Suntem cu totii pronume personale ... eu, tu, noi

****
“Come to me now
And lay your hands over me
Even if it's a lie
Say it will be alright
And I shall believe”
(Sheryl Crow – I shall believe)

    De ce avem nevoie sa fim mintiti? Sau de ce credem ca avem aceasta nevoie? De ce simtim placere sa auzim ce ne place sa auzim, si tanjim dupa cuvintele noastre preferate, chiar daca aceasta presupune a auzi neadevaruri?
    De ce uneori este atat de greu sa acceptam realitatea, daca ceea ce inseamna ea nu este ceea ce ne si place? De ce exista negare si de ce unii dintre noi ne-o apropriem ca pe o masura de ultima instanta?
    Posibil oare sa ne doara mai rau contactul cu cuvinte dure si care nu plac, decat sa primim surogate ale realitatii, dulci pe moment, si de natura sa ne readuca la viata, ca apoi sa ne fie smulse pe motivul simplu „ am mintit... stiam ca asta vrei sa auzi”...
    Nu este oare mai simplu sa acceptam realitatea asa cum ni se revela ea?
    Este atat de greu sa nu fie nevoie de crearea unei lumi paralele, in care sa ne simtim in siguranta? Este atat de greu sa coexistam in aceeasi dimensiune care pentru unii dintre noi aduce fericire, si pentru altii o nefericire fara margini?

****

    Niciodata nu mi-am dorit sa duc o viata monotona, si niciodata nu am vrut sa fac parte din categoria oamenilor mediocri. Sau mai bine zis, mereu am vrut sa ma ridic putin mai mult deasupra nivelului intelectual al celor de langa mine... simteam ca acest lucru imi va conferi siguranta... confort... ca ma va ajuta sa ma adaptez in functie de realitatile momentului...mai bine decat oricine altcineva ... insa nu, din pacate lucrurile nu au stat asa... faptul ca am fost deseori mai mult sau mai putin peste nivelul anturajului meu, m-a facut sa ma simt singura... A nu se citi „neinteleasa”... ci pur si simplu singura...
    Indiferent de cum ai vrea sa fii, mai frumos, mai destept, „mai intelectual”, mai prezent, mai „pe val” , mai politically corect, mai moral, mai cu mot, in fine, mai catolic decat papa , nu are nici un farmec daca nu mai este cel putin cineva pe aceeasi lungime de unda cu tine... din pacate sau din fericire, cred ca avem nevoie de aceasta „confirmare”. .. de aceasta a doua persoana cu care sa rezonam... si am spus gresit „cel putin cineva”... cel mai bine ar fi fost sa spun simplu: ”cineva”... o singura persoana este necesara si suficienta ... three is a crowd ...
    Sa spui o gluma desteapta, subtila si perfecta momentului... ce farmec are daca nu rade nimeni pentru ca pur si simplu nu o intelege? Nu este nevoie decat de cineva din sala care sa zambeasca si sensul glumei a fost atins...
    Ce te faci insa daca nu rade nimeni ?
    Cum scapi realitatii acesteia?
    Unde te duci?
    Incepi sa citesti poate „Cum m-am lasat de gandit” in ideea de a ajunge la nivelul intelectual si spiritual al marii mase de oameni cu care este nevoie sa iti imparti existenta?
    Societatea = suma de individualitati care luate separat nu inseamna nimic ... fiecare persoana isi dobandeste sensul ei prin comparatie cu ceilalti... cu rigorile impuse de societate... nu exista notiunea de „abstract” cand vorbim de societate... totul are o reflectie in realitatea imediata. Rigori care sunt departe de a fi perfecte ... insa tocmai faptul ca suntem multi si eterogeni este frumusetea criteriilor care ne modeleaza viata ....

****

    Se pot spune multe, foarte multe despre relatiile interumane... dar in final, totul (cred ca) se rezuma la a fi castigator in contactul nemijlocit cu ceilalti in zona personala, in viata profesionala, in piata de zarzavaturi, la teatru sau film, in restaurant, pe strada...Sau cel putin doar din aceasta perspectiva ne putem autoevalua evo(/invo)lutia.
    Seara, cand tragi linie, bineinteles daca nu uiti :), te poti intreba in oglinda „am invins sau nu azi?”, „am facut ceva pentru mine?”...„am castigat in batalia de azi din lupta vietii?”... este o cursa continua intre idei, tipologii de oameni, comportamente ... incercam din rasputeri sa ne convingem sau sa ne intoxicam si convingem reciproc de ideile noastre ... pentru ca avem toti un plan... un tel, un scop... iar acel scop presupune in prima faza a fi castigator in fata celorlalti si din pacate doar rareori in fata a noua insine. Ca doar "nimic in viata nu iti da o dispozitie mai buna decat faptul ca cineva a tras in tine fara sa te nimereasca"(W.Churchill).
    ...orice plan are nevoie de resurse... si felul in care obtinem sau castigam accesul la ele sta in cuvinte si in modalitatea in care le folosim pe acestea cu ceilalti...depinde de puterea noastra de convingere si de coercitie...Dar mai exista o cale de a accede la resurse: confruntarea cu si intoarcerea periodica in sine, empatia cu cei din jur, acceptul de a fi iubit dar mai ales, disponibilitatea de  a iubi.
    Dilema mea majora, care presupune o frustrare teribila atat din punct de vedere intelectual cat mai ales emotional: ce faci cand trebuie sa confrunti Neanderthal-ul ?

****

    Credinta in Dumnezeu este pur si simplu un confort psihic , pe care poti alege sau nu sa ti-l oferi in viata .
    Cred in Dumnezeu. Si am convingerea ca fiecaruia dintre noi ii este permis in viata sa creada in ceva sau cineva care nu exista.



****

A lover knows only humility, he has no choice.
He steals into your alley at night, he has no choice.

He longs to kiss every lock of your hair, don't fret,
he has no choice.

In his frenzied love for you, he longs to break the chains of his imprisonment,

he has no choice.

A lover asked his beloved:

Do you love yourself more than you love me?

Beloved replied: I have died to myself and I live for you.

I've disappeared from myself and my attributes,
I am present only for you.
I've forgotten all my learnings,

but from knowing you I've become a scholar.

I've lost all my strength, but from your power I am able.

I love myself...I love you.

I love you...I love myself.
                                                                       




Niciun comentariu: