do       Embracing otherness. When I first heard this theme, I thought, well, embracing otherness is embracing myself. And the journey to that place of understanding and acceptance has been an interesting one for me, and it's given me an insight into the whole notion of self, which I think is worth sharing with you today.
       We each have a self, but I don't think that we're born with one. You know how newborn babies believe they're part of everything; they're not separate? Well that fundamental sense of oneness is lost on us very quickly. It's like that initial stage is over -- oneness: infancy, unformed, primitive. It's no longer valid or real. What is real is separateness, and at some point in early babyhood, the idea of self starts to form. Our little portion of oneness is given a name, is told all kinds of things about itself, and these details, opinions and ideas become facts, which go towards building ourselves, our identity. And that self becomes the vehicle for navigating our social world. But the self is a projection based on other people's projections. Is it who we really are? Or who we really want to be, or should be?
       So this whole interaction with self and identity was a very difficult one for me growing up. The self that I attempted to take out into the world was rejected over and over again. And my panic at not having a self that fit, and the confusion that came from my self being rejected, created anxiety, shame and hopelessness, which kind of defined me for a long time. But in retrospect, the destruction of my self was so repetitive that I started to see a pattern. The self changed, got affected, broken, destroyed, but another one would evolve -- sometimes stronger, sometimes hateful, sometimes not wanting to be there at all. The self was not constant. And how many times would my self have to die before I realized that it was never alive in the first place?
       I grew up on the coast of England in the '70s. My dad is white from Cornwall, and my mom is black from Zimbabwe. Even the idea of us as a family was challenging to most people. But nature had its wicked way, and brown babies were born. But from about the age of five, I was aware that I didn't fit. I was the black atheist kid in the all-white Catholic school run by nuns. I was an anomaly, and my self was rooting around for definition and trying to plug in. Because the self likes to fit, to see itself replicated, to belong. That confirms its existence and its importance. And it is important. It has an extremely important function. Without it, we literally can't interface with others. We can't hatch plans and climb that stairway of popularity, of success. But my skin color wasn't right. My hair wasn't right. My history wasn't right. My self became defined by otherness, which meant that, in that social world, I didn't really exist. And I was "other" before being anything else -- even before being a girl. I was a noticeable nobody.
       Another world was opening up around this time: performance and dancing. That nagging dread of self-hood didn't exist when I was dancing. I'd literally lose myself. And I was a really good dancer. I would put all my emotional expression into my dancing. I could be in the movement in a way that I wasn't able to be in my real life, in myself.
       And at 16, I stumbled across another opportunity, and I earned my first acting role in a film. I can hardly find the words to describe the peace I felt when I was acting. My dysfunctional self could actually plug in to another self, not my own, and it felt so good. It was the first time that I existed inside a fully-functioning self -- one that I controlled, that I steered, that I gave life to. But the shooting day would end, and I'd return to my gnarly, awkward self.
       By 19, I was a fully-fledged movie actor, but still searching for definition. I applied to read anthropology at university. Dr. Phyllis Lee gave me my interview, and she asked me, "How would you define race?" Well, I thought I had the answer to that one, and I said, "Skin color." "So biology, genetics?" she said. "Because, Thandie, that's not accurate. Because there's actually more genetic difference between a black Kenyan and a black Ugandan than there is between a black Kenyan and, say, a white Norwegian. Because we all stem from Africa. So in Africa, there's been more time to create genetic diversity." In other words, race has no basis in biological or scientific fact. On the one hand, result. Right? On the other hand, my definition of self just lost a huge chunk of its credibility. But what was credible, what is biological and scientific fact, is that we all stem from Africa -- in fact, from a woman called Mitochondrial Eve who lived 160,000 years ago. And race is an illegitimate concept which our selves have created based on fear and ignorance.
       Strangely, these revelations didn't cure my low self-esteem, that feeling of otherness. My desire to disappear was still very powerful. I had a degree from Cambridge; I had a thriving career, but my self was a car crash, and I wound up with bulimia and on a therapist's couch. And of course I did. I still believed my self was all I was. I still valued self-worth above all other worth, and what was there to suggest otherwise? We've created entire value systems and a physical reality to support the worth of self. Look at the industry for self-image and the jobs it creates, the revenue it turns over. We'd be right in assuming that the self is an actual living thing. But it's not. It's a projection which our clever brains create in order to cheat ourselves from the reality of death.
       But there is something that can give the self ultimate and infinite connection -- and that thing is oneness, our essence. The self's struggle for authenticity and definition will never end unless it's connected to its creator -- to you and to me. And that can happen with awareness -- awareness of the reality of oneness and the projection of self-hood. For a start, we can think about all the times when we do lose ourselves. It happens when I dance, when I'm acting. I'm earthed in my essence, and my self is suspended. In those moments, I'm connected to everything -- the ground, the air, the sounds, the energy from the audience. All my senses are alert and alive in much the same way as an infant might feel -- that feeling of oneness.
       And when I'm acting a role, I inhabit another self, and I give it life for awhile, because when the self is suspended so is divisiveness and judgment. And I've played everything from a vengeful ghost in the time of slavery to Secretary of State in 2004. And no matter how other these selves might be, they're all related in me. And I honestly believe the key to my success as an actor and my progress as a person has been the very lack of self that used to make me feel so anxious and insecure. I always wondered why I could feel others' pain so deeply, why I could recognize the somebody in the nobody. It's because I didn't have a self to get in the way. I thought I lacked substance, and the fact that I could feel others' meant that I had nothing of myself to feel. The thing that was a source of shame was actually a source of enlightenment.
       And when I realized and really understood that my self is a projection and that it has a function, a funny thing happened. I stopped giving it so much authority. I give it its due. I take it to therapy. I've become very familiar with its dysfunctional behavior. But I'm not ashamed of my self. In fact, I respect my self and its function. And over time and with practice, I've tried to live more and more from my essence. And if you can do that, incredible things happen.
       I was in Congo in February, dancing and celebrating with women who've survived the destruction of their selves in literally unthinkable ways -- destroyed because other brutalized, psychopathic selves all over that beautiful land are fueling our selves' addiction to iPods, Pads, and bling, which further disconnect ourselves from ever feeling their pain, their suffering, their death. Because, hey, if we're all living in ourselves and mistaking it for life, then we're devaluing and desensitizing life. And in that disconnected state, yeah, we can build factory farms with no windows, destroy marine life and use rape as a weapon of war. So here's a note to self: The cracks have started to show in our constructed world, and oceans will continue to surge through the cracks, and oil and blood, rivers of it.
       Crucially, we haven't been figuring out how to live in oneness with the Earth and every other living thing. We've just been insanely trying to figure out how to live with each other -- billions of each other. Only we're not living with each other; our crazy selves are living with each other and perpetuating an epidemic of disconnection.
       Let's live with each other and take it a breath at a time. If we can get under that heavy self, light a torch of awareness, and find our essence, our connection to the infinite and every other living thing. We knew it from the day we were born. Let's not be freaked out by our bountiful nothingness. It's more a reality than the ones our selves have created. Imagine what kind of existence we can have if we honor inevitable death of self, appreciate the privilege of life and marvel at what comes next. Simple awareness is where it begins.
The text can be heard following this link. The emphasis on the bolded phrase belongs to me.


Neplacerea "indoiturii" la mai multe colturi

      Cand incepi sa pui la indoiala propriul fel de a fi: dupa ce ai vazut ca altii sunt altfel si reusesc, par fericiti, sau atunci cand tu nu mai esti sigur de propria "metoda"? Cu alte cuvinte, este necesar ca restul lumii sa fie mai sus decat tine, sau este suficient ca stilul tau sa dea gres?
      Am trecut prin stadiul primei variante si am concluzionat "nu pot fi fericita facand ca ala sau ca ala ... eu nu sunt asa". Parea ca am trecut si prin stadiul celei de-a doua variante si am conchis "ba nu, acum cand ma indoiesc gresesc ... pentru ca este bine ceea ce fac".
      Si acum incerc sa ma fortez sa imi categorisesc punerea la indoiala si sa o bag intr-o caprarie. Nu ca m-ar ajuta foarte mult la a ma hotari asupra corectitudinii sau erorii in propria-mi optiune, dar m-ar ajuta psihic sa stiu o treaba. La fel cum cand respiri aer curat simti ca traiesti, cand iubesti simti ca traiesti, cand faci o bucurie celor dragi, cand ti se spune ca esti iubit, tot asa (desi nu ne gandim la asta) cand te indoiesti de ceva simti ca traiesti totul la intensitatea tavanului propriului cap. Si dupa ce afli raspunsul si totul devine din nou clar, poti sa te apuci din nou de trait iubind, auzind cand ti se spune ca esti iubit, glumind, zambind.



Support bacteria - they're the only culture some people have!

Violare de domiciliu celular sau interes national?

      Am auzit zilele trecute - si azi dimineata in reluare - o stire in care se spunea ca un cabinet medical cu contract cu Ministerul Muncii a primit inspre investigare medicala o pacienta care trebuia sau dorea sa isi faca niste analize. Nu imi sunt cunoscute toate detaliile, cert este ca acest cabinet medical se pare ca a preluat initiativa de a face si o analiza de sange care viza depistarea infectarii cu virusul HIV a pacientei; cel mai probabil pe principiul "daca tot am prins-o la cabinet, ia sa facem si asta!". Concluzia testului medical a fost, din nefericire, unul pozitiv si urmarea a constituit-o informarea angajatorului (!) persoanei cu privire la "starea" ei. In momentul de fata se pune in discutie actionarea in justitie a cabinetului de medicina muncii de catre aceasta persoana.
      Ca atitudine profund umana, imi pare extrem de rau pentru persoana in cauza, trebuie sa fie teribila aflarea unei astfel de vesti. Si problema nu consta doar in lupta apasatoare cu un diagnostic ingrozitor si cumplit, ci si in faptul ca nu mai are loc de munca si cel mai crunt, ca lupta cu oprobiul celor din jurul ei fara a mai avea la indemana optiunea de a ramane discreta asupra propriei vieti! Si stim cum societatea devine arici cand vorbim de astfel de subiecte delicate.
      Si acum vin si intreb: este de datoria statului sa faca o centralizare medicala a tuturor cetatenilor ei si sa ii cheme in mod obligatoriu la analize de sange sau este de preferat sa lasi la latitudinea lor dorinta sau indiferenta fata de starea lor de sanatate? Sunt boli precum tuberculoza, SIDA, bolile cu transmitere sexuala si multe altele motiv de ingrijorare pentru un stat democrat care isi apara cetatenii? Dar pentru un stat, precum cel romanesc, care oricum are un sistem de sanatate infirm si un grad de indiferenta vecin cu mitocania? Cum este mai bine sa procedezi, tu, ca stat: sa tii cont de drepturile unei persoane care alege sa nu se informeze sau sa tii cont de intregul ei anturaj si oricine interactioneaza tangential cu ea, incercand sa ii protejezi? Din punct de vedere statistic, este un raspuns banal. Din punct de vedere uman, nu exista alegere corecta.
      Unde tragi linia intre libertate individuala si dreptul la dezinformare al fiecarui cetatean si interesul national si solidaritatea de neam?
      Desi subiectul este delicat si eu, una, evit sa ma gandesc la el, 'solutia' mea ar consta in obligativitatea analizelor (gratuite!) o data la cel putin doi ani, consilierea gratuita ulterioara pentru cazurile care o impun si o prevedere care sa garanteze confidentialitatea intimitatii pacientului. Iar pentru cei cu rea intentie vadita - vezi cazurile persoanelor infectate cu HIV care din revolta fata de propria soarta si dispret fata de cei sanatosi intepau aleator cu ace folosite, civili - as lasa justitia, psihologii si specialistii in medicina neurologica sa se pronunte.

Pornografia zambetului

      "Într-o vreme, în seara câte unei zile crâncene, când mă durea creierul ca o măsea, mă uitam la filme porno. Alt nivel de film nu mai receptam, nici măcar unul de serie C. Nu rezistam mai mult de un sfert de oră. Ceea ce mă făcea să renunţ erau uguiturile, chiţcăielile, miorlăielile, răgetele scoase în special de către coechipierii femelă. Toate aceste sunete sugerau extazul, accesul la o stare de graţie a plăcerii de natură cvasidivină - de unde şi câte un "Oh, God!" din când în când. Asta în vreme ce persoana respectivă se gândea probabil la ratele pentru apartament.
      Tăiam sonorul. Era ceva mai bine, dar tot rămâneau grimasele, schimele, gurile convulsive, mugetele mute.
      Senzaţia asta o trăiesc acum generalizat, în faţa zâmbetelor de la televizor.
      Zâmbetul înseamnă revărsarea în exterior a unui preaplin lăuntric. Poate fi un zâmbet de duioşie, de admiraţie, de dispreţ, de scuză, compătimitor sau fericit, un zâmbet al revelaţiei sau dezamăgirii. Există şi un zâmbet al furiei, şi unul al fricii.
      Zâmbetele pixelizate pe care le văd zilnic acoperă totul şi au în spate nimicul, aidoma gemetelor din filmele porno. Madmuzeaua prezentatoare, de pildă, se crede datoare să zâmbească din gât până-n frunte la fiecare două-trei propoziţii. Câteodată, luată de val, zâmbeşte şi anunţând un cutremur catastrofal. Pe una am văzut-o exersându-şi buzele după ce comunicase că Mutu a sărit să-l bată pe antrenorul Fiorentinei. 
      Prezentatoarele meteo zâmbesc când vestesc vijelii. Când oralizează fetele astea, ţâşneşte din ecran o bună dispoziţie perpetuă, care, pe mine unul, mă pleoşteşte de tot. Ele nu sunt depăşite decât de vedetele emisiunilor de divertisment, ale căror zâmbete în rafale simbolizează un soi de orgasm continuu.
      Tocşoaia şi tocşoiul sunt o altă specie tv care produce industrial zâmbete. Tocşoaia e mai rafinată ca madmuzeaua, îi spune invitatului nişte chestii dărâmătoare - aţi deturnat fonduri, domnu ministru, aţi luat mită domnu deputat, e adevărat că v-aţi întâlnit cu omul de afaceri Hassan Dambilov? - însoţite de zâmbete serafice. Mesajul manipulator e cel de acreditare compătimitoare a afirmaţiei grave - ştim că aţi făcut-o, ştim totul, n-are rost să negaţi, hai, că nu vă tăiem capul, zâmbiţi cu noi.
      Tocşoiul obişnuieşte să-şi arate vag dantura după ce fecundează naţia cu zicerile sale, ca să dea impresia că ştie mult mai mult decât spune, dar că e îngăduitor cu proştii. Mai zâmbeşte şi când emite un spirit de glumă, o "aroganţă", o ironeală, ca să-şi sublinieze deşteptăciunea.
      Alteori, zâmbetul face parte din trasul de timp, mimând siguranţa în căutarea unei abureli care să ascundă ignoranţa sau minciuna.
      Alteori, insinuează veninos un subînţeles compromiţător ...
      Dar toate aceste categorii producătoare de zâmbete goale de simţire sunt covârşite de marea familie a zâmbitorilor în neştire. Ei zâmbesc pentru că aşa au văzut că se face, sunt convinşi că dă bine, zâmbetul e un semn al prosperităţii şi stabilităţii, al apartenenţei lor la "lumea bună", lumea de televizor. Păstrează probabil reflexul de a zâmbi şi în primul moment când primesc vestea că le-a murit cineva apropiat.
      Rânjetul lui Iliescu şi hăhăitul lui Băsescu au născut această Românie Zâmbăreaţă care mă împinge în depresie.
      Poate că scriind acest text am oferit şi un răspuns la întrebarea ce mi s-a pus de atâtea ori: "De ce nu zâmbiţi niciodată, domnule Popescu?"."

preluare www.gandul.info.


Model de socializare

"Oamenii nu trebuie să se cunoască ca să se apropie, trebuie doar să se simtă al dracului de singuri."*
Si totusi ma intreb: cata singuratate incape intr-un mizantrop? Si cata mizantropie incape intr-un om singur? Se accepta cele doua trasaturi una pe cealalta sau isi fura reciproc aerul?

*Scrisori catre Rita - Stefan Caraman


Tentatie reprimata de habotnicofobie

Vad in jur cum persoane care par a fi impecabile din punct de vedere comportamental, care fac totul ca la carte, oameni cu dare de mana si morali, persoane cu darul filantropiei si al obrazului mereu intors, oameni inflacarati de dorinta de a face bine si de a fi corecti, primesc de la viata fel si fel de necazuri.

Stiti cum se spune, ca pe oamenii buni ii ia Dumnezeu la El pentru ca are nevoie de ucenici  de calitate pentru imparatia Sa; sau cel putin aceasta era explicatia primita cand intrebam cu voce tare de ce cutare om bun nu a trait mai mult, de ce nu a fost lasat sa se bucure mai mult de cele lumesti. Si ma incearca, in acest context, o tendinta de a nu mai face totul corect, de a iesi putin din canoanele bunului simt si al minimei moralitati pentru a ma asigura ca ... nu imi va da viata cu tifla cand mi-e lumea mai draga. Si imi vine uneori sa strig a revolta 'Nu sunt un om bun, merit sa traiesc aici, in lumea asta rea, a sufletelor si ingerilor decazuti, aici in singurul univers stiut!'.

Si apoi imediat imi revin din aceasta stare de fond profund ipocrita, pentru ca imi dau seama ca niciodata nu stii totul, poti cel mult sa te rezumi la aparentele afisate de ceilalti si pentru ca absolut niciodata nu trebuie sa faci vreun compromis de la tine insuti sperand, fara nici o urma de bun simt, ca vei fi recompensat de viata!!
Asa ca tac din gura si fac in continuare ce imi dicteaza constiinta, pastrandu-ma insa intr-o relatie foarte timida, dar constanta, cu biserica; nu stiu, nu pot altfel. Ce-o fi, o fi!

Imi amintesc un pasaj genial redat de Dan Puric in cartea "despre OMUL FRUMOS"* in care era povestita o calatorie a mai multor batrane dintr-un sat romanesc, catre SUA. Contextul si scopul calatoriei nu sunt importante aici; asadar erau in avion, povesteau, si la un moment se intra intr-o zona marcata de turbulente si avionul se misca intr-un fel care a bagat pe majoritatea in panica. Cu o exceptie: o taranca batrana, admonestata duios: "Matusa, nu ti-e frica? Stai jos pe scaun!" iar raspunsul candid a venit in secunda urmatoare "Nu mi-e frica. Mi-am facut o data cruce. Io la Dumnezeu nu insist. Ajunge".

Consider ca orice alte cuvinte ar fi de prisos.

* din care voi reda aici din memorie



Este foarte important sa stii in permanenta care iti sunt autoritatile in viata, in afara de tine. Pentru cei nesiguri pe ei, autoritatile sunt pretutindeni aproape nelasand loc pentru ei insisi. Au impresia ca toti au mai multa dreptate decat el, ca ochii celorlalti sunt mai indreptatiti sa isi dea cu parerea cu privire la destinul lor, ca ceilalti "stiu" mai bine ce este important in viata, si aceasta pentru ca simt nevoia de confirmare a celor din jur pentru cine sunt ei. In schimb pentru cei care stiu pentru ce traiesc, care stiu de ce traiesc pentru ce traiesc si care stiu de ce traiesc asa pentru ce traiesc, autoritatile sunt doua: tu si familia ta (reprezentata aici doar de cei carora le vrei binele neconditionat - !nu  de cei care intra in categoria rudelor pe care nu le alegi! Da, cei foarte dragi tie, care te reconfirma zilnic chiar si cand iti spun un simplu "salut" si tu insuti. Atat. Si ambele sunt, pana la urma, una si aceeasi ancora intr-o constiinta si o inima curate.


Viata pe fast-forward

Muncim. Alergam. Mancam de la drive-in. Raschetam rafturile de semi-preparate cu o mana, iar cu cealalta notam to do-urile de maine pe BlackBerry.
Facem dusuri rapide si cumparaturi online. Traim pentru weekend-uri si pentru concedii, pe care le petrecem oricum la birou. Pentru ca avem targete, task-uri si deadline-uri. Uitam sa ne uitam in jur.
Nu mai avem timp de nimeni. Nici macar de noi.
Cand ti-ai inchis ultima data telefonul si ai stat doua zile la bunica, trezindu-te in mirosurile de paine calda ale copilariei?
Cand ai scos-o ultima data pe mama ta la o cafea ?
Cand a fost ultimul weekend pe care l-ai petrecut fara sa deschizi laptop-ul?
Cand ai facut ultima oara ceva pentru tine?
Pretindem ca traim. Suntem spectatori la propria noastra viata, care merge pe fast-forward. Ne cramponam de lucruri insignifiante, de variabile care vin si trec si uitam care sunt constantele.
Opreste-te o clipa! Inchide ochii si respira. Iar apoi fa primul lucru care iti trece prin cap: du-te la un masaj, bea un cappuccino cu frisca, petrece-ti weekendul la munte…
Ia o pauza. O meriti.

preluare: mesajul unui intermediar de oferte promotionale


Asta simt

    Am fost intrebata de ce nu vorbesc despre lucrurile pe care le scriu aici. De ce aleg drept prima forma de a transmite ce gandesc, scrisul, si abia apoi, dupa ce eventual suscit interesul cuiva interesat de subiect, accept sa discut. Pentru ca nu bag sub pres ce cred, nici nu (mai) inchid totul intr-un caiet prafuit.
    Pentru ca sunt trairi interioare, sunt nelinisti, sunt concluzii, sunt pareri personale, sunt schimonosiri eminamente "de interior". Orice zgomot de fond care ar aparea inainte ca ele sa-si primeasca hainutele care le apara de frig le-ar denatura sensul, le-ar strivi sub propria lor greutate. E ca si cum ai lua un nou-nascut fara imunitate si i-ai da cu pipeta alergeni. Cel mai prost "bun-venit" in viata. Linistea si ragazul sunt cel mai bun lichid amniotic al luciditatii mele. Atat cat mi se arata ea...
    Imi apar trairile si gandurile la fel cum o lupoaica isi apara puii. Prin aceea ca le las sa se formeze neingradindu-le in nici un fel, le accept, incerc sa le inteleg, si incerc sa le exprim intr-un mod nedetrimental lor. Daca ar fi sa opinam asupra celor care isi arunca spre lume, neprotejate, gandurile, am ajunge la aceia care au curajul (sau tupeul) sa isi strige of-ul in mijlocul strazii. Sa urle la viata. Acestia sunt fie artisti boemi, fie indragostiti fara speranta (de revenire la ratiune, sau de implinire sufleteasca), fie oameni ajunsi pe culmea disperarii. Eu nu (mai) sunt nici una din astea, asa ca ... din cand in cand (ma fac ca) scriu. E felul meu de a ma manifesta "public", cand aleg sa nu tin inauntru. De a iesi din mine, fara a abuza de universul celorlalti.
    Pentru ca este pacat sa intrerupi abrupt un fir logic printr-un risc al non-continuitatii limbajului, printr-o roseata de obraji, printr-o lacrima, printr-o tuse sau nevoia de a-ti drege vocea. Desi autentice, toate aceste simptome ale umanitatii corup de la mental, de la, sa-i spunem generic 'critica ratiunii pure'.
     Pentru ca nu sunt actrita, sunt doar un personaj al propriei vieti, al carui scenariu nu va fi facut niciodata public ... in intregime.
    Pentru ca vreau sa las tot ce imi trece prin minte si inima sa se valideze pe sine ... sau sa se infirme, cautandu-si calea prin lume, inapoi in mine. A le pastra in mintea-mi ar fi un gest egoist, posesiv ... ele toate trebuie sa zburde inspre unde vor fi chemate.
     In liniste si in scris, gandurile se aseaza mereu altfel, mai domol, mai adevarat si nu sunt inoportunate de lovitura cu aerul!


Viata de om

     Nu cumva inveti cum se traieste viata doar dupa ce o vei fi trait gresit? Nu doar atunci afli ce este binele si raul? Pentru ca ma gandesc la faptul ca daca ai trait-o bine, nu ai timp sau scop sa reconsideri ceva. Nu cunosti alternativa si in lipsa de alternativa nu exista "corect" absolut sau "gresit" absolut, exista doar "asta" si un "corect" si "gresit" dictate de bunul simt stradal. Invatatul se poate face pe doua planuri: 1.inveti de la altii, ceea ce presupune ca altii au comis erori din care au tras concluzii; 2.inveti din greselile tale. Indiferent de metoda pedagogica, a invata presupune o greseala apriorica. A ta sau a altcuiva. A trai "corect" din prima este noroc pur si nu poate fi decat o comasare fericita a mai multor conjuncturi favorabile.
      De-asta se spune uneori ca inveti cum se traieste cand este de regula prea tarziu sa mai poti face ceva ...uneori mai apuci sa corijezi, alteori mai apuci cel putin sa transmiti mai departe niste concluzii, chiar daca pe tine nu te mai ajuta..instinct de conservare al speciei.
      Cu exceptia cazurilor ajunse la maturitate care se felicita pentru alegerile din tinerete, cam asa suntem facuti, sa facem greseli cand suntem  tineri si necopti, pentru a ne perpeli de dragul clipelor posibil irosite (sau fericite) cand suntem intelepti si in varsta.
       Ciudata si usor parsiva viata: cate motive de regret se pot naste in a doua jumatate a vietii de om, prin faptul ca ti se ridica la fileu pe ea insasi ori de cate ori are ocazia, in prima! Cate uitaturi iti arunca, cate amagiri, cate priviri sagalnice si pline de mister, cate "ba ia-o pe aici, e mai bine", cate "ba pe-acolo, asculta-ma!" Iti dai seama de toate ... tarziu. Si oricum nu ai cum sa ripostezi, pentru ca daca mai ai energie sa arunci cu foc, este ca si cum ai impusca un nor; si daca nu mai ai, este pentru ca viata ... se retrage din tine, cumva cu lasitate. Nu este un adversar pe masura, este o frantura de univers fara gust, inodor si incolor, imperceptibil ca atare si capata forma doar prin elementele pe care le gazduieste si pe care ti le ofera...cu imprumut.
      Si ciudat echilibru in natura: sa-ti dea cand deja ai, riscand preaplinul, sa-ti ia cand nu mai ai creand penurie. Evolutiv si antropologic, nimeni nu poate inversa acest echilibru oricat de mult ne-am dori sa ne nastem batrani si intelepti pentru a sti "calea" fara sa fie nevoie sa ne coste, sa risipim vreun moment. Ne este predestinat sa ne experimentam clipele pretioase, sa le dramuim si supralicitam cum credem de cuviinta si cum ne dicteaza constiinta, urmand ca aceeasi constiinta sa ne tina, poate, trezi noptile si sa ne deruleze in fata ochilor, spre marele final, toate adjudecarile de destin.

Misterul - naluca a vietii.

 sursa pozei: www.deviantart.com


Factor de decizie

Este foarte interesanta plasarea in timp si spatiu. Chiar si expresia "in timp si spatiu" devine importanta in economia unei vieti care presupune decizii. De ce? Pentru ca in afara starilor emotionale de fond, cele care potenteaza directia inspre care o decizie balanseaza, exista pozitionarile spatialo-temporale care, pe rand, inspira la o anume relaxare sau incrancenare neuronala.

Cineva tocmai v-a dezamagit profund. Si incercati sa va ganditi, oriunde v-ati afla acum, ce parere aveti despre cuplul dezamagire - persoana in cauza si ce credeti ca ar trebui facut. Acum incercati sa va plasati, pe rand:
- intr-un weekend, pe o strada pietonala a unui oras medieval in care freamatul strazii iti inunda inima. 
Zaboviti. Si apoi ganditi-va ce i-ai spune persoanei.
- la metrou in zona Unirii - ca pol de aglomeratie urbana. Toti se inghesuie, se vorbeste tare, miroase a toaleta publica, mergi in coloana alaturi de niste necunoscuti, un aer impersonal oriunde te uiti, furnicar de oameni care par bezmetici desi fiecare dintre ei crede ca are un scop maret. Ganditi-va ce gand ati transmite persoanei in cauza.
- intr-un parc intr-o zi frumoasa si foarte luminoasa de toamna. Stati pe banca, soarele va incalzeste fata, miroase a iarna ce va sa vina, natura si-a atins apogeul peisagistic pe care v-il impartaseste cu drag. Dar acum?
- la biblioteca, in acea atmosfera incarcata de intelect, de sobrietate, de decenta si de seriozitatea sceptica in fata vietii care reclama dovada si explicatii stiintifice pentru orice. Si acum, ce ganditi?
- in biserica - vedeti in fata altarul, icoanele, pe jos covoarele persane care adapostesc pasii credinciosilor, miros de mir si tamaie, lumanari si foarte mult misticism. Explicatiile logice nu isi au locul, aici vii pentru a da frau liber senzorialului pe fondul lipsei de "critica a ratiunii pure". Simti. Atat. Va face casa lui Dumnezeu sa reconsiderati ceva?
- acasa, pe fotoliu, cu muzica de fundal. Nu te deranjeaza nimeni, esti adapostit intre peretii propriei vieti.
- la birou, printre colegii care raspund la telefoane, aer conditionat, bibliorafturi care gem de "things to do", post-its, calculatoare si radiatii care iti bombardeaza corpul, discutii si sonerii obositoare fonic.

Dupa putin timp petrecut in fiecare din ipostazele de mai sus si dupa fiecare acomodare in decor, ganditi-va care areal vi se pare mai potrivit pentru atitudinea "corecta" in fata oricui v-a intersectat cumva viata: v-a dezamagit, v-a facut o surpriza placuta, v-a dat un cadou, v-a spus o vorba buna, v-a zambit dezinteresat si complet sincer desi nu va cunoaste, v-a vorbit urat fara sa meritati ... Care este decorul optim atunci cand decidem reactiile noastre in fata a ceea ce ne ofera viata.? Care atmosfera este cea mai prielnica ne-pierderii trenurilor si a ocaziilor de zi cu zi, respectiv mentinerii seninatatii in fata surprizelor neplacute? Si de ce nu facem nimic in privinta asta si ne lasam a ajunge in moc implacabil intr-o stare de acute nevroze si nemultumiri deprimante? 

Cred ca alaturi de cine esti - cel din buletin - poate sta foarte bine si raspunsul la intrebarea "cum iti petreci cea mai mare proportie de timp din zi? a) cugetand b) traind c) citind. d) pierzand timpul. Raspunsul ar putea fi lipit pe spatele buletinului sub forma unei vize de flotant ... intr-o lume provizorie. Ca un fel de CNP autoimpus.


Cum sa fac?

Stau uneori si ma gandesc - nu ca as rezolva ceva sau ca as ajunge vreodata la vreun rezultat - cum altfel ar fi fost anii mei trecuti, respectiv prezenti, daca as fi actionat din impuls ori de cate ori mi s-a umflat vena sau mi-a crapat capul a hotarare. "Nu se mai poate, innebunesc, ma duc sa dau cu ei de pamant!" Ce ar fi fost daca nu as fi asteptat sa ma calmez, daca n-as fi avut rabdare sa imi revin in simtiri sau sa rezist tentatiei de a-mi lua viata in maini asteptand sa mi se linisteasca aorta si inima sa rebata normal? Mi-ar fi fost oare mai bine (dupa ani) daca as fi actionat "la cald"? Sau mai rau? In mod clar, din punct de vedere comuncational, discutiile cu orice interlocutor s-ar fi incheiat rapid.

Mai important: desi impacarile cu fostele noastre decizii pot fi de netagaduit, am fi trait totusi mai aproape de cine pare-se ca suntem?

"Daca as fi zis "da" atunci?", "Daca nu as fi luat-o la dreapta?", "Daca as fi fost la petrecerea x?", "Daca as fi vorbit cu el?", "Daca as fi incercat mai mult sa zambesc?", "Daca nu as fi mancat porcaria aia care mi-a provocat indigestie?", "Daca nu as fi avut entorsa?", "Daca nu as fi auzit ceasul in dimineata aia?" ...daca, daca, daca...oricat de inutil ar fi gestul, nu stiu sa putem afirma ferm convinsi ca nu merita macar o data sa incercam actionarea din impuls (daca nu ranim pe nimeni, evident). Esenta gestului e aceeasi, difera impactul. Si foarte posibil, si rezultatul prin efectul fluturelui. Cum ar fi sa incetam pentru o clipa sa fim cu totii prezentabili? Sa fim intru totul noi insine? Oare ne-am soca vazandu-ne unii pe altii, practic goi pusca? Tare ma tem ca da ... ne-am oripila, ne-am bucura, ne-am sclifosi, ne-am mira, ne-am revolta, ba mai mult, am nega ce tocmai vom fi vazut si auzit, dar macar am sti ce nu putem afla altfel niciodata. Si am avea nevoie de mai putina memorie in telefon pentru agenda telefonica.
   Vorba aceea " E posibil ca vocile din capul meu sa nu fie reale, dar au niste idei foarte bune".

Cand ne apropiem de subconstient? Sau de inconstient? Cand le lasam sa se intrepatrunda cu constientul si luam parte la confruntarea lor la lumina zilei sau cand le baricadam acolo unde le sta bine, ascunse in intunericul noptii?

Dat fiind faptul ca intrevederile mele cu restul lumii au loc in intervale orare umane gen 9:00 -17:00, cel mai bine ar fi sa continui tactica de a ma calma inainte de a arunca foc. 
Tactica pe care o recomand.
Nu de alta, dar e pacat sa nu profitam de trasatura extraordinara de regenerare a ficatului.

Cred ca ar fi un experiment interesant sa studiem o expozitie de ficati "de dama" in paralel cu unii "de barbat". Ma intreb care ar da un foie gras mai rafinat.
Stiu, cinic. E de la ficat.


Mi se intampla frecvent sa incerc sa imi fac un playlist potrivit starii pe care o am. Si uneori imi este mai usor sa incarc fisierul cu mai multe melodii din care ulterior selectez si sterg ce nu ma interseaza. CTRL+selectie si apoi DELETE.
Partea proasta este ca in unele momente mentalul dispare pe coclauri si in loc sa selectez ce nu ma interseaza, aleg melodiile pe care vreau sa le aud, pe principiul "ah, da, si asta imi place...cool". Si apoi apas mecanic DELETE si vad ca nu raman decat cu ce nu vreau.
Mda, neplacut sa vezi in fata ochilor cum se deruleaza lista lucrurilor ce poarta pecetea "asta nu!".

De exemplu melodia asta.  Am sters-o neintentionat pana acum de zeci de ori. Deja m-am saturat, o cam iau ca atare.


Repere societale

Este pur si simplu incredibil cum sunt detasate "organele de politie" - in Bucuresti cel putin - pe carosabil. De regula, acolo unde anticipati a fi cea mai intortocheata si cea mai aglomerata intersectie, si acolo unde simtiti ca va provoaca o durere de cap faptul ca nu reusiti sa inaintati in coada de masini este pentru ca politistii aflati pe teren iau in propriile maini situatia si detensioneaza un moment de criza pe roti. Unde nu mai pui ca nu este suficient sa dea din maini intr-un stil semi-maniacal, sa fluiere din scula atarnata la gatu-le sau sa se uite sagalnic la cate o domnisoara aflata in vreun ML350 SUV, pentru ca pot si sa strige amenintator la soferii care ii respecta propriile semnale: "unde te bagi, nene? Tu nu vezi semaforul?" O replica interesanta in economia subiectului, daca te gandesti la faptul ca atunci cand soferii chiar urmareau semaforul, traficul era mai fluid.
Da, politistul iesit in trafic* este un reper la nivel de societate, mai mult decat atat, este o autoritate. Spuneti-mi mie unul care caraie in fata unui politist, indiferent daca stie ca el are dreptate. Doar nimeni nu vrea sa-si cumpere aposteriori tacerea**, daca ar fi avut inspiratia sa si-o ofere anterior parerii date, nu?

Un alt reper: tiganusul care 'detine' taxa de protectie in parcarile fara plata. Il stiti pe antipaticul exponent al minoritatii din Romania care, cand te vede doritor de a parca in zona lui de acoperire, iti face un semn expansiv cu mana poftindu-te parca in ograda lui plina de locuri de parcare blocate abuziv. Si daca situatia este stringenta, sau daca nu stii ce vrea de la tine, chiar te bucuri ca iti indica un loc de parcare liber in nebunia bucuresteana. Ce nu stii inca, dar vei afla numaidecat, este ca totul se plateste pe teritorul patriei noastre, chiar si parcarea fara plata. Daca nu, risti sa fii proaspatul detinator al unei masini zgariate cu ura minoritara. Partea proasta este nu faptul ca esti obligat sa platesti pentru, pana la urma, un serviciu facut de un cetatean muncitor al acestei tari, ci faptul ca TOATE locurile de parcare libere sunt apropriate de acesti neica nimeni care ameninta cu fierul vechi din dotare ca daca nu contribui la bunastarea lui futila de moment, risti o zgarietura. O risti oricum, dar asta e partea a doua.
Da, spuneti-mi mie cine nu da bani pentru un loc de parcare gratis? Doar nimeni nu vrea sa isi cumpere un drum la service pe fondul "neglijentei" de gen?

II stiti pe ametitii de la metrou care stau in statie si asteapta urmatorul tren? Ei bine, sunt cei pe care ii vezi de pe partea cealalta a geamului si de care incerci sa treci pentru a putea cobori. Si nu poti pentru ca sunt postati in fata ta si parca au in cap reperele vitejilor romani din vremea lui Stefan cel Mare. Nu s-ar da de la locul de unde sunt nici in ruptul capului. Am incercat toate variantele cu ei: sa le vorbesc frumos (sub forma "daca nu va dati la o parte, nu va urcati in metrou" - stiu, am fost gingasa precum un tantar), sa le vorbesc mai frumos si sa ii rog, galant sa faca loc pentru coborare, am incercat sa dau coate si sa ma imping in ei, varianta in care am primit cel mai bun feedback (pe principiul "recunosti cel mai usor ce ai invatat acasa"), am incercat sa strig la ei sa le spun ca nu este normal sa stea infipti in peron, am incercat sa ma rastesc (nu pentru ca as crede ca varianta asta ar da roade, dar a fost cea mai umana reactie pe care am avut-o in maneca - dincolo de ea, intervenea instinctul animalic). Deci da, carevasazica. Nu poti educa publicul de la metrou pentru ca este format din foarte multi tembeli care asteapta urmatorul tren prin rotatie. Sa apuc sa ma imping in toti mi-ar lua o nemurire. Asa ca incerc sa nu ma enervez. (Dar pot?!)

Cred ca macar o data v-ati luat bilet de tren. Nu de la agentie si nu de la bancomatul de bilete. De la unul din cele cincisprezece spre douazeci ghisee din incinta garii. Este fascinant sa astepti cateodata la coada in fata unui ghiseu prin al carui geam murdar pe care scrie "inchis" zaresti niste Ilenute care screm niste rasete de mahala si isi sorb in tihna cafelele ratate pana atunci. Iti vine sa le dai cu capul de pereti pana se fac tiparnite de bilete CFR. Dar nu au cum. Au genom de nesimtit fara margini, acea specie care de mult timp a inceput sa se inmulteasca nesperat de mult; cred ca nu ar strica sa se deschida sezonul vanatorilor sub forma concedierilor bazat pe ineficienta. Altfel dai degeaba cu ele de pereti (in gand, cum altfel?)

Cred ca stim alimentarele care vand alimente varsate, adica nu ambalate ci la kilogram. Peste cincizeci la suta din mancarea pe care mi-o cumpar face parte din aceasta categorie. Si este fascinant (dar nu la fel de tare ca achizitionarea biletului CFR, trebuie sa recunosc) sa observ ca ori de cate ori cer ceva se incearca sa primesc  mai mult. "Va rog doua sute de grame de covrigei", urmeaza cantarirea din ochi, apoi cea pe cantar, si iata rezultatul: cam patru sute de grame. "Ramane asa?". Uneori chiar nu parcurgem etapele acestea, ar fi pacat sa ne pierdem vremea flecarind prostii despre viata, si intreaba direct, dupa un foarte rapid calcul mental care sa dea rotund "Facem de zece lei?". Cum sa nu-ti fie dragi aceste absolvente ale (sigur) training-ului motivational "cum sa vinzi kilograme la kilogram" sau "invata-l tu pe client ce isi doreste". Este minunat sa intind aceste conversatii cu vanzatoarele de la alimentare si resimt zi de zi aportul lor la (non)sanatatea mea mentala.

M-a scos din minti, inca de cand se facea doar promovarea daramite cand a intrat in vigoare, denominarea. Pe langa faptul ca trebuie sa fi facut facultatea degeaba pentru a nu intelege principiul taierii nominale a zerourilor pentru un leu mai puternic, dar sa lasam asta la o parte acum. Asa, deci avem noi diviziuni ale monedei nationale si automat noi preturi exprimate in leul greu. Inca nu am vazut preturi exprimate in zecimale care sa nu permita acoperirea lor exacta in realitate, insa am intalnit foarte frecvent restul incomplet primit la casa. Si la fel de frecvent ofuscarea de pe fata tanticilor cand le spun ca trebuie sa imi mai dea un ban. Conceptia potrivit careia cu sau fara un amarat de ban tot aia e este pretutindeni unde cei care cred altfel nu isi revendica fiecare metal nepretios. Cum sa le explici celor de la casa vorba nemteasca "cine nu pretuieste pfeningul nu merita marca"? Numai cerand fiecare banut si neuitandu-te la ele cand te injura in gand.

Avem o tara foarte faina, in care reperele nu sunt, cum ar zice multi, disparute sau inversate, ci pur si simplu ne-a fost lene sa punem mana sa le invatam sau, pentru cei care le stiu, sa le aplicam. Si cand este multa lene,  obligi. Nu tu ONG spalator de banuti, nu tu discurs motivational, nu tu training,  nu tu scaderi de salarii (ca atunci si putinul de acum dispare), nu tu "vai, dragu' mamii, hai sa te invat cum e bine", nu tu li-li-li, la-la-la, tri-lu-li si lugu-lugu, gugu-gaga. Obligi si interzici. Obligi bunul simt si interzici nesimtirea. Scurt pe doi. Asa au facut absolut toti pentru ca au inteles ca solidaritatea nu este instinctiva, asa cum asteapta incapabilii  (politicieni, politologi, economisti, realizatori TV, mancatori de seminte) de la noi care continua sa vorbeasca de "mentalitatea romaneasca" si cum ea nu este cum trebuie sa fie.

Daca ne propunem sa lasam lumea sa se prinda ca este prost-crescuta, o sa fim invadati de izmene si chiloti pusi la uscat la vedere din orice punct al marilor artere comerciale urbane.

Poate la un moment dat o sa ne bage cineva in cap, fortat, ca Daca "merge si asa" atunci nu merge***

*evident, fara intentia de generalizare la nivelul tuturor exponentilor acestei meserii!
**sau sa-si reduca pedeapsa, dupa caz
***preluare dintr-o reclama Allianz Tiriac

Subiectivitate de om

Se spune ca nu stii niciodata foarte bine exact ce iti doresti si ca iti dai seama de ceea ce ti-ai dorit numai atunci cand il intalnesti.

   In primul rand Realitate. Multa realitate. (pentru ca vise am din belsug)
      Imi mai doresc sinceritate si respect.
   Si decenta, foarte multa decenta; m-am saturat sa vad lipsa de bun simt de cand ies pe usa casei mele pana trec din nou dincolo de ea. Pur si simplu m-am saturat sa simt ca ma stramb de fiecare data cand dau de mitocani care imi taie viata, sau doar calea, zi de zi. Plus ca nu-mi face nici bine la ten :)
      Imi mai doresc etica si moralitate. Lipsa framantarilor ca ceea ce faci nu ar putea dauna altuia din punct de vedere interuman.
   Mai vreau sa vad in jur frumusete. Si spirituala si fizica. Frumusete in toate formele si culorile. Pentru ca daca vezi in mod constant ceva frumos, aceasta iti va permite noi si noi vizualizari de frumos altfel ignorat.
      Mi-ar mai placea sa vad oameni demni, oameni mandri de autenticitatea lor sau oameni la care cand te uiti sa constati: da, este genul de om demn de o soarta*!
   Tare mult mi-ar placea sa vad pretutindeni prietenie - nu sunt naiva, stiu ca este nu doar imposibil, dar si ineficient economic (:D); ma refer aici la acea privire de om care degaja caldura eliberand un 'te inteleg' care nu asteapta sa fie scos cu clestele si care exista pentru a-si linisti orice interlocutor de buna credinta ingrijorat.
      Imi doresc sa vad cinste si corectitudine. Pentru ca la cate minciuni se spun zilnic pe post simt uneori ca nimic nu mai este curat in jurul meu, si deci nici eu, prin contagiune ... prin asimilare.
   As vrea sa ma inconjor de oameni apti psihic. Apti mental. Apti emotional. Apti de a fi apti.
      Imi doresc in jur oameni care sa creada. In ceva. BUN. In bunul subiectiv, in bunul obiectiv, mai conteaza? In bun si gata, pastele lui de BUN! Sa creada in el cu toata fiinta lui si sa nu fie de induplecat sub nici o forma si de nimic conjunctural.
   Imi doresc sa vad in jur oameni valorosi care sa stie ca apartin elitei intelectuale contemporane si care sa nu faca niciodata rabat de la acest titlu. Sau de la ei insisi.
      Mi-ar placea sa vad mai multi oameni de bine. Care sa se implice dezinteresat in vietile altora, fara a se gandi nici la ce pierd, nici la castiga daca o fac. Pur si simplu sa simta nevoia de a nu sta deoparte cand altii nu stiu sa ceara.
   Imi doresc sa cunosc oameni increzatori in ei insisi. Si pe care nimeni sa nu fie nevoie sa ii convinga de valoarea lor.
      Oameni - semi-copii pentru cinci minute din zi. Si asta imi mai doresc. Doar cinci minute, la urma urmei sunt adulti :) dar in care trebuie sa ramana loc pentru putina candoare.
   Imi mai doresc sa imi pastrez prietenii destepti si sa castig unii noi. Niciodata nu exista 'suficienta' desteptaciune.
      Da, vreau sa am parte de tot ce am enumerat mai sus. Stiu ca orice valoare (umana sau nu) este susceptibila de a fi subiectiva pe alocuri ... dar astea nu sunt mai mult decat niste polemici "cordiale"** duse intre oameni cu tinute morala si intelectuala de exceptie. Restul dintre noi, care ne pierdem in "ce este etica" sau "ce este adevarul? nu este el altul de la om la om?" pentru a evita niste raspunsuri pe care oricum nu le avem, nu realizam ca ne aflam in pericolul de a nu mai avea despre ce vorbi! Si cum mai poate fi atunci "lipsa valorii" de natura sa inspire discutii si polemici? Cine va mai indrazni sa spuna ca "lipsa valorii" mai depinde semantic de ceva?

      Si imi doresc Realitate. Multa realitate. Dar cred ca ma repet.

Ghilotina-pandantiv a valorilor in care crezi.
Sau "cand pur si simplu nu stii sa fii altfel..."
* (aici) cu sensul de a avea o viata cu impliniri pe toate planurile, nu doar o existenta fada si lipsita de emotie sau freamat.
** mi-am permis sa preiau alocutiunea din cartea cu acelasi titlu al domnului Octavian Paler


Viata ca autosugestie

Uneori pur si simplu nu mai are importanta ce ai facut in viata, ce ai facut acum un an, sau ce ai facut acum cinci minute. Sau cel putin asta iti vine sa zici cateodata, pentru ca te gandesti ca ce ramane important este ca toti ne trezim dimineata si ne promitem noua insine ca vom fi mai buni. Problema sta, insa, uneori in executie, dar "asta, (iti spui soptit) este alta problema."
Nu stiu daca v-ati dat seama de non-esenta spumantului de baie. Stai linistit in apa fierbinte si il lasi sa se aseze peste tine, sa iti acopere trupul si sa te invaluie cu clabuci si parfum floral. Si dintr-o data simti nevoia sa il iei in brate, sa il strangi la piept ... dar fuge, nu se lasa prins. Si realizezi ca spumantul ramane un neinteles, desi intentia ta a fost una dintre cele mai bune, sa iti arati atasamentul.
Pacat ca atunci cand este vorba de noi insine nu e ca atunci cand facem un cadou nepotrivit celor dragi pentru ca intentia nu mai este suficienta! Pentru ca tu nu ai voie sa te surprinzi in modul nepotrivit in care ai putea"gresi" un cadou. Tu nu esti restul lumii. Si nu mai este suficient sa iti promiti dimineata sa fii mai bun daca seara uiti sa tragi linia si sa o constati.

Paradoxul iubirii*

Cum se poate impaca oare iubirea, care leaga, cu libertatea, care separa? (...) Libertatea nu este relaxare, ci un surplus de responsabilitati. Ea nu usureaza, ci impovareaza. Ea rezolva putine probleme, dar multiplica paradoxurile (...) si autonomia fiecaruia se ciocneste de autonomia celorlalti si se raneste.
Victor Hugo asociaza in mod inedit libertatea de a gandi cu libertatea de a iubi: "Una ii raspunde inimii, cealalta mintii, sunt doua fete ale libertatii de constiinta (...) Iubesti un alt barbat decat sotul tau? Ei bine, atunci du-te spre el. Esti prostituata celui pe care nu-l iubesti si sotia celui pe care il iubesti."
Numai deplina aptitudine catre placere ii va reconcilia pe oameni cu ei insisi si le va permite sa izgoneasca din mentalul lor infantilele derivate care sunt pornografia, romanul politist, povestirile de groaza (...), toate legate de teama, adica de frustrare.
Iata viclenia ratiunii iubirii: fiecare generatie nu poate avea decat un rol istoric limitat inainte de a-si vedea actele si intentiile sale intorcandu-se impotriva ei si scapandu-i.
Iubirea nu este libera decat intr-o societate de indivizi liberi. Dar atunci se ajunge la o aporie. Libertatea poate sa insemne independenta (a nu fi servit nici unei autoritati), disponibilitate (a ramane deschis tuturor ocaziilor), suveranitate (a impune celorlalti bunul tau plac), responsabilitate (a-ti asuma consecintele actelor tale). Or, trei dintre aceste modalitati contrariaza tipul de relatie pe care o implica viata in doi. Iata-ne surprinsi astazi, barbat si femeie, unei exigente contradictorii: sa iubesti cu pasiune, daca e posibil sa fii iubit in acelasi fel, si sa ramai totodata autonom. Sa fii impreuna fara sa fii impiedicat in miscarile tale, cu speranta ca cei doi vor manifesta destula suplete care sa permita aceasta coexistenta armonioasa.
Ii cer celuilalti sa renunte de bunavoie la libertatea sa si ma angajez sa fac acelasi lucru. Dar sunt un captiv viclean, care vrea sa revina la ce era mai inainte. Daca voluptatea iubirii te face sa nu-ti mai apartii, voluptatea eului te face sa nu te abandonezi pe tine insuti niciodata. Formula tragi-comica (...) a barbatilor sau a femeilor care vor sa traiasca marea pasiune fara sa renunte la sine si care se tem sa nu fie inselati. (...) "A fi liberi impreuna" (...) defineste casatoria moderna: un da hotarat securitatii caminului, cu conditia ca ea sa nu impiedice in nici un fel realizarea fiecaruia. (...) Notabila este chiar si importanta pe care o dobandise cuvantul partener in locul celor de sot si sotie: o relatie contractuala pe care o poti dizolva printr-o conventie mutuala. (...) Dozaj delicat de reticenta si ofranda. Vis al unei legaturi intre oameni care nu va depasi niciodata anumite limite: imi placi, te iau, ma obosesti, te las. Il incerci pe celalalt ca pe un produs pur si simplu.
Orice legatura este traita ca o sansa si ca o intamplare sufocanta, care ne fura pe noi noua insine. Sa te expui, totodata ferindu-te: iata cerinta contemporana. Cultura placerilor a devenit cultura folosirii drogurilor. O sexualitate hipoactiva este o boala, o sexualitate hiperactiva este o alta boala. De la tigara la computer, totul este un prilej de a arata o dependenta patologica. Schizofrenia unei epoci care predica in acelasi timp placerea si neincrederea si care gandeste relatia cu celalalt dupa modelul toxicomaniei. In loc sa se emancipeze impreuna (...), cei doi cauta mai intai sa se elibereze unul de celalalt.
Dilema individului: ar vrea sa nu se afle decat el la baza propriei persoane, dar cauta nelinistit aprobarea celor apropiati. Ar vrea sa poata spune "Trebuie sa ma iubesc pe mine suficient incat sa n-am nevoie de ceilalti sa fiu fericit." Este o formula improbabila care o aminteste pe cea a economistului francez Walras " A fi liber insemana a nu te simti dator nimanui". Solipsismul nu functioneaza sau functioneaza cu multe rateuri. Afirmatia ca nu avem nevoie de nimeni implica si constatarea trista ca nimeni nu are nevoie de noi, orgoliul autosuficientei implica angoasa de a fi singur, aspiratia de a te deosebi de ceilalti implica imitarea frenetica a celorlalti. Iata problema mizantropului: sa practice seductia prin invectiva, sa cerseasca sufragiile oamenilor, dispretuindu-i totodata, sa-si ascunda dorinta nemasurata de a fi impreuna cu cineva sub aparenta indepartarii. Vrea sa fie in lume, pentru a o "vomita", si daca lumea ii intoarce spatele, el vede in aceasta raceala justetea diagnosticului lui si vorbeste intruna despre rautatea oamenilor.
Suntem liberi, dar vine un moment in care trebuie sa ne luam riscul celuilalt, care ne va da peste cap asteptarile si ne va elibera de tristul tete-a-tete cu noi insine. Independenta nu este ultimul cuvant al omului, iata ce ne spune iubirea, care are o credinta oarba in celalalt.(...) Dar iubirea  nu este ultimul cuvant al destinului omenesc daca ea insemana plictis si nefericire, iata ce ne spune individualismul. Nu incetam sa ne zbatem intre aceste doua injonctiuni, sa confundam libertatea alegerii amoroase, progres urias, cu alegerea libertatii individuale. Intr-un caz, se dezvolta o solidaritate conjugala care depaseste eul insular al fiecaruia dintre parteneri; in celalalt caz, ego-ul este pus inaintea lui "noi", cu riscul de a juxtapune doua singuratati. Daca exista un risc modern el tine in intregime de aceasta dubla aspiratie: sa te bucuri de simbioza cu celalalt, ramand in acelasi timp stapan pe viata ta.
... vrem totul si chiar contrariul acestui tot: vrem sa ramanem legati fara sa fim atasati de nimeni, fapt ce este favorizat de tehnologie. Telefonul este astfel sotul celibatarelor, care le permite sa fie cu toti fara sa trebuiasca sa aiba alaturi pe cineva. Mijloace de a rupe singuratatea, internetul si telefoanele mobile sunt, in primul rand, un mijloc de a o confirma, pentru ca o fac tolerabila.
Zadarnic am intoarce lucrurile pe toate fetele, "pescuitul de soti" persista in secolul al XXI-lea ca si in secolul al XIX-lea, homogamia ramane preponderenta, banii continua sa faca legea in raporturile intime (...) mai mult ca oricand, puterea si averea erotizeaza.
Ce-am castigat, in final, din aceasta eliberare? Dreptul de a fi singur! Si asta nu-i un progres marunt, daca ne gandim ca  Biserica a condamnat multa vreme autarhia (a-ti ajunge tie insuti, a nu avea nevoie de nimeni), ca fiind o dovada de orgoliu, si ca secolul al XIX-lea condamna celibatul, cu parfumul sau de onanism si jena materiala. Celibatul nu mai inseamna ca esti singur sau fara copii, ci presupune adeseori o viata relationala mai bogata decat in cuplu. Este vorba de o cucerire negativa prin simplul fapt ca nu mai esti condus de un altul.
Inainte de a iubi o fiinta anume, ne bucuram de diversitatea oamenilor de pe strada, din locurile publice. Persoana iubita va purta umbra acestei multitudini sacrificate in folosul ei, multitudine pe care va trebui - grea misiune - s-o inlocuiasca.
In dragoste nu poti "avea pe cine vrei", ci pe cine poti sau mai curand, pe cine te vrea. Cand cele doua situatii coincid, e o minune. Unii se cred atat de irezistibili, convinsi ca au pe urmele lor cete de curtezani, incat interpreteaza refuzul ca pe o greseala de judecata si aproape ca pe o lipsa de gust. Priviti cluburile si barurile de noapte: selectionandu-si clientela pe criterii de notorietate sau de tinerete, acestea sunt templele bursei trupurilor. Legile concurentei actioneaza aici in mod direct. Oamenii merg aici ca sa vada si ca sa fie vazuti. Privirile sunt aici verdicte instantanee. (...) Aici domneste spiritul asa-numitului speed-dating conform caruia ai sapte minute sa te faci interesant. Este o lume a artificiului pur, a admiratiei totale si instantanee: tineretul se da in spectacol lui insusi si se dedica adorarii lucrurilor perisabile.(...)  Univers care nu datoreaza nimic inteligentei sau meritului, ci numai sclipirii amagitoare, dezinvolturii, fandoselii: esti ceea ce pari a fi si nimic mai mult. Toti se amuza in mijlocul multimilor dionisiace, dar pretul e atat de ridicat, incat pare uneori o pedeapsa. In acest mare targ de narcisisme, unii sunt supraexpusi, iar altii, aflati in majoritate, alcatuiesc multimea care aplauda. 
Nimeni nu-i scutit de datoria de a placea, nici dupa douazeci de ani de casatorie. Nu exista un dincolo al seductiei.
Un barbat si o femeie, care stau unul langa altul din motive profesionale, isi dau seama ca sunt atrasi unul de celalalt. Atunci devin si mai reci unul fata de celalalt si chiar se insulta, pana cand o atingere usoara ii impinge spre gestul fatal: se arunca cu lacomie unul asupra celuilalt si se calaresc gafaind, inainte de a se imbraca din nou. Intoarcere a refulatului: iata sexualitatea confundata cu o criza de epilepsie. 
Exista fiinte atat de tulburate de dorinta celorlalti fata de ele incat le cedeaza nu atat din atractie, cat pentru a raspunde omagiului care le este adresat.
Iubirea este cultul micilor imperfectiuni fermecatoare, al defectelor tulburatoare, care impresioneaza mai mult decat un trup impecabil.
Despartirea moderna evoca perfect procedurile de concediere ale intreprinderilor. Este un moment delicat pentru ambele parti, pentru ca trebuie sa spargi abcesul fara sa tasneasca puroiul, sa "cureti locul" fara sa provoci o tragedie. Celalalt trebuie sa-si accepte dizgratia fara sa geama si fara sa planga. Ce nu facem sa scapam de o persoana stanjenitoare? Sunt momente in care putem atinge culmi de lasitate, de rea-credinta, si cand inventam tot felul de jalnice viclenii prin care vrem sa imblanzim cruzimea faptului. 
Exista cazuri in care despartirea, in loc sa puna capat iubirii, o declanseaza. "Atat de ciudat este bietul nostru suflet, incat ii parasim sfasiati de durere pe cei alaturi de care stateam fara nici o placere". Partenerul nostru trebuie sa plece pentru ca, in sfarsit, sa-l iubim: ruptura trezeste ceea ce viata dusa impreuna anesteziase.
Eleganta in materie de ruptura: sa-l lasi pe celalalt sa ia initiativa, cand de fapt tu i-o luasesi inainte pe drumul despartirii. Sa-l impingi spre ruptura, ca sa nu trebuiasca s-o faci tu. Adeseori, este mai bine sa fii parasit decat sa parasesti, in felul acesta eviti povara remuscarii.
...vedem cum majoritatea fiintelor abia iesite dintr-o legatura viseazala un alt jug minunat care le va aliena. Viseaza(...) s-o ia de la capat cu un altul, sa repete aceleasi greseli, sa le repete mai bine.
In definitiv, a pleca este mai greu decat a incepe: ezitam sa parasim o fiinta pe care credem ca n-o mai iubim, dar care ne asigura confortul si securitatea. Acela sau aceea care ne paraseste ne face, uneori, un serviciu, silindu-ne sa ne luam viata in maini: vai de cuplurile uzate, in care cei doi se agata unul de celalalt, ca doua tenii, si care se chircesc pentru ca n-au avut curajul sa plece.
Exista (...) cupluri care continua sa existe prin legaturi spirituale, desi nu se mai vad. Ruptura este calea pe care iubirea lor a ales-o pentru a se prelungi, fara sa fie stanjenita de viata comuna.
"Exista oameni care nu s-ar fi indragostit niciodata daca nu ar fi auzit vorbindu-se despre iubire". (La Rochefoucauld).
Orice limbaj al iubirii este imprumutat, constrans si anterior noua. Cuvinte repetate de mii de ori, ca sa exprime acelasi sentiment, ceea ce nu inseamna ca sentimentul este fals, ci ca el utilizeaza un vehicul colectiv pentru o destinatie personala .(...) Ar trebui create cuvinte unice, care sa nu aiba o valoare decat in clipa in care eu vreau sa le spun si care apoi se dezintegreaza.
Ciocnirea amoroasa este iruptia unei verticalitati in calmul monoton al existentei: este durere si placere, (...) arsura si parfum. Cum sa-l imblanzesc pe acest altul care ma ameteste, ma fulgera, din inaltul sau? Printr-o marturisire, care va fi totodata o imploratie si o interogatie. 
Sub betia cuvintelor te iubesc se ascunde dorinta de a-l prinde in capcana pe celalalt, pentru a-l constrange sa-mi raspunda. In timp ce-mi marturisesc tulburarea, ii pun intrebarea: Tu ma iubesti?  Daca printr-un miracol imi raspunde ca da, in sufletul meu coboara linistea si intru in starea de jubilatie pe care ti-o da reciprocitatea. Te iubesc este un sincronizator: el ajusteaza diferenta de timp dintre amanti si ii instaleaza in acelasi fus orar. (...) Dupa ce s-a proferat sentinta fatala, amantii trebuie sa-si modeleze in functie de ea existenta si sa se arate demni de ea. Este greu sa se dezica, sa se intoarca inapoi. Suntem cu atat mai angajati, cu cat cuvintele te iubesc nu tolereaza adverbul: nici cuvantul putin, nici cuvantul mult. "Te iubesc" este prin el insusi un absolut care transeaza si domina totul.
Trebuie sa incepem prin a ne stima pe noi insine ca sa uitam de noi si sa facem loc altora. Este deci important sa te cunosti de tanar si sa nu te mai gandesti la asta.
Cand esti plin de tine insuti nu poti face loc altora. (...) Vanitatea are nenumarate fete si autoflagelarea este una dintre cele mai elaborate. De unde si tristetea de a nu fi decat pentru tine, condamnat sa-ti hartuiesti peste tot propria imagine.
Iubirea ne rascumpara de pacatul de a exista: cand esueaza, ne copleseste cu gratuitatea acestei vieti, singur, ma simt gol si totodata saturat: daca nu sunt decat eu, eu sunt in plus.
Exista un te iubesc de o clipa, emis sub impulsul emotiei si a carui validitate nu depaseste spamul placerii, un te iubesc anonim, care nu i se adreseaza nimanui anume, un te iubesc agresiv, aruncat ca un pachet de rufe murdare, un te iubesc placebo, care-i face bine celui care-l aude si nu-i face rau celui care-l spune, un te iubesc ce implora, care este o cerere de a fi luat in posesie totala, un te iubesc narcisiac, care spune doar: eu ma ador pe mine prin tine.
Declaratia de iubire este si un cec in alb pe care ardem cu nerabdare sa il incasam. (...) A iubi inseamna, mai intai, sa sustragi o fiinta comunitatii umane, sa golesti lumea si sa nu stii nimic din ceea ce nu este el. Dar acest sacrificiu cere o rambursare si, daca se poate, cu dobanda. Alesul trebuie sa-mi dovedeasca zilnic ca am avut dreptate cand l-am ridicat pe un piedestal si cand i-am dispretuit pe alti eventuali curtezani.
Exasperarea este, adeseori, climatul sentimental al sotilor batrani, care au mancat prea mult din aceeasi strachina si nu isi mai suporta respratia. Viata de cuplu devine atunci o batalie pe care doua persoane o dau ca sa se pedepseasca pentru ca sunt impreuna.
 "Astazi am primit doua SMS-uri de la prietena mea. Primul ca sa-mi spuna ca totul se terminase...Al doilea ca sa-mi spuna ca gresise destinatarul".
"Ca sa-mi gasesc motive de a trai, am incercat sa-mi distrug motivele de a te iubi. Ca sa-mi gasesc motive de a te iubi, am trait cum nu trebuia."
"Nimic nu-i mai rau decat sa-ti iubesti sotia ca pe o amanta". Comite adulter orice sot prea indragostit de jumatatea sa si care se atinge de ea cand aceasta e "impura" sau insarcinata.
"Exista doua motive pentru care casatoria a fost instituita: pentru a-l face pe barbat sa se multumeasca cu o singura femeie si pentru a ne da copiii. Dar primul este cel principal."
Angajamentul in iubire este generator de o exigenta absoluta, pentru ca este voluntar.
Imposibilitatea de a trai impreuna legata de dificultatea de a ramane singur. Cuplurile noastre nu mor din deceptie, ci dintr-o prea inalta idee despre ele insele. (...) Incarcam prea mult barca, ne punem atat de multe sperante in ea incat, pana la urma, naufragiaza. (...) Tragedia contemporana este iubirea ucisa de ea insasi, murind din cauza propriei sale victorii. (...) Este o nefericire mai vicleana decat oricare alta, pentru ca ea se naste din satietate, si nu din lipsa.
... panica generala ce cuprinde, incepand de la treizeci de ani, cele doua sexe, innebunite la gandul de a fi parasite, de a se regasi complet singure seara, in fata televizorului, mancand un semipreparat si pandind telefonul.
"Aveam un prieten care nu voia sa se casatoreasca: cand te casatoresti, trebuie sa renunti la toate femeile in afara de una. Stiam foate bine cum sa-i raspund: cand nu te casatoresti renunti la toate femeile plus una."
Politica marturisii este, in primul rand, o politica a relei-vointe: a spune totul inseamna a spune lucruri rele, in timp ce omisiunea se naste din principiul delicatetii. Ii sunt recunoscator celuilalt ca-mi ascunde unele din gandurile sale. (...) Intr-un cuplu exista o buna folosinta a duplicitatii: este de preferat confidenta vaga probitatii confesionalului.
Unii barbati se cred fideli, dar de fapt nu sunt decat niste lenesi care prefera calmul duminical inconvenientelor unor intalniri de scurta durata.
"Violenta pe care o exerciti asupra ta sa ramai fidel persoanei pe care o iubesti nu valoreaza mai mult decat o infidelitate." (La Rochefoucauld).
Exista la Paris, de cativa ani, o ciudata ceremonie (...): cupluri tinere vin sa-si inregistreze oficial "non-cererea lor in casatorie" si isi fac unul altuia urmatoarea declaratie: "Am onoarea sa nu-ti cer mana". Nici un obicei nu-i destul de frumos pentru noi, par a spune acesti logodnici de un tip nou, dar ei cer sa inregistreze refuzul lor tot unui functionar oficial. Vor sa beneficieze de un simbol, dar nu si de o constrangere: un joc ciudat cu institutia pe care o convoci, ca sa o refuzi mai bine.
Viata in comun? Da, dar cu o supapa, cu posibilitatea de a iesi din ea, cu puncte de fuga care-i cruta pe soti de obsesia asfixiei. (...) Uriasa si pasionanta provocare: mai bine primejdiile libertatii decat confortul constrangerii.
Adevarata civilizatie nu consta in folosirea gazului de iluminat, a aburului sau a meselor utilizate in sedintele de spiritism, ci in diminuarea urmelor pacatului originar" (Baudelaire)
Evident ca putem dori fara sa iubim si putem iubi fara sa dorim: majoritatea relatiilor noastre amicale sau familiale nu sunt sexualizate. Dar adeptii fuziunii dintre sex si sentimente vor, in realitate, sa subordoneze sexul sentimentelor, pentru a-l scuza, a-l imbunatati. Adevarata drama consta in a inceta intr-o zi atat sa iubesti, cat si sa doresti, si a seca dublul izvor care ne leaga de existenta. Opusul libidoului nu este abstinenta, ci oboseala de a trai. 
Iubim atat cat pot iubi oamenii, adica imperfect.

*Toate pasajele de mai sus sunt preluari din "Paradoxul iubirii", Pascal Bruckner, (sublinierile imi apartin) o carte in care consider ca se puncteaza impecabil si cu un stil scriitoricesc de exceptie niste adevaruri contemporane reci si pe alocuri emotional-scabroase, vaduvite de orice pornire empatica si pe care nu ar fi rau sa invatam sa le vomitam din noi insine: prima data printr-o sufleto-scopie amanuntita, printr-un diagnostic corect si apoi printr-un tratament cu noi insine. Acum, cat inca exista societati si natiuni si cat inca individualismul animalic interpretat de creierul secolului XXI drept instinct  si infiltrat pana in celula ultima a fiintei noastre nu ne impinge in afara istoriei si nu a facut cangrena pe un fond de suflete triste si profund ratacite.



There is this word, "friction", that has a couple of different meanings and is described in all sorts of books. I chose to quote here the Oxford English Thesaurus which claims the following:

1. (noun) the resistance that one surface or object encounters when moving over another
2. then action of one surface or object rubbing against another
3. conflict or disagreement
- origin Latin, from fricare, "to rub"
Further explanatory definitions:
1. a lubrication system which reduces friction, ABBRASION, rubbing, chafing, grating, rasping, scraping, resistance, drag
2. there was considerable friction between father and son, DISSCORD, strife, conflict, disagreement, dissension, dissent, opposition, contention, disoute, disputation, arguing, argument, quarreling, bickering, squabbling, wrangling, fighting, feuding, rivalry, hostility, animosity, antipathy, enmity, antagonism, resentment, acrimony, bitterness, bad feeling, ill feeling, ill will, bad blood.
- opposites: Harmony

Therefore, these would be the possible ways of interpreting and of using it in contexts. It was not by chance that I focused on this particular word, as in my opinion it perfectly describes, through its basic two meanings - the Physics-related and the social-emotional one - the duality in human beings. It is only when you are continuously self-confrontational and enclined to see every little thing from opposite sides that you rub yourself against your personality. It is only when you are never satisfied with answer number one that you disagree with it and ellaborate on the possibles answers number two. It is only when you constantly dispute yourself that you resist your arguments and rival your reasoning. Opposite ideas have to collide in a manner that will keep the meanings as well as their results, together, as they are outcomes of the same head. In real life, whenever you disagree with someone, you can often go away and mind your own business. But when actually wearing a conflict-based head, going away is hardly (if ever) possbile.

Want an example? 'k...take love versus reality checks.

An everyday friction of different electrical charge neuronal cells - quite a destiny for some.



"Descoperisem îndoiala şi chiar necesitatea îndoielii. Vechea mea încăpăţânare de a crede fără rezerve mi se părea acum un fel de orbire. Dreptatea nu stă pe un singur talger, mi-am zis, ci în balanţă, în cumpăna dreaptă a ambelor talgere. Oricărei lumini îi căutăm umbra. Oricărei vorbe, îi căutăm ecoul. Nu mai era nimic "curat". Totul era "murdărit" de contrariul acelui lucru." (Octavian Paler în Viaţa pe un peron)

Ce este indoiala? Este chin, este framantare, este fior in rarunchi de vena cava, este tremur de-a lungul fibrei musculare, este capilar prins intre oase, este plaman plin cu aer razgandit, este inima cu atrii venticulare si ventricule atriale, este pupila dilatata, este context plin de plusuri si minusuri care parca nu mai termina sa urle "zeeeero", este cumul de nervi excitabili care tranforma omul in instrumente cu corzi la care canta nestingherita lipsa deciziei.
Fara context am fi siguri de tot, dar intr-un perfect nicaieri.

Un nou aplomb...

... de independenta si elan educationalo-moral care va ramane fara rasunet, dar de apreciat pentru ca iese in spatiul public.


Excerpts from life's tokens and pieces and bits

Whatever you give a woman, she's going to multiply. If you give her sperm, she'll give you a baby. If you give her a house, she'll give you a home. If you give her groceries, she'll give you a meal. If you give her a smile, she'll give you a heart. She multiplies and enlarges what is given to her. So - if you give her any crap, you will receive a ton of shit.
      Love is a risk. Do it anyway.
Being single doesn't mean you're weak; it means you're strong enough to wait for what you really deserve.
      Don't make decisions when you're angry, Don't make promises when you're happy.
I am so clever that sometimes I don't understand a single word of what I am saying.
      Yes, I'm single. You're gonna have to be amazing to change that.
I didn't say it was your fault, I said I was going to blame you.
      No man is really married until he understands every word his wife is NOT saying.
You don't need someone to complete you, you only need someone to accept you completely.
      CAUTION: I can go from 0 to BITCH in 2.5 seconds!
Someone once asked me
"why do you always insist on taking the hard road?"
and I replied
"why do you assume I see two roads?"
      At some point, you have to realize that some people can stay in your heart but not in your life.
There comes a point in your life when you realize who really matters, who never did, and who always will.
      What can I do to piss you off today?
I am fucking happy, I could shit rainbows.
      Shoot for the moon. Even if you miss, you'll land among the stars.
The brain is the most outstanding organ. It works for 24 hours, 365 days, right from your birth until you fall in love.
      I'm not completely useless. I can be used as a bad example.
Life is an adventure...Dare it!
Life is a love ... Enjoy it!
Life is a rtagedy ... Face it!
Life is a struggle...Fight it!
Life is a promise ... Fulfill it!
      Today is National Good Looking Person Day. Send this to someone gorgeous. Don't send it back to me. I've received fucking hundreds.
How to save your heart:
Should: never expect
            never demand
            never assume
Know:  your limits
            where you stand
            your role
Don't:   get affected
            get jealous
            get paranoid
Just go with the flow.
      and stay happy.
      I am only responsible for what I say not for what you understand ...
Life is short. Break the RULES. FORGIVE quickly, KISS slowly, LOVE truly, LAUGH uncontrollably, and NEVER REGRET anything that made you SMILE.
      I'm not weird. I am limited edition*.
I hate the feeling of wanting to ask a question, but your heart is too scared to know the answer.
      Some people just need a sympathetic pat ... on the head ... with a hammer.
Never chase love, affection or attention. If it isn't given freely by another person, it isn't worth having.
      Before you diagnose yourself with depression or low self-esteem, first make sure you are not, in fact, sorrounded by assholes.
Dear Alcohol,
we had a deal where you would make me funnier, smarter and a better dancer.
I saw the video.
We need to talk...
      People cry not because they are weak. It's because they've been strong for too long.
Never make eye contact while eating a banana.
      I am thankful to all those who said NO to me. It is because of them I did it myself.
If you love two people at the same time, choose the second one, because if you really loved the first one you wouldn't have fallen for the second.
      Warning! Drinking may cause memory loss. Or worse, memory loss.
We never really grow up. We only learn how to act in public.
      Life's a bitch but she throws one hell of a party.
SARCASM - because beating the crap out of people is illegal.
      Do you know the real meaning of loneliness? It's when you are looking for comfort and you are just holding your own two hands.
A wise man sat in the audience and cracked a joke. Everybody laughs like crazy. After a moment, he cracked the same joke again. This time, less people laughed. He cracked the same joke again and again. When there is no laughter in the crowd, he smiled and said: You can't laught at the same joke again and again, but why do you keep crying over the same thing over and over again?
      If it is important to you, you will find a way. If not, you will find an excuse.
Never take someone's feeling for granted because you never know how much courage it took to show it to you.
      What would you attempt to do if you knew you could not fail?
Don't judge me by my past. I don't live there anymore!
      You'll never know pain until you look into the eyes of someone you love, and they look away.
"Out of my mind". Back in five minutes.
      A smile is the most beautiful curve on a woman's body.
It's so important to make someone happy. Start with yourself.
      Last night I said to my boyfriend "I demand good manners in bed, just like at the dinner table." So he climbs into bed very slowly and says: "Honey, would you please pass me the pussy"?
Let's make better mistakes tomorrow!
      Follow your heart but take your brain with you.
Where shall I go?
- to the left where nothing's right?
- to the right where nothing's left?
      The most beautiful people we have known are those who have known defeat, known suffering, known struggle, known loss, and have found their way out of the depths. These persons have an aprreciation, a sensitivity, and an understanding of life that fills them with compassion, gentleness, and a deep loving concern. Beautiful people do not just happen.
Don't like me? Have a seat with the rest of the bitches waiting for me to give a fuck.
      SARCASM - the ability to insult idiots without them realizing it.
You can't reach for anything new if your hands are still full of yesterday's junk.
      Every woman deserves a man that can make her forget her heart was ever broken.
I don't have an attitude, I have a personality you can't handle.
      You can never make the same mistake twice because the second time you make it, it's not a mistake, it's a choice.
Don't look back, you're not going that way!
      If you can't handle me at my worst then you don't deserve me at my best.
You have enemies? Good, that means you've stood for something in your life.   


* by far, my favourite :)

sursa tuturor citatelor: internet