Because the self likes to fit, to see itself replicated, to belong. That confirms its existence and its importance. And it is important. It has an extremely important function. Without it, we literally can't interface with others. We can't hatch plans and climb that stairway of popularity, of success. But my skin color wasn't right. My hair wasn't right. My history wasn't right. My self became defined by otherness, which meant that, in that social world, I didn't really exist. And I was "other" before being anything else -- even before being a girl. I was a noticeable nobody.
       Another world was opening up around this time: performance and dancing. That nagging dread of self-hood didn't exist when I was dancing. I'd literally lose myself. And I was a really good dancer. I would put all my emotional expression into my dancing. I could be in the movement in a way that I wasn't able to be in my real life, in myself.
       And at 16, I stumbled across another opportunity, and I earned my first acting role in a film. I can hardly find the words to describe the peace I felt when I was acting. My dysfunctional self could actually plug in to another self, not my own, and it felt so good. It was the first time that I existed inside a fully-functioning self -- one that I controlled, that I steered, that I gave life to. But the shooting day would end, and I'd return to my gnarly, awkward self.
       By 19, I was a fully-fledged movie actor, but still searching for definition. I applied to read anthropology at university. Dr. Phyllis Lee gave me my interview, and she asked me, "How would you define race?" Well, I thought I had the answer to that one, and I said, "Skin color." "So biology, genetics?" she said. "Because, Thandie, that's not accurate. Because there's actually more genetic difference between a black Kenyan and a black Ugandan than there is between a black Kenyan and, say, a white Norwegian. Because we all stem from Africa. So in Africa, there's been more time to create genetic diversity." In other words, race has no basis in biological or scientific fact. On the one hand, result. Right? On the other hand, my definition of self just lost a huge chunk of its credibility. But what was credible, what is biological and scientific fact, is that we all stem from Africa -- in fact, from a woman called Mitochondrial Eve who lived 160,000 years ago. And race is an illegitimate concept which our selves have created based on fear and ignorance.
       Strangely, these revelations didn't cure my low self-esteem, that feeling of otherness. My desire to disappear was still very powerful. I had a degree from Cambridge; I had a thriving career, but my self was a car crash, and I wound up with bulimia and on a therapist's couch. And of course I did. I still believed my self was all I was. I still valued self-worth above all other worth, and what was there to suggest otherwise? We've created entire value systems and a physical reality to support the worth of self. Look at the industry for self-image and the jobs it creates, the revenue it turns over. We'd be right in assuming that the self is an actual living thing. But it's not. It's a projection which our clever brains create in order to cheat ourselves from the reality of death.
       But there is something that can give the self ultimate and infinite connection -- and that thing is oneness, our essence. The self's struggle for authenticity and definition will never end unless it's connected to its creator -- to you and to me. And that can happen with awareness -- awareness of the reality of oneness and the projection of self-hood. For a start, we can think about all the times when we do lose ourselves. It happens when I dance, when I'm acting. I'm earthed in my essence, and my self is suspended. In those moments, I'm connected to everything -- the ground, the air, the sounds, the energy from the audience. All my senses are alert and alive in much the same way as an infant might feel -- that feeling of oneness.
       And when I'm acting a role, I inhabit another self, and I give it life for awhile, because when the self is suspended so is divisiveness and judgment. And I've played everything from a vengeful ghost in the time of slavery to Secretary of State in 2004. And no matter how other these selves might be, they're all related in me. And I honestly believe the key to my success as an actor and my progress as a person has been the very lack of self that used to make me feel so anxious and insecure. I always wondered why I could feel others' pain so deeply, why I could recognize the somebody in the nobody. It's because I didn't have a self to get in the way. I thought I lacked substance, and the fact that I could feel others' meant that I had nothing of myself to feel. The thing that was a source of shame was actually a source of enlightenment.
       And when I realized and really understood that my self is a projection and that it has a function, a funny thing happened. I stopped giving it so much authority. I give it its due. I take it to therapy. I've become very familiar with its dysfunctional behavior. But I'm not ashamed of my self. In fact, I respect my self and its function. And over time and with practice, I've tried to live more and more from my essence. And if you can do that, incredible things happen.
       I was in Congo in February, dancing and celebrating with women who've survived the destruction of their selves in literally unthinkable ways -- destroyed because other brutalized, psychopathic selves all over that beautiful land are fueling our selves' addiction to iPods, Pads, and bling, which further disconnect ourselves from ever feeling their pain, their suffering, their death. Because, hey, if we're all living in ourselves and mistaking it for life, then we're devaluing and desensitizing life. And in that disconnected state, yeah, we can build factory farms with no windows, destroy marine life and use rape as a weapon of war. So here's a note to self: The cracks have started to show in our constructed world, and oceans will continue to surge through the cracks, and oil and blood, rivers of it.
       Crucially, we haven't been figuring out how to live in oneness with the Earth and every other living thing. We've just been insanely trying to figure out how to live with each other -- billions of each other. Only we're not living with each other; our crazy selves are living with each other and perpetuating an epidemic of disconnection.
       Let's live with each other and take it a breath at a time. If we can get under that heavy self, light a torch of awareness, and find our essence, our connection to the infinite and every other living thing. We knew it from the day we were born. Let's not be freaked out by our bountiful nothingness. It's more a reality than the ones our selves have created. Imagine what kind of existence we can have if we honor inevitable death of self, appreciate the privilege of life and marvel at what comes next. Simple awareness is where it begins.
The text can be heard following this link. The emphasis on the bolded phrase belongs to me.


Neplacerea "indoiturii" la mai multe colturi

      Cand incepi sa pui la indoiala propriul fel de a fi: dupa ce ai vazut ca altii sunt altfel si reusesc, par fericiti, sau atunci cand tu nu mai esti sigur de propria "metoda"? Cu alte cuvinte, este necesar ca restul lumii sa fie mai sus decat tine, sau este suficient ca stilul tau sa dea gres?
      Am trecut prin stadiul primei variante si am concluzionat "nu pot fi fericita facand ca ala sau ca ala ... eu nu sunt asa". Parea ca am trecut si prin stadiul celei de-a doua variante si am conchis "ba nu, acum cand ma indoiesc gresesc ... pentru ca este bine ceea ce fac".
      Si acum incerc sa ma fortez sa imi categorisesc punerea la indoiala si sa o bag intr-o caprarie. Nu ca m-ar ajuta foarte mult la a ma hotari asupra corectitudinii sau erorii in propria-mi optiune, dar m-ar ajuta psihic sa stiu o treaba. La fel cum cand respiri aer curat simti ca traiesti, cand iubesti simti ca traiesti, cand faci o bucurie celor dragi, cand ti se spune ca esti iubit, tot asa (desi nu ne gandim la asta) cand te indoiesti de ceva simti ca traiesti totul la intensitatea tavanului propriului cap. Si dupa ce afli raspunsul si totul devine din nou clar, poti sa te apuci din nou de trait iubind, auzind cand ti se spune ca esti iubit, glumind, zambind.



Support bacteria - they're the only culture some people have!

Violare de domiciliu celular sau interes national?

      Am auzit zilele trecute - si azi dimineata in reluare - o stire in care se spunea ca un cabinet medical cu contract cu Ministerul Muncii a primit inspre investigare medicala o pacienta care trebuia sau dorea sa isi faca niste analize. Nu imi sunt cunoscute toate detaliile, cert este ca acest cabinet medical se pare ca a preluat initiativa de a face si o analiza de sange care viza depistarea infectarii cu virusul HIV a pacientei; cel mai probabil pe principiul "daca tot am prins-o la cabinet, ia sa facem si asta!". Concluzia testului medical a fost, din nefericire, unul pozitiv si urmarea a constituit-o informarea angajatorului (!) persoanei cu privire la "starea" ei. In momentul de fata se pune in discutie actionarea in justitie a cabinetului de medicina muncii de catre aceasta persoana.
      Ca atitudine profund umana, imi pare extrem de rau pentru persoana in cauza, trebuie sa fie teribila aflarea unei astfel de vesti. Si problema nu consta doar in lupta apasatoare cu un diagnostic ingrozitor si cumplit, ci si in faptul ca nu mai are loc de munca si cel mai crunt, ca lupta cu oprobiul celor din jurul ei fara a mai avea la indemana optiunea de a ramane discreta asupra propriei vieti! Si stim cum societatea devine arici cand vorbim de astfel de subiecte delicate.
      Si acum vin si intreb: este de datoria statului sa faca o centralizare medicala a tuturor cetatenilor ei si sa ii cheme in mod obligatoriu la analize de sange sau este de preferat sa lasi la latitudinea lor dorinta sau indiferenta fata de starea lor de sanatate? Sunt boli precum tuberculoza, SIDA, bolile cu transmitere sexuala si multe altele motiv de ingrijorare pentru un stat democrat care isi apara cetatenii? Dar pentru un stat, precum cel romanesc, care oricum are un sistem de sanatate infirm si un grad de indiferenta vecin cu mitocania? Cum este mai bine sa procedezi, tu, ca stat: sa tii cont de drepturile unei persoane care alege sa nu se informeze sau sa tii cont de intregul ei anturaj si oricine interactioneaza tangential cu ea, incercand sa ii protejezi? Din punct de vedere statistic, este un raspuns banal. Din punct de vedere uman, nu exista alegere corecta.
      Unde tragi linia intre libertate individuala si dreptul la dezinformare al fiecarui cetatean si interesul national si solidaritatea de neam?
      Desi subiectul este delicat si eu, una, evit sa ma gandesc la el, 'solutia' mea ar consta in obligativitatea analizelor (gratuite!) o data la cel putin doi ani, consilierea gratuita ulterioara pentru cazurile care o impun si o prevedere care sa garanteze confidentialitatea intimitatii pacientului. Iar pentru cei cu rea intentie vadita - vezi cazurile persoanelor infectate cu HIV care din revolta fata de propria soarta si dispret fata de cei sanatosi intepau aleator cu ace folosite, civili - as lasa justitia, psihologii si specialistii in medicina neurologica sa se pronunte.

Pornografia zambetului

      "Într-o vreme, în seara câte unei zile crâncene, când mă durea creierul ca o măsea, mă uitam la filme porno. Alt nivel de film nu mai receptam, nici măcar unul de serie C. Nu rezistam mai mult de un sfert de oră. Ceea ce mă făcea să renunţ erau uguiturile, chiţcăielile, miorlăielile, răgetele scoase în special de către coechipierii femelă. Toate aceste sunete sugerau extazul, accesul la o stare de graţie a plăcerii de natură cvasidivină - de unde şi câte un "Oh, God!" din când în când. Asta în vreme ce persoana respectivă se gândea probabil la ratele pentru apartament.
      Tăiam sonorul. Era ceva mai bine, dar tot rămâneau grimasele, schimele, gurile convulsive, mugetele mute.
      Senzaţia asta o trăiesc acum generalizat, în faţa zâmbetelor de la televizor.
      Zâmbetul înseamnă revărsarea în exterior a unui preaplin lăuntric. Poate fi un zâmbet de duioşie, de admiraţie, de dispreţ, de scuză, compătimitor sau fericit, un zâmbet al revelaţiei sau dezamăgirii. Există şi un zâmbet al furiei, şi unul al fricii.
      Zâmbetele pixelizate pe care le văd zilnic acoperă totul şi au în spate nimicul, aidoma gemetelor din filmele porno. Madmuzeaua prezentatoare, de pildă, se crede datoare să zâmbească din gât până-n frunte la fiecare două-trei propoziţii. Câteodată, luată de val, zâmbeşte şi anunţând un cutremur catastrofal. Pe una am văzut-o exersându-şi buzele după ce comunicase că Mutu a sărit să-l bată pe antrenorul Fiorentinei. 
      Prezentatoarele meteo zâmbesc când vestesc vijelii. Când oralizează fetele astea, ţâşneşte din ecran o bună dispoziţie perpetuă, care, pe mine unul, mă pleoşteşte de tot. Ele nu sunt depăşite decât de vedetele emisiunilor de divertisment, ale căror zâmbete în rafale simbolizează un soi de orgasm continuu.
      Tocşoaia şi tocşoiul sunt o altă specie tv care produce industrial zâmbete. Tocşoaia e mai rafinată ca madmuzeaua, îi spune invitatului nişte chestii dărâmătoare - aţi deturnat fonduri, domnu ministru, aţi luat mită domnu deputat, e adevărat că v-aţi întâlnit cu omul de afaceri Hassan Dambilov? - însoţite de zâmbete serafice. Mesajul manipulator e cel de acreditare compătimitoare a afirmaţiei grave - ştim că aţi făcut-o, ştim totul, n-are rost să negaţi, hai, că nu vă tăiem capul, zâmbiţi cu noi.
      Tocşoiul obişnuieşte să-şi arate vag dantura după ce fecundează naţia cu zicerile sale, ca să dea impresia că ştie mult mai mult decât spune, dar că e îngăduitor cu proştii. Mai zâmbeşte şi când emite un spirit de glumă, o "aroganţă", o ironeală, ca să-şi sublinieze deşteptăciunea.
      Alteori, zâmbetul face parte din trasul de timp, mimând siguranţa în căutarea unei abureli care să ascundă ignoranţa sau minciuna.
      Alteori, insinuează veninos un subînţeles compromiţător ...
      Dar toate aceste categorii producătoare de zâmbete goale de simţire sunt covârşite de marea familie a zâmbitorilor în neştire. Ei zâmbesc pentru că aşa au văzut că se face, sunt convinşi că dă bine, zâmbetul e un semn al prosperităţii şi stabilităţii, al apartenenţei lor la "lumea bună", lumea de televizor. Păstrează probabil reflexul de a zâmbi şi în primul moment când primesc vestea că le-a murit cineva apropiat.
      Rânjetul lui Iliescu şi hăhăitul lui Băsescu au născut această Românie Zâmbăreaţă care mă împinge în depresie.
      Poate că scriind acest text am oferit şi un răspuns la întrebarea ce mi s-a pus de atâtea ori: "De ce nu zâmbiţi niciodată, domnule Popescu?"."

preluare www.gandul.info.


Model de socializare

"Oamenii nu trebuie să se cunoască ca să se apropie, trebuie doar să se simtă al dracului de singuri."*
Si totusi ma intreb: cata singuratate incape intr-un mizantrop? Si cata mizantropie incape intr-un om singur? Se accepta cele doua trasaturi una pe cealalta sau isi fura reciproc aerul?

*Scrisori catre Rita - Stefan Caraman


Tentatie reprimata de habotnicofobie

Vad in jur cum persoane care par a fi impecabile din punct de vedere comportamental, care fac totul ca la carte, oameni cu dare de mana si morali, persoane cu darul filantropiei si al obrazului mereu intors, oameni inflacarati de dorinta de a face bine si de a fi corecti, primesc de la viata fel si fel de necazuri.

Stiti cum se spune, ca pe oamenii buni ii ia Dumnezeu la El pentru ca are nevoie de ucenici  de calitate pentru imparatia Sa; sau cel putin aceasta era explicatia primita cand intrebam cu voce tare de ce cutare om bun nu a trait mai mult, de ce nu a fost lasat sa se bucure mai mult de cele lumesti. Si ma incearca, in acest context, o tendinta de a nu mai face totul corect, de a iesi putin din canoanele bunului simt si al minimei moralitati pentru a ma asigura ca ... nu imi va da viata cu tifla cand mi-e lumea mai draga. Si imi vine uneori sa strig a revolta 'Nu sunt un om bun, merit sa traiesc aici, in lumea asta rea, a sufletelor si ingerilor decazuti, aici in singurul univers stiut!'.

Si apoi imediat imi revin din aceasta stare de fond profund ipocrita, pentru ca imi dau seama ca niciodata nu stii totul, poti cel mult sa te rezumi la aparentele afisate de ceilalti si pentru ca absolut niciodata nu trebuie sa faci vreun compromis de la tine insuti sperand, fara nici o urma de bun simt, ca vei fi recompensat de viata!!
Asa ca tac din gura si fac in continuare ce imi dicteaza constiinta, pastrandu-ma insa intr-o relatie foarte timida, dar constanta, cu biserica; nu stiu, nu pot altfel. Ce-o fi, o fi!

Imi amintesc un pasaj genial redat de Dan Puric in cartea "despre OMUL FRUMOS"* in care era povestita o calatorie a mai multor batrane dintr-un sat romanesc, catre SUA. Contextul si scopul calatoriei nu sunt importante aici; asadar erau in avion, povesteau, si la un moment se intra intr-o zona marcata de turbulente si avionul se misca intr-un fel care a bagat pe majoritatea in panica. Cu o exceptie: o taranca batrana, admonestata duios: "Matusa, nu ti-e frica? Stai jos pe scaun!" iar raspunsul candid a venit in secunda urmatoare "Nu mi-e frica. Mi-am facut o data cruce. Io la Dumnezeu nu insist. Ajunge".

Consider ca orice alte cuvinte ar fi de prisos.

* din care voi reda aici din memorie



Este foarte important sa stii in permanenta care iti sunt autoritatile in viata, in afara de tine. Pentru cei nesiguri pe ei, autoritatile sunt pretutindeni aproape nelasand loc pentru ei insisi. Au impresia ca toti au mai multa dreptate decat el, ca ochii celorlalti sunt mai indreptatiti sa isi dea cu parerea cu privire la destinul lor, ca ceilalti "stiu" mai bine ce este important in viata, si aceasta pentru ca simt nevoia de confirmare a celor din jur pentru cine sunt ei. In schimb pentru cei care stiu pentru ce traiesc, care stiu de ce traiesc pentru ce traiesc si care stiu de ce traiesc asa pentru ce traiesc, autoritatile sunt doua: tu si familia ta (reprezentata aici doar de cei carora le vrei binele neconditionat - !nu  de cei care intra in categoria rudelor pe care nu le alegi! Da, cei foarte dragi tie, care te reconfirma zilnic chiar si cand iti spun un simplu "salut" si tu insuti. Atat. Si ambele sunt, pana la urma, una si aceeasi ancora intr-o constiinta si o inima curate.


Viata pe fast-forward

Muncim. Alergam. Mancam de la drive-in. Raschetam rafturile de semi-preparate cu o mana, iar cu cealalta notam to do-urile de maine pe BlackBerry.
Facem dusuri rapide si cumparaturi online. Traim pentru weekend-uri si pentru concedii, pe care le petrecem oricum la birou. Pentru ca avem targete, task-uri si deadline-uri. Uitam sa ne uitam in jur.
Nu mai avem timp de nimeni. Nici macar de noi.
Cand ti-ai inchis ultima data telefonul si ai stat doua zile la bunica, trezindu-te in mirosurile de paine calda ale copilariei?
Cand ai scos-o ultima data pe mama ta la o cafea ?
Cand a fost ultimul weekend pe care l-ai petrecut fara sa deschizi laptop-ul?
Cand ai facut ultima oara ceva pentru tine?
Pretindem ca traim. Suntem spectatori la propria noastra viata, care merge pe fast-forward. Ne cramponam de lucruri insignifiante, de variabile care vin si trec si uitam care sunt constantele.
Opreste-te o clipa! Inchide ochii si respira. Iar apoi fa primul lucru care iti trece prin cap: du-te la un masaj, bea un cappuccino cu frisca, petrece-ti weekendul la munte…
Ia o pauza. O meriti.

preluare: mesajul unui intermediar de oferte promotionale


Asta simt

    Am fost intrebata de ce nu vorbesc despre lucrurile pe care le scriu aici. De ce aleg drept prima forma de a transmite ce gandesc, scrisul, si abia apoi, dupa ce eventual suscit interesul cuiva interesat de subiect, accept sa discut. Pentru ca nu bag sub pres ce cred, nici nu (mai) inchid totul intr-un caiet prafuit.
    Pentru ca sunt trairi interioare, sunt nelinisti, sunt concluzii, sunt pareri personale, sunt schimonosiri eminamente "de interior". Orice zgomot de fond care ar aparea inainte ca ele sa-si primeasca hainutele care le apara de frig le-ar denatura sensul, le-ar strivi sub propria lor greutate. E ca si cum ai lua un nou-nascut fara imunitate si i-ai da cu pipeta alergeni. Cel mai prost "bun-venit" in viata. Linistea si ragazul sunt cel mai bun lichid amniotic al luciditatii mele. Atat cat mi se arata ea...
    Imi apar trairile si gandurile la fel cum o lupoaica isi apara puii. Prin aceea ca le las sa se formeze neingradindu-le in nici un fel, le accept, incerc sa le inteleg, si incerc sa le exprim intr-un mod nedetrimental lor. Daca ar fi sa opinam asupra celor care isi arunca spre lume, neprotejate, gandurile, am ajunge la aceia care au curajul (sau tupeul) sa isi strige of-ul in mijlocul strazii. Sa urle la viata. Acestia sunt fie artisti boemi, fie indragostiti fara speranta (de revenire la ratiune, sau de implinire sufleteasca), fie oameni ajunsi pe culmea disperarii. Eu nu (mai) sunt nici una din astea, asa ca ... din cand in cand (ma fac ca) scriu. E felul meu de a ma manifesta "public", cand aleg sa nu tin inauntru. De a iesi din mine, fara a abuza de universul celorlalti.
    Pentru ca este pacat sa intrerupi abrupt un fir logic printr-un risc al non-continuitatii limbajului, printr-o roseata de obraji, printr-o lacrima, printr-o tuse sau nevoia de a-ti drege vocea. Desi autentice, toate aceste simptome ale umanitatii corup de la mental, de la, sa-i spunem generic 'critica ratiunii pure'.
     Pentru ca nu sunt actrita, sunt doar un personaj al propriei vieti, al carui scenariu nu va fi facut niciodata public ... in intregime.
    Pentru ca vreau sa las tot ce imi trece prin minte si inima sa se valideze pe sine ... sau sa se infirme, cautandu-si calea prin lume, inapoi in mine. A le pastra in mintea-mi ar fi un gest egoist, posesiv ... ele toate trebuie sa zburde inspre unde vor fi chemate.
     In liniste si in scris, gandurile se aseaza mereu altfel, mai domol, mai adevarat si nu sunt inoportunate de lovitura cu aerul!


Viata de om

     Nu cumva inveti cum se traieste viata doar dupa ce o vei fi trait gresit? Nu doar atunci afli ce este binele si raul? Pentru ca ma gandesc la faptul ca daca ai trait-o bine, nu ai timp sau scop sa reconsideri ceva. Nu cunosti alternativa si in lipsa de alternativa nu exista "corect" absolut sau "gresit" absolut, exista doar "asta" si un "corect" si "gresit" dictate de bunul simt stradal. Invatatul se poate face pe doua planuri: 1.inveti de la altii, ceea ce presupune ca altii au comis erori din care au tras concluzii; 2.inveti din greselile tale. Indiferent de metoda pedagogica, a invata presupune o greseala apriorica. A ta sau a altcuiva. A trai "corect" din prima este noroc pur si nu poate fi decat o comasare fericita a mai multor conjuncturi favorabile.
      De-asta se spune uneori ca inveti cum se traieste cand este de regula prea tarziu sa mai poti face ceva ...uneori mai apuci sa corijezi, alteori mai apuci cel putin sa transmiti mai departe niste concluzii, chiar daca pe tine nu te mai ajuta..instinct de conservare al speciei.
      Cu exceptia cazurilor ajunse la maturitate care se felicita pentru alegerile din tinerete, cam asa suntem facuti, sa facem greseli cand suntem  tineri si necopti, pentru a ne perpeli de dragul clipelor posibil irosite (sau fericite) cand suntem intelepti si in varsta.
       Ciudata si usor parsiva viata: cate motive de regret se pot naste in a doua jumatate a vietii de om, prin faptul ca ti se ridica la fileu pe ea insasi ori de cate ori are ocazia, in prima! Cate uitaturi iti arunca, cate amagiri, cate priviri sagalnice si pline de mister, cate "ba ia-o pe aici, e mai bine", cate "ba pe-acolo, asculta-ma!" Iti dai seama de toate ... tarziu. Si oricum nu ai cum sa ripostezi, pentru ca daca mai ai energie sa arunci cu foc, este ca si cum ai impusca un nor; si daca nu mai ai, este pentru ca viata ... se retrage din tine, cumva cu lasitate. Nu este un adversar pe masura, este o frantura de univers fara gust, inodor si incolor, imperceptibil ca atare si capata forma doar prin elementele pe care le gazduieste si pe care ti le ofera...cu imprumut.
      Si ciudat echilibru in natura: sa-ti dea cand deja ai, riscand preaplinul, sa-ti ia cand nu mai ai creand penurie. Evolutiv si antropologic, nimeni nu poate inversa acest echilibru oricat de mult ne-am dori sa ne nastem batrani si intelepti pentru a sti "calea" fara sa fie nevoie sa ne coste, sa risipim vreun moment. Ne este predestinat sa ne experimentam clipele pretioase, sa le dramuim si supralicitam cum credem de cuviinta si cum ne dicteaza constiinta, urmand ca aceeasi constiinta sa ne tina, poate, trezi noptile si sa ne deruleze in fata ochilor, spre marele final, toate adjudecarile de destin.

Misterul - naluca a vietii.

 sursa pozei: www.deviantart.com


Factor de decizie

Este foarte interesanta plasarea in timp si spatiu. Chiar si expresia "in timp si spatiu" devine importanta in economia unei vieti care presupune decizii. De ce? Pentru ca in afara starilor emotionale de fond, cele care potenteaza directia inspre care o decizie balanseaza, exista pozitionarile spatialo-temporale care, pe rand, inspira la o anume relaxare sau incrancenare neuronala.

Cineva tocmai v-a dezamagit profund. Si incercati sa va ganditi, oriunde v-ati afla acum, ce parere aveti despre cuplul dezamagire - persoana in cauza si ce credeti ca ar trebui facut. Acum incercati sa va plasati, pe rand:
- intr-un weekend, pe o strada pietonala a unui oras medieval in care freamatul strazii iti inunda inima. 
Zaboviti. Si apoi ganditi-va ce i-ai spune persoanei.
- la metrou in zona Unirii - ca pol de aglomeratie urbana. Toti se inghesuie, se vorbeste tare, miroase a toaleta publica, mergi in coloana alaturi de niste necunoscuti, un aer impersonal oriunde te uiti, furnicar de oameni care par bezmetici desi fiecare dintre ei crede ca are un scop maret. Ganditi-va ce gand ati transmite persoanei in cauza.
- intr-un parc intr-o zi frumoasa si foarte luminoasa de toamna. Stati pe banca, soarele va incalzeste fata, miroase a iarna ce va sa vina, natura si-a atins apogeul peisagistic pe care v-il impartaseste cu drag. Dar acum?
- la biblioteca, in acea atmosfera incarcata de intelect, de sobrietate, de decenta si de seriozitatea sceptica in fata vietii care reclama dovada si explicatii stiintifice pentru orice. Si acum, ce ganditi?
- in biserica - vedeti in fata altarul, icoanele, pe jos covoarele persane care adapostesc pasii credinciosilor, miros de mir si tamaie, lumanari si foarte mult misticism. Explicatiile logice nu isi au locul, aici vii pentru a da frau liber senzorialului pe fondul lipsei de "critica a ratiunii pure". Simti. Atat. Va face casa lui Dumnezeu sa reconsiderati ceva?
- acasa, pe fotoliu, cu muzica de fundal. Nu te deranjeaza nimeni, esti adapostit intre peretii propriei vieti.
- la birou, printre colegii care raspund la telefoane, aer conditionat, bibliorafturi care gem de "things to do", post-its, calculatoare si radiatii care iti bombardeaza corpul, discutii si sonerii obositoare fonic.

Dupa putin timp petrecut in fiecare din ipostazele de mai sus si dupa fiecare acomodare in decor, ganditi-va care areal vi se pare mai potrivit pentru atitudinea "corecta" in fata oricui v-a intersectat cumva viata: v-a dezamagit, v-a facut o surpriza placuta, v-a dat un cadou, v-a spus o vorba buna, v-a zambit dezinteresat si complet sincer desi nu va cunoaste, v-a vorbit urat fara sa meritati ... Care este decorul optim atunci cand decidem reactiile noastre in fata a ceea ce ne ofera viata.? Care atmosfera este cea mai prielnica ne-pierderii trenurilor si a ocaziilor de zi cu zi, respectiv mentinerii seninatatii in fata surprizelor neplacute? Si de ce nu facem nimic in privinta asta si ne lasam a ajunge in moc implacabil intr-o stare de acute nevroze si nemultumiri deprimante? 

Cred ca alaturi de cine esti - cel din buletin - poate sta foarte bine si raspunsul la intrebarea "cum iti petreci cea mai mare proportie de timp din zi? a) cugetand b) traind c) citind. d) pierzand timpul. Raspunsul ar putea fi lipit pe spatele buletinului sub forma unei vize de flotant ... intr-o lume provizorie. Ca un fel de CNP autoimpus.